Era în 1958. Tata era de doi ani la aspirantură¹, la Institutul Baumann² de la Moscova, şi mai avea un an până la susţinerea tezei. Eu locuiam cu mama care avea un serviciu foarte solicitant, fără program fix, şi nu se descurca fără un ajutor în casă.
După ce am intrat în al şaselea an de viaţă, am bolit mai mult ca înainte. Am avut pojar, mai multe episoade de amigdalită şi, în final, tuse convulsivă. Nu mai putea fi vorba să merg la grădiniţă şi mama a decis să locuiesc pentru un răstimp la bunicii mei adoptaţi³: Erzsi şi Nándor Friedmann care stăteau într-o căsuţă cu grădină din cartierul Donáth.
Bunicul era suferind de inimă şi nici bunica, cea care trebuia să aibă grijă de el şi să facă toate treburile casei, nu era prea sănătoasă. S-a decis ca servitoarea mamei să se mute la bunici, împreună cu mine, numai că ea şi-a găsit un loc mult mai convenabil şi ne-a părăsit.
„Trebuie să tocmim o slujnică nouă. Mâine e 15 ale lunii şi mă voi duce la piaţa servitoarelor” – a conchis Bunica Erzsi şi, la insistenţele mele, s-a învoit să mă ia şi pe mine.
„Piaţa servitoarelor”⁴ din Cluj se afla în spatele Poştei Mari, în colţul din proximitatea Canalului Morii a aşa-numitului Óvár (cetatea veche). Anterior aici fusese piaţa de păsări, dar la începutul anilor 1950 ea a fost mutată şi în apropiere s-a amenajat un părculeţ care în 1952, cu prilejul centenarului Caragiale, a primit numele dramaturgului⁵.
De două ori pe lună, în zilele de 1 şi 15, aici se adunau fetele sosite din satele de pe o rază de câteva zeci de kilometri în căutare de lucru la stăpânii de la oraş. În general erau însoţite de părinţi sau de alte rude mai vârstnice care luau parte la negocierile cu viitorii „stăpâni” şi la întocmirea actelor de angajare⁶.
Tot aici, în „piaţa servitoarelor”, în după-amiezile de luni şi de joi se întâlneau slujnicele îmbrăcate în costumele specifice satelor de obârşie, se plimbau în grupuri şi dansau cu flăcăii consăteni. Adesea trecătorii se opreau pentru a admira frumoasele slujnice din comuna Sic⁷ , îmbrăcate în fustele roşii ample, plisate mărunt, cu bluze albe apretate şi laibăre negre de catifea, care cântau şi dansau atunci când se întâlneau în piaţeta din spatele poştei⁸ . Erau slujnice şi din alte sate, îmbrăcate după portul local, însă sicancele harnice şi aprige formau majoritatea.
A doua zi, Bunica Erzsi m-a luat de mână şi ne-am dus în oraş cu autobuzul 5, un MTD⁹ (Mao Tze Dun) roşu. Am coborât în centru, în faţa Bisericii Sf. Mihail, şi apoi am cotit-o pe strada Corvin, am ocolit casa unde s-a născut Matei Corvin şi am ajuns dincolo de Biserica Franciscană, în spatele Poştei Mari, unde se adunaseră deja oamenii. De o parte era aşezat un grup îmbrăcat ţărăneşte, viitoarele servitoare şi rudele lor, de cealaltă parte, angajatorii orăşeni.
Haba nu am de ce Bunica Erzsi prefera ca viitoarea noastră servitoare să nu fie de la Sic. De fapt – după cum avea să se dovedească – nu voia o tânără harnică, aprigă şi impetuoasă care s-o încurce în activitatea ei zilnică de gospodină şi stăpână (nici nu prea era loc de încă o gospodină în locuința bunicilor, alcătuită dintr-o cameră și bucătărie), ci îşi dorea un fel de ucenic-ajutor, o fată cuminte şi ascultătoare.
Tot plimbându-se şi măsurând din cap până în picioare „oferta”, s-a oprit lângă o fată mărunţică şi ruşinoasă care se lipise de fustele maică-sii şi privea în jur speriată, cu ochi mari şi verzui. „Ţi-ai adus fiica s-o dai să slujească?” a întrebat-o bunica pe mama fetii şi ea a dat din cap aprobator. „Are 14 ani?” „Încă nu, dar o să-i împlinească în curând”. „Ştie să spele rufe şi vase?” „Da, ştie.” „Şi mie îmi place de ea” i-am şoptit Bunicii Erzsi, aşa că ea a pus încă o întrebare: „Cum o cheamă?” „Erzsi” a venit răspunsul şi cred că acesta a fost argumentul hotărâtor, pentru că bunica a conchis: „Şi pe mine mă cheamă Erzsébet, Erzsi. Ea va fi Kicsi Erzsi [Erzsi cea mică]. Ce simbrie cereţi?” Nu ţin minte suma exactă, bănuiesc că era vreo 50 de lei pe lună, bani pe care avea să-i ia mama ei. Ea ne-a însoţit până acasă, pe strada Kodály Zoltán (actuală Sinaia) nr. 16, ca să vadă unde va lucra fiica ei. Kicsi Erzsi păşea mărunt pe lângă bunica, cărându-şi bocceaua cu haine. Ce-o fi fost în sufletul ei, nu ştiu. Maică-sa a luat ceva arvună, i-a spus să se poarte cuviincios, să nu iasă din cuvântul Bunicii Erzsi, şi a plecat acasă, la ţară.
Kicsi Erzsi era subţirică şi plăpândă, dar harnică şi ascultătoare. O ajuta pe bunica la treburile casei: aducea apă de băut cu găleata de la cişmeaua din vecini (casa noastră nu avea apă curentă, doar o fântână cu tambur a cărei apă nepotabilă era folosită pentru spălatul mare), spăla rufe, spăla vase, mătura şi ştergea praful.
Ne-am împrietenit repede, ne jucam şi râdeam mult. Chiar dacă purta fuste lungi, cu jupon pe dedesubt, şi părul împletit într-o coadă legată cu panglică roşie, peste care punea un batic cu floricele, Kicsi Erzsi era mai degrabă o fetiţă decât o servitoare și bunica era încredinţată că nu avea mai mult de 12 ani. După ce a terminat cele patru clase elementare obligatorii, au dat-o la lucru. Eu nu ştiam ce condiţii materiale aveau acasă la Lóna, dar bănuiesc că n-o duceau prea bine, dacă şi-au dat fata la muncă la o vârstă atât de fragedă. De altfel, în multe sate ardelene era obiceiul ca fetele de măritat să fie trimise să slujească un an-doi la oraş, ca să înveţe cum să ţină o gospodărie şi să strângă ceva bani de zestre, dar nu era cazul ei. Mama ei venea lunar să-i ia simbria şi uneori mergeau împreună în oraş, altfel Kicsi Erzsi nu pleca de acasă singură nici măcar în după amiezile de duminică şi joi, când servitoarele aveau liber şi se întâlneau în spatele Poştei Mari. Nu avea prietene şi nu ţin minte să fi venit s-o viziteze surorile, fraţii sau alte rude.
Era isteaţă şi cuminte. Când nu avea de lucru, îi plăcea să-mi citească poveşti, ne jucam cu păpuşile şi sporovăiam ca două prietene.
Apoi a venit vara, a sosit tata în vacanţa de la aspirantură, mama şi-a luat concediul, eu m-am dus acasă să stau cu ei şi nu am mai venit la bunici decât sporadic. Bunica nu mai avea nevoie de ajutor gospodăresc şi nici mama, aşa că nici Kicsi Erzsi nu mai avea de ce să rămână…
Nu am apucat să ne luăm rămas bun, eu am plecat cu părinţii la băi, din toamnă m-au înscris din nou la grădiniţa din cartier şi – ca o ingrată – nu mi-a mai păsat ce s-a ales de Kicsi Erzsi…
De fapt, nu m-am gândit la ea decenii în şir, până deunăzi, când am trecut prin spatele Poştei Mari, ca să văd cum au refăcut albia Canalului Morii. Au scos plăcile de beton turnate în anii 1980 şi au revigorat părculeţul.

Spaţiul din spatele Poştei Mari e mult mai strâmt, pentru că între timp aici a fost construit noul Palat al Telefoanelor şi începând din aceeaşi perioadă a industrializării a scăzut numărul slujnicelor venite de la ţară şi a dispărut „piaţa servitoarelor”. Poposind în acel spaţiu, dintr-o dată mi s-au derulat în memorie imaginile cu tocmirea lui Kicsi Erzsi şi mi-a venit ideea să relatez aceste crâmpeie de amintiri.
Pregătind acest articol, am citit Codul Muncii din 1950¹⁰ care (în Capitolul XI, Art.86) reglementa vârsta minimă de angajare la 14 ani. Kicsi Erzsi era mai tânără, să fi avut 12 sau 13 ¹¹, şi muncea la negru. Spre norocul ei, Bunica Erzsi se purta frumos cu ea, nu o certa decât foarte rar, mai ales atunci când era neîndemânatică la spălatul vaselor, şi nici nu o punea la munci grele. La fiertul şi spălatul rufelor muncea cot la cot cu ea.
Era o fată deşteaptă, ştia să „facă socoteala” atunci când era trimisă la cumpărături la băcănia din colţ (la piaţă mergea cu Bunica Erzsi care ştia să se tocmească cu precupeţele), cosea şi croşeta cu îndemânare.
Mă întreb ce s-o fi ales de ea. S-o fi întors în sat să-şi ajute părinţii? A rămas slujnică la Cluj şi apoi s-a măritat? A apucat să înveţe o meserie şi s-a stabilit la oraş? Cine ştie… Adevărul e că nici numele de familie nu i l-am cunoscut. Mi-a rămas în amintire doar făptura ei fragilă, firea ascultătoare, zâmbetul prietenos şi un ecou de râs sănătos, atunci când eram puse pe şotii, ca două copile ce eram.

Surse ilustraţii:

1. István Nagy: Fetiţă cu basma albastră, grafică pe hârtie, Galeria Naţională a Ungariei, Foto Péter Makrai, By courtesy: © Szépművészeti Múzeum – Magyar Nemzeti Galéria
2. A. Ghiţă: Fotografie proprie

Andrea Ghiţă
 

1. https://dexonline.ro/definitie/aspirantur%C4%83 ↩︎
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Bauman_Moscow_State_Technical_University ↩︎
3. https://romana.agonia.net/index.php/prose/13900755/O_poveste_din_veacul_XX ↩︎
4. Traducerea română a termenului maghiar cselédpiac ↩︎
5. https://szabadsag.ro/article/megtalaltak-kolozsvar-eszaki-varosfalanak-egy-reszletet ↩︎
6. Din câte ştiu, aceste înţelegeri se făceau verbal, dar potrivit unor surse, pe o stradă limitrofă funcţiona un birou de încheiere a contractelor de muncă (https://szabadsag.ro/article/megtalaltak-kolozsvar-eszaki-varosfalanak-egy-reszletet) ↩︎
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sic,_Cluj ↩︎
8. https://kjnt.ro/szovegtar/uploads/tartalmak/2017_JAZs-VA_szerk_Aranyhid_37_KonczeiCs.pdf ↩︎
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/M.T.D. ↩︎
10. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/21570 ↩︎
11. Într-un studiu despre dansurile populare de la Sic, prezervate de către servitoarele din Cluj, o ţărancă afirmă că şi ea a fost slujnică la Cluj de la vârsta de 12 ani, în vacanţă, ca să câştige ceva bani. https://kjnt.ro/szovegtar/uploads/tartalmak/2017_JAZs-VA_szerk_Aranyhid_37_KonczeiCs.pdf ↩︎