Partidul Laburist din Marea Britanie a obținut o victorie epocală în alegeri, o așa- numită landslide victory, cum se zice aici folosindu-se cuvântul pentru “alunecare de teren”.
Sub conducerea viitorului prim-ministru Keir Starmer, laburiștii vor avea o majoritate de 174 de locuri în Camera Comunelor, aproape egalând succesul lui Tony Blair din 1997 împotriva lui John Major, când obţinuseră o majoritate de 179 locuri.
Dar oricât de spectaculoasă ar fi această nouă victorie, cu adevărat dramatic este dezastrul suferit de Partidul Conservator, fără precedent în toată istoria acestuia. Conservatorii au pierdut în aceste alegeri 250 de locuri în parlament. Printre mulți alții, chiar 44 foști miniștri de diferite ranguri, inclusiv 12 membri ai cabinetului condus de prim-ministrul Rishi Sunak, și-au pierdut locul în parlament.
Înfrângerea conservatorilor a fost prezisă de multă vreme. Sondajele indicau o mare diferență în favoarea Laburiștilor, aceștia ajungând să conducă cu până la 20% în preferințele alegătorilor. Înainte de alegeri, analiștii britanici au discutat în detaliu multiplele cauze care au nemulțumit tot mai grav electoratul după cei 14 ani de guvernare a conservatorilor (sub cinci prim-miniștri). De altfel și presa din România le-a acordat atenție.
Dar principala particularitate a acestor alegeri apare cu adevărat abia după cunoașterea rezultatelor. Două lucruri, dintre care unul recent, au contribuit radical la transformarea unei înfrângeri aşteptate într-o adevărată catastrofă pentru Partidul Conservator: înființarea Partidului Reform, a cărui conducere a fost preluată de Nigel Farage (cunoscutul apostol al altui eveniment epocal – Brexit) și efectele ciudate ale sistemului uninominal britanic. Acest sistem este numit aici first-past-the-post, adică învinge “primul la potou”, indiferent unde se situează ceilalți. Cunoaștem, desigur, sistemul uninominal și de la alegerile locale din România.
Voi cita și comenta în continuare principalele rezultate și se va vedea la ce situații ciudate se poate ajunge cu acest sistem, în special dacă intră în joc un partid care nu urmărește să câștige alegerile, ci doar să submineze în mod drastic pe un altul – căci acesta a fost scopul declarat al lui Nigel Farage când a decis să înscrie candidați ai partidului său în majoritatea circumscripțiilor. Era previzibil că efectul va fi în dauna conservatorilor, în special acolo unde aceștia erau într-o competiție mai strânsă cu laburiștii sau cu liberal democrații.
Rezultatele finale (mai lipseau doar 2 circumscripții din 650):
– Laburiștii au câștigat 412 mandate, cu 211 mai mult ca înainte, deși au obținut doar 35% din voturi, adică cu numai 2% mai mult decât la ultimele alegeri generale din decembrie 2019.
– Conservatorii au obținut 121 de locuri, cu 250 mai puțin decât aveau, deși au câștigat totuși 24% din voturi. Deci cu o diferență de numai 11% față de laburiști, conservatorii au pierdut două treimi din locuri.
– Liberal democrații au obținut 71 de locuri, cu 63 peste cât aveau, deși procentajul lor de 13% a fost, incredibil, doar cu 1% mai mare decât la alegerile precedente. Este, oricum, cel mai bun rezultat al liberalilor din 1923 încoace.
– În fine, Partidul Reform al lui Farage, care a obținut 15% din voturi, are doar 4 locuri, dintre care unul câștigat de liderul său. Deci cu 15%, Reform a obținut 4 locuri, în timp ce liberal democrații, cu 13%, au 71 de locuri.
Aceste aparente anomalii se explică în bună măsură prin faptul că partidele tradiționale au un electorat al lor, mai concentrat în anumite circumscripții, unde pot spera să iasă pe primul loc. Partidul lui Farage nu este în această situație, de aceea a pierdut peste tot, cu doar patru excepții. În schimb, candidații Partidului Liberal Democrat, care aveau deja un electorat consistent în mai multe circumscripții, fiind în unele cazuri destul de aproape de conservatori, au reușit să îi depășească de data asta, deoarece Partidul Reform a luat din voturile alegătorilor pro-conservatori. Un lucru similar s-a petrecut și în multe circumscripții unde candidații laburiști și cei conservatori erau în competiție strânsă.
Iată un exemplu fictiv, dar ilustrativ, fiindcă s-a întâlnit adesea sub o formă sau alta:
Candidat laburist (sau Lib. Dem.) = 15.000 de voturi
Candidat conservator = 14.000 de voturi
Candidat Reform = 4.000 de voturi
În general, majoritatea votanților Reform în asemenea situații au fost votanți conservatori dintre cei mai de dreapta, pe care Farage, un talentat populist, i-a convins că partidul conservator nu se opune suficient stângii.
Fără această subminare a partidului conservator din partea lui Farage, conservatorii tot ar fi pierdut alegerile, dar ar fi obținut probabil cu multe zeci de locuri în plus, vreo 30-40 din cele câștigate de liberal democrați și 40-50 din cele câștigate de laburiști.
De fapt, Farage și-a afirmat deschis intenția de a slăbi atât de mult Partidul Conservator, încât partidul său să îi ia locul, absorbind ce a mai rămas din el, după cum s-a întâmplat la un moment dat cu partidul conservator din Canada. Acela a fost înlocuit, în urma unui dezastru electoral, de un alt partid, numit tot Reform.
Nu e clar dacă această cea mai grea înfrângere din istoria sa ar fi suficientă pentru înlocuirea partidului conservator britanic, dar Farage a declarat că “acesta e doar primul pas”.
O observație surprinzătoare ar mai fi că cele două partide mari au obținut împreună mai puțin de 60% din votul electoratului, restul mergând către partide mai mici și către independenți.
În fine, Partidul Național Scoțian a suferit și el o lovitură foarte grea. Din cele 48 de locuri în parlamentul de la Londra, a rămas doar cu 9, restul fiind pierdute în mare parte în favoarea laburiștilor din Scoția.
Mihai Vasilescu
16 Comments
Ramane de vazut in ce masura Keir Starmer va reusi sa-si implementeze programul avand in vedere marginea limitata de manevrare in urma concesiilor facute Conservatorilor care au iesi pe locul doi.
Marele merit al lui Keir Starmer a fost că a pus capăt tendințelor antisemite din partid și l-a exclus pe Jeremy Corbin, port-drapelul acestui curent. Din cauza lui mulți evrei britanici au părăsit partidul dar se pare că acum se întorc. În ce măsură Partidul Laburist și-a păstrat orientarea spre stânga și acum putem întreba: ce fel de stânga, va reieși din măsurile pe care le va lua în viitor. Oricum, este o adiere proaspătă și dătătoare de speranță față de ascensiunea extemei drepte din Europa. Există desigur Farage, dar nu este atât de popular și periculos ca liderii extremiști din Europa și aici nu exclud extrema stângă franceză. Aștept ziua de mâine să văd unde se va situa Noul Front Popular
Este singurul răspuns ,deși parțial la întrebarea mea.
Și îmi pun întrebarea ,indiferent de partea stângă, dreaptă sau centrală în care se află un partid ales, oare voturile nu le primește după programul său, care în ochii cetățenilor este favorabil?
Trecerea de la partidul conservator la cel laburist s-a făcut numai din cauza nemulțumirii față de partidul conservator? Eu care nu trăiesc în Europa aș vrea să înțeleg mai bine. Sper la un articol detailat și clar de la D-na Eva Galambos .
Cred că, mai ales în ultima vreme, votul cetăţenilor mai degrabă sancţionează greşelile guvernanţilor, decât optează pentru programele diferitelor partide. Multe din ele nici nu prea au programe bine-definite. Nici dreapta şi nici stânga nu mai e ceea ce a fost cândva. Aştept articolul d-nei Eva Galambos care analizează alegerile de duminică din Franţa şi, apoi, eventual, consecinţele noi configuraţii politice din Anglia. Deşi, ar fi timpul să aflăm ce conţine partea a doua a impresiilor canadiene :)).
Foarte de acord cu remarca dumneavoastră, mai ales în cazul de acum al Marii Britanii. A fost vorba, cum s-a mai spus, de o răzbunare a electorarului furios la culme pe conservatori după 14 ani de guvernare a acestora.. Nu se prea mai votează pentru un program anumit, fiindcă oamenii oricum nu mai cred în ce le promit politicienii.
Probabil e așa cum spui Andrea .Aștept și eu …poate undeva în colțul lumii păsărelele ciripesc vești bune. O minune în lumea de azi.
D-le Vasilescuu, credeti ca exista vreo legatura intre faptul ca premierul Marii Britanii era de origina indiana (nascut in Marea Britanie) si atitudinea populara anti-conservativa.
Sunak was born in Southampton to parents of Indian descent who immigrated to Britain from East Africa in the 1960s. He was educated at Winchester College, studied philosophy, politics and economics at Lincoln College, Oxford, and earned a Master of Business Administration from Stanford University in California as a Fulbright Scholar.
rishisunakDOTcomSLASHabout-me
Nu, nu cred. Sunak a fost în general respectat ca un profesionist serios și ca un om decent. O dovadă ar fi că, în timp ce un număr record de miniștri și-au pierdut locul în parlament, Sunak a câștigat cu o majoritate confortabilă în circumscripția sa, cu cca 10 mii de voturi înaintea candidatului laburist. În plus, chiar dacă au sporit în ultima vreme cazurile de islamofobie, iar un om din partidul lui Farage l-a înjurat pe Sunak ca “al naibii Paki”, acest lucru nu poate fi luat în considerare, fiindcă Sunak nu e nici pakistanez, nici musulman, ci așa cum spuneți, este indian și e de religie hindusă. În general, hindușii din Marea Britanie se bucură de mai multă simpatie, iar unii locuiesc,de exemplu, în aceleași cartiere cu evrei ultra- religioși, ca un fel de aliați față de musulmani. Pe de altă parte, dacă observăm cu ce mare majoritate a fost reales recent primarul musulman de origine pakistaneză al Londrei, Sadik Khan, și cât de mulți musulmani au intrat în parlament acum când partidul laburist a câștigat o atât de mare majoritate, ne putem îndoi că astfel de aspecte mai joacă un rol,defavorizant în alegeri..Se pare însă că un motiv de resentimente ale unora față de Rishi Sunak personal a fost faptul că e foarte bogat, chiar dacă averea aparține în cea mai mare parte soției lui, fiica unui idustriaș miliardar din India.
Dle Vasilescu va multumesc foarte mult pentru pretioasele informatii reflectand cate ceva din atmosfera britanica. De altfel cu atat mai pretioase pentru o nestiutoare 🙂
Englezii s-au concentrat mai mult, dar văzând rochia roșie a primei doamne mie mi-a fost foarte greu să mă concentrez asupra programului lor de guvernare. Îmi amintește filmul „A woman in red”.
Noroc ca Dl. Himelbrand n o fi avut telefonul secretarei ui Starmer, altfel ar fi putut s o surprinda cerandu i mai multe detalii privind programul de guvernare😀😀
” A woman in red ” mi- a placut f mult. Actiune, umor, artisti f buni. Probabil ca doamna in roşu din film, a inspirat- o si pe viitoarea primă doamna a UK.
Care este programul partidului laburist , ce schimbări va aduce Britaniei? Și care va fi politica externă în general și față de Israel în special?
Stimată doamnă Eva Grosz, mi-e teamă că nu pot să răspund în mod satisfăcător întrebărilor dumneavoastră, căci nu mă simt competent. Aș putea face doar unele remarci, de posibil interes. De fapt, în privința programului economic, nici analiști versați și care au urmărit cu atenție campania și declarațiile premierului Keir Starmer nu sunt siguri ce opinie să aibă. The Wall Street Journal apreciază că va fi o deplasare spre stânga, dar se întreabă cât de mult spre stânga. Ca să folosesc o expresie românească plină de umor, răspunsul lor e că “nu cine știe ce”. Totodată, e greu de spus și fiindcă însuși Starmer a oscilat în declarații, din motive tactice. Când avea nevoie de sprijinul sindicatelor ca să obțină conducerea partidului laburist, a dat de înțeles că ar putea susține măsuri socialiste, apoi a marginalizat stângiștii din partid și a început să curteze marile companii, dând de înțeles că nu va crea obstacole economiei de piață. E sigur că va crește unele taxe pentru cei bogați, dar prevederi importante din program nu au culoare politică – de exemplu aceea că se vor lua măsuri de stimulare a creșterii economice sau cea privind măsuri de sporire a productivității muncii, un capitol la care țara are o serioasă rămânere în urmă față de alte state dezvoltate. Care vor fi acele măsuri, din nou, nu e clar. Ziarul Guardian, de stânga, și revista Economist, de centru, insistă că trebuie acționat rapid. Starmer a atras atenția însă în primul său discurs ca prim ministru, că “nu poți schimba o țară ca și cum ai acționa un comutator “. În privința politicii externe, impresia este în acest moment că nu se întrevăd mari schimbări. Se pare că se va menține ferm sprijinul pentru Ucraina și participarea activă la NATO, iar în relația cu Uniunea Europeană, nu se va întâmpla nimic dramatic. Recent, Starmer a precizat că Marea Britanie nu va reintra nici în Piața Unică, nici în Uniune vamală cu UE. A mai afirmat și că nu va exista o revenire a țării în UE în timpul vieții lui. E probabil totuși că relațiile cu UE se vor îmbunătăți în ce privește controalele vamale și s-ar putea reveni la respectarea de către britanici a unor reguli comune cu UE legate de comerț. Cum va evolua relația cu Statele Unite? Este o întrebare de un milion de dolari! Ca și în cazul UE, nu se poate prevedea ce și cum va fi după o revenire la președinție a lui Donald Trump. În ce privește relația cu Israelul, aș aminti că partidul laburist sub conducerea lui Starmer a condamnat ferm atacurile teroriste din 7 octombrie, a subliniat în repetate rânduri dreptul Israelului de a se apăra, iar refuzul de a cere retragerea trupelor israeliene din Gaza a dus chiar la demisia unor membri ai “guvernului alternativ din opoziție” (shadow cabinet) condus de el. În același timp, islamiști radicali au agresat uneori susținători laburiști în campania electorală, acuzând partidul de “sionism”. Poate are ceva semnificație și faptul că fostul lider al partidului, Jeremy Corbyn, care a declarat cândva că Hamas sunt prietenii lui, fiind ulterior și acuzat de antisemitism, a fost suspendat din partid și i s-a retras sprijinul politic în parlament. În actualele alegeri, Corbyn a candidat ca independent în fosta lui circumscripție, a câștigat și a revenit în parlament ca neafiliat. În fine, aș aminti că soția lui Starmer, Victoria, este evreică, fapt care, s-ar putea spune, nu a prea fost “trâmbițat”.
Mulțumesc mult D-le Mihai Vasilescu . Am înțeles din relatarea Dvs că lucrurile se vor clarifica pe parcurs. Am ascultat o explicație și pe canalul 2 al Israelului.
Din toate laolaltă mi se pare că schimbarea e binevenită pentru Marea Britanie și pentru țările liberale-democratice care sunt tot mai puține.
E greu să te pronunți în haosul care se petrece în lume.
Mulțumesc pentru răspunsul foarte detailat.
În contextul îngrijorării produse ascensiunea extremei drepte din Europa, rezultatele alegerilor din Marea Britanie aduc un suflu de normalitate. Un transfer firesc al puterii, de la o formaţiune politică normală, la alta, potrivit voinţei electoratului.