Ce poate fi mai semnificativ decât numele acestui eveniment, ajuns anul trecut la cea de a zecea ediție? Marșul Vieții este un simbol care sfidează distrugerea, anihilarea, moartea, este un mesaj al păcii, al prieteniei și al continuității. Nu există om care să nu fie zguduit de evenimentele tragice care au avut loc pe aceste meleaguri.
Această înălțătoare inițiativă a fost luată de rabinul Yossi Wassermann din Ierusalim, susținut de primarul municipiului Iași, Mihai Chirică. La data respectivă, un grup de vreo patruzeci de israelieni au venit la Iași și în colaborare cu primăria locală au organizat ceremonii de comemorare a tragicului sfârșit a peste 14.000 de evrei, învățând din greșelile trecutului și totodată înțelegând mai profund semnificația vieții și adevăratele valori umane.
Antisemitismul în România în ultimii 200 de ani
În secolul al XIX-lea România amintea încă sistemul feudal al Evului Mediu, era un „orfan neglijat” al Europei aflate în plină dezvoltare. Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, tot mai mulți tineri români au studiat la universități europene de renume și, copleșiți de diferența frapantă dintre cele două lumi, au încercat, plini de patriotism și entuziasm, să aducă schimbări în propria patrie, să facă România cunoscută și acceptată de o Europă civilizată și cultivată, să o emancipeze făcând apel la latinitatea limbii. Procesul s-a lovit de moșteniri ideologice învechite și, mai ales, de o subjugare traumatică seculară turcească și grecească în Moldova și Muntenia.
Se face simțit începutul unui antisemitism teoretic, cu reprezentanți ca Alecsandri, Heliade Rădulescu, A. C. Rosetti, M. Kogălniceanu. De pe poziția aprehensiunii și a lipsei de încredere în forța și determinarea națională a propriului popor, ei refuză să acorde drepturi cetățenești evreilor din România. Până la urmă, evreii au beneficiat totuși de drepturi civile, conducătorii românii fiind obligați de puterile europene să revină asupra hotărârii.
În anii următori, articolele antievreiești din presa română devin tot mai frecvente, mai ales prin condeiul lui V. Conta, B. P. Hașdeu și Eminescu. Este cunoscut antisemitismul marelui poet, exprimat vehement în presa vremii. În Moldova, provincia natală a poetului, era concentrată cea mai numeroasă populație evreiască. În multe târguri și orașe, evreii ajungeau la 40% din totalul populației. În aceste comunități aproape că nu se cunoștea limba română, se folosea cu predilecție idiș. Unele prosperau, existau proprietari de pământuri, de prăvălii, de cârciumi, altele trăiau în sărăcie și mizerie. Eminescu și-a exprimat resentimentele față de o situație pe care o considera negativă în procesul de emancipare românească. Desigur, fiecare e liber să condamne, să critice, atâta timp cât tonul rămâne în limitele bunului simț, dar avalanșa de cuvinte peiorative, de o vulgaritate agresivă, la care s-a pretat marele geniu este de neacceptat. Este o „rătăcire” care îl dezonorează mai degrabă pe poet decât pe evrei. Desigur, valoarea creației sale nu este știrbită de această cădere nedemnă, pentru că oglinda unei personalități de geniu este determinată în mod complex și nu temporal.
O analiză succintă a climatului naționalist al României interbelice
După Marele Război, România și-a revendicat granițele istorice. România Mare includea Transilvania, Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilaterul (Dobrogea de Sud). În acest climat de victorie națională, dar fără suficient suport economic, social, cultural și politic și aflată încă sub semnul traumei ocupației seculare, începând din 1926, România a alunecat treptat spre un naționalism xenofob, mai complex decât cel al secolul al XIX-lea, pentru că societatea românească se găsea la alt nivel și voia să creeze schimbările care s-o emancipeze și să-i permită să fie recunoscută ca entitate națională. În acest context, existența minorităților devine o problemă arzătoare. Încetul cu încetul a fost limitat numărul străinilor (nu numai evrei, ci și unguri în Ardeal și ruși în Basarabia) în posturi academice, în barouri și în funcții publice. Ultranaționalismul de tip xenofob și în special antisemit a fost împins până la fanatism, mai ales datorită mișcării legionare Garda de Fier. Datorită exaltării ultranaționaliste, antisemitismul teoretic al lui Alecsandri, Eminescu, V. Conta și B. P. Hașdeu primește treptat o direcție mai îngrijorătoare. Existau și intelectuali precum cunoscutul istoric Nicolae Iorga, adepți ai unei doctrine naționaliste care susținea un antisemitism ”rațional”. La un moment dat Iorga a avut chiar o aversiune disprețuitoare la adresa mișcării legionare, pentru care a plătit cu viața.
„Chestiunea evreiască”, așa cum era numită în presă, căutarea unei soluții legate de comunitățile evreiești tot mai numeroase și închegate, „deranjante”, mai ales prin refuzul vehement al asimilării, a preocupat obsesiv anumite cercuri de intelectuali din România interbelică. Ideologia xenofobă a primit și direcționare politică în timpul guvernului Goga-Cuza.
În 1927 a fost înființată gruparea de intelectuali „Tânăra Generație”, din care făceau parte printre alții Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu. Mircea Eliade era considerat lider, iar mentorul mișcării era Nae Ionescu, profesor la Facultatea de Filosofie din București, o personalitate carismatică. Un student devotat și foarte apreciat de marele profesor a fost Mihail Sebastian. Din Jurnalul său, publicat post-mortem, aflăm cum atitudinea mentorului și a prietenilor, în special a lui Mircea Eliade, s-a schimbat treptat față de el ca evreu. Ani de zile, Eliade și Sebastian au fost foarte apropiați, dar în contextual unei dinamici naționale noi, a unui fanatism contaminant, Sebastian mărturisește plin de amărăciune că prietenia lor se diluează. La început, Nae Ionescu și Mircea Eliade erau adevărați filosemiți. Amândoi admirau forța poporului evreu cu un destin unic în istorie, un popor care a rezistat tuturor vicisitudinilor datorită tenacității și calităților lui excepționale. Vorbeau cu multă mândrie despre preocuparea lor de a studia iudaismul și limba ebraică, făceau aprecieri superlative la adresa filosofiei, gândirii și superiorității organizatorice a evreilor. În climatul de ultranaționalism fanatic, totul a primit însă o altă turnură. Ambii au devenit treptat antisemiți deoarece, după opinia lor, tocmai datorită acestor calități, evreii erau un pericol pentru emanciparea națională românească. Majoritatea discipolilor lui Nae Ionescu credeau în crearea unui stat românesc religios ortodox, patriarhal, în care, desigur, comunitățile evreiești nu-și aveau locul. Nu știm cât de vehement ar fi devenit glasul lor, dacă Nae Ionescu nu ar fi decedat în 1940 și Eliade nu ar fi părăsit România imediat după aceea. Spre deosebire de Emil Cioran care a recunoscut în atitudinea sa o rătăcire nefericită a tinereții, Eliade pur și simplu o ignoră, o șterge cu buretele. Nimic din scrierile sale ulterioare nu transpiră o cât de mică amprentă a acelor ani controversați care, de altfel, ar fi putut să-i umbrească prestigiul.
Totuși, pe măsură ce legionarii au introdus în programul lor violența, asasinatul și genocidul, intelectualii s-au dezis de această orientarea politică. Au rămas credincioși ideii naționalismului românesc religios, ortodox, fără însă a aproba violența. După înlăturarea legionarilor de la putere, regimul dictatorial al lui Antonescu a continuat prigoana evreilor, culminând cu Holocaustul din Moldova și cu lagărele de concentrare din Transnistria.
Au existat și intelectuali de mare valoare care au adoptat un naționalism neșovin, ca de exemplu Lucian Blaga, Mihai Ralea, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, George Călinescu, Tudor Arghezi, Șerban Cioculescu, dar glasurile lor au fost estompate după 1940. Pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei și apoi a Transilvaniei de Nord a fost o lovitură traumatică pentru români, devenind preocuparea obsedantă prioritară a tuturor. Poate așa se explică pasivitatea acestor intelectuali în fața legislației rasiste, deși aveau cu totul alte orientări și opinii. Se cunosc frecvente demersuri individuale ale acestora pentru a împiedica deportarea unor intelectuali evrei, dar niciunul dintre acești oameni cu greutate în cultura românească nu a luat o atitudine deschisă în presă.
Treptat, începând din 1933, în presă, chiar și în reviste de cultură, apare o agresivitate de limbaj, expresii peiorative la adresa străinilor și mai ales a evreilor. Ascensiunea vertiginoasă a partidelor de dreapta și de extremă dreapta din Europa a influențat, desigur, climatul ideologic și politic, dar ideologia naționalistă din România nu avea nevoie să imite un model străin de dictatură, pentru că avea propria tradiție doctrinară. După opinia unor intelectuali care au îmbrățișat cu entuziasm doctrina Gărzii de Fier, România avea nevoie de o exaltare a naționalismului până la fanatism, ca răspuns la secolele de subjugare turcească, ungurească și grecească. În acest context, evreii sunt considerați străini, un pericol acut în procesul emancipării naționale românești. În mediul supraîncărcat de naționalism, contaminarea fascizantă ajunsă la paroxism după 1937, climatul politic dictatorial a dus la exprimări care ar justifica chiar crima, genocidul, dezlănțuirea instinctelor barbare. Este adevărat că foarte mulți intelectuali de valoare au bătut în retragere atunci când mișcarea ultranaționalistă a trecut la asasinate și genocid, dar fenomenul era deja pornit. Propaganda antisemită agresivă, manipulațiile din presă în care evreul era prezentat ca un element nociv, dușman al românilor, cauza tuturor problemelor și lipsurilor, au avut un rol covârșitor în convertirea mulțimii. (Din fericire au fost și excepții, nu puține la număr.) Acest climat economic, politic și social poate explica în mare măsură fenomenele și acțiunile din România acelor ani. Dar nimic nu justifică genocidul, violența, atitudinea criminală de anihilare.
Citez cuvintele unui cunoscut istoric și scriitor, Leon Volovici, evreu, un fiu al Iașilor, un intelectual valoros, format pe băncile școlilor ieșene, pe care probabil foarte mulți dintre d-voastră l-ați cunoscut sau măcar l-ați citit. Până la sfârșitul vieții, Volovici s-a considerat un produs al tradiției și culturii românești. El a păstrat o strânsă legătură cu România și după emigrare. Dovadă este titlul simbolic al cărții sale, De la Iași la Ierusalim și înapoi.
Datorită tabuizării subiectului după 1948, ca și, în genere, a istoriei moderne a comunității evreiești din România (cum s-a întâmplat, de altfel în tot estul Europei), mișcarea de idei din România a fost aproape total lipsită de o examinare lucidă și responsabilă a problemei antisemitismului. Voința de a o face acum, în noile împrejurări, fără complexe și fără teama de a afecta „imaginea României”, mi se pare o probă a unui climat intelectual normal și a unei culturi mature. Imaginea poate provoca reflecții amare sau descurajante. Dar imaginea unei culturi, ca și a unei mari personalități, este rezultanta nenumăratelor „oglinzi” și poate fi cu atât mai convingătoare cu cât va fi mai complexă și mai adevărată.
M-am întrebat adesea care ar fi fost soarta evreilor și care ar fi fost climatul politic în România, dacă nu s-ar fi făcut alianța nefastă cu Germania, dacă guvernul dictatorial a lui Antonescu nu ar fi condus destinele României sau dacă întoarcerea armelor ar fi avut loc mult mai devreme. Cu această împrejurare țin să îmi exprim și gratitudinea față de cei care au reușit să ajute, din păcate foarte mulți rămași în anonimat. În umbra fiecărui supraviețuitor de cele mai multe ori există și un binefăcător. Mă gândesc la generațiile viitoare și sunt convinsă că a fi urmașul călăilor poate fi mai apăsător decât a fi urmașul victimelor. Greu de asimilat, dar la o analiză mai profundă ne dăm seama că există un sâmbure de adevăr în această afirmație. Am avut ocazia să cunosc oameni ai căror bunici au participat la genocid și am constatat cât de mare este trauma lor, pentru că sentimentul vinovăției și al neputinței este o povară foarte grea.
Comemorare care a primit denumirea simbolică „Marșul vieții” este o manifestare emoționantă care demonstrează capacitatea a două țări prietene de a-și exprima empatia și de a colabora – spune totul.
Sursa imagine
Marşul vieţii, Iaşi, 2024 https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/joi-se-desfasoara-marsul-vietii-in-amintirea-evreilor-ucisi-la-iasi–1649910.html
Delia Bodea Jacob
