Lumea în care trăim – o lume la răscruce (II)

– un paradox geopolitic contemporan –

Rezumat: Autorul face o trecere în revistă a actualei situații economice, politice și sociale care se manifestă prin diverse aspecte de cele mai multe ori imposibile de a fi controlate și le compară cu situațiile similare ce au existat în trecutul nu prea îndepărtat.Făcând uz de diverse exemple se confirmă conflictul existent între evoluția științei și tehnicii și cel al globalizării cu diversele ei aspecte pozitive și negative. Printr-o prezentare sumară a diverselor condiții politice existente pe plan mondial ajunge la desprinderea unor concluzi referitoare la actualele conflicte naționale și internaționale, prezentând cauzele și efectele lor.

Partea a II-a

Dacă folosirea metodelor militare se dovedește că nu este destul de eficientă și chiar se găsesc opozanți care au propus aplicarea unor sancțiuni socio-economice și culturale, Vladimir Putin a încercat și alte metode cum ar fi cele economice.

Așa se explică preocuparea președintelui Putin de a crea o Uniune Economică Eurasiatică.

Ideea creerii unei asemenea uniuni are la bază actul din 18 noiembrie 2011, prin care liderii Federaţiei Ruse, Kazahstanului şi Belarusului au semnat Declaraţia privind Integrarea Economică Eurasiatică. Această uniune și-a propus ca scop primordial crearea unui Spaţiu Economic Comun între cele trei state, ca urmare a existenţei Spaţiului Vamal (semnat în 2009 şi operaţional începând cu 1 iulie 2011). Unora dintre analiștii economici le-a scăpat însă din atenţie ideea după care crearea acestei noi uniuni își propunea să devină dacă nu mai puternică decât UE, cel puțin un pilon al viitoarei geopolitici printr-o refacere din punct de vedere economic a fostei Uniuni Sovietice şi totodată un puternic competitor al UE.

Ceea ce preşedintele Putin dorea era de a crea prin această Uniune în termeni de Realpolitik o Rusie care să devină „unul dintre centrele de putere ale lumii contemporane”.Conform punctului de vedere (cel puțin oficial afirmat, fără a trăda ce se ascunde în spatele acestui plan – n.n.) al lui Vladimir Putin, noua Uniune Euroasiatică urma să-și desfășoare cooperarea cu UE.

În acest sens președintele Putin afirma:  „Acest sistem de partenariat dintre Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană poate da naştere prezumţiilor necesare creării unei  schimbări a configuraţiei geopolitice şi geo-economice a întregului

 continent [Eurasia] cu consecinţe pozitive clare la nivel global”.

Țările membre ale Uniuni Eurasiatice erau în prima etapă: Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan,Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan (toate acestea fiind foste republici ce aparțineau Uniunii Sovietice – n.n.).  Totalul populaţiei acestei Uniuni Eurasiatice era de peste 4.6 miliarde locuitori ce trăiesc pe un teritoriu de circa 55 mil. Km.p. (Aceste date se referă la situația dinaintea conflictului cu Ucraina, a apropierii acestei țări și a Moldovei de UE și a sancțiunilor economice impuse Rusiei n.r.)

Din punct de vedere geo-strategic proiectul unei asemenea uniuni, prevedea înfăptuirea unei „regiuni integrate” care de fapt ar fi urmărit creşterea influenţei statului rus în regiunea eurasiatică, precum şi restabilirea fără prea mult zgomot a fostei Uniuni Sovietice, ca putere economică, număr al populaţiei şi influenţei pe care Vladimir Putin o dorea pentru Rusia în dorința de a deveni, așa cum am mai afirmat,  un centru de atenție pe plan mondial.

Un asemenea bloc politic şi economic ar fi funcţionat, după afirmaţia fostului premier Medvedev (într-un interviu dat presei), pe baza unor aşa zise „poziţii comune” în privinţa unor aspecte de interes comun pentru această parte a lumii, iar coordonatorul acestora urma să fie (după cum era ”firesc”(?) şi ”deloc surprinzător”- n.n.), Federația Rusă.

Această Uniune putea fi considerată,după opinia unor politologi, reacţia Moscovei faţă de Uniunea Europeană   Ideea ca atare a unei asemenea uniunii a fost lansată şi în urma creşterii divergenţelor existente între politica administraţiei de la Kremlin şi reprezentanţii statelor considerate de Rusia ca făcând parte din ”sperata” zonă de influenţă  a Federației Ruse, cum ar fi de exemplu politica de manifestare a unei independenţe social-politice şi economice din partea Moldovei, Georgiei şi Ucrainei, (faţă de Kremlin – n.n.).

Susţinând cu o deosebită perseverenţă crearea acestei uniuni, preşedintele Putin dorea:

  1. ca Rusia să devină în cadrul acestei organizaţii internaţionale o legătură

între Europa, Statele Unite şi Asia, maximizându-şi pe această cale poziţia

de negociator în relaţiile cu toate ţările occidentale.

  1. crearea unor ”zone de liber schimb ”, care ar fi dus inerent la înfiinţarea unei Comunităţi Economice.
  2. evoluţia Uniunii Eurasiatice s-ar fi îndreptat nemijlocit către forme de

integrare mai avansată cum ar fi de exemplu: politici industriale unice sau

chiar ceea ce Uniunea Europeană nu a reuşit până în prezent să

implementeze politici energetice unice.

Vrând să dea impresia asigurării unei note de independenţă politico-economică, a ţărilor membre ale acestei uniuni, Vladimir Putin a emis ideea după care toate statele membre vor putea negocia diverse contracte economice direct cu părţi terţe prin intermediul acestei uniuni, ceea ce le va putea oferi poziţii mult mai bune și mai sigure în cadrul negocierilor.

Politologii și economiștii care  au urmărit și  au analizat poziţia şi rolul unei asemenea uniuni politico-economică  au avertizat asupra faptului ce nu trebuie uitat sau neglijat că procedura de vot din interiorul Uniunii Economice Eurasiatice nu era consensul, ci fiecărui stat membru al acestei uniuni i se va acorda dreptul la vot prin numărul acestor voturi stabilit proporţional în raport de puterea economică a fiecărei ţări.

De aici reiese în mod clar de ce s-a ajuns la o asemenea măsură, care dă puteri deosebite Rusiei faţă de ceilalţi membrii, ea fiind cel mai puternic stat din punct de vedere economic.

Efectul unei asemenea poziţii urma să faciliteze Rusiei să obţină (prin numărul de voturi ce i se atribuia) blocajul unor decizii ( în cazul în care nu îi aduceau vreun avantaj), sau din contră, să-şi impună un anumit punct de vedere pentru ca o propunere sau un anumit plan de cooperare cu alţi parteneri din afara uniunii să fie aprobat.

Planul pe termen lung al preşedintelui Putin era ca Rusia să-şi poată asigura din nou un avantaj – de mare putere economică mondială, având în vedere că Europa, de exemplu, ar fi fost nevoită să negocieze cu diverse state cum ar fi de exemplu Belarus sau Kazahstan sau cu oricare alt stat membru al uniunii, numai prin intermediul Rusiei.

Un al aspect, pe care liderul de la Kremlin a ţinut să îl menţioneze, în cadrul primelor şedinţe în vederea constituirii acestei uniunii, era acela după care statele membre urmau să aibă acces la piaţa energetică europeană mult mai uşor prin intermediul Uniunii Eurasiatice. Într-adevăr acest aspect este important, însă ceea ce nu s-a menţionat până în prezent în nici unul dintre protocoalele de creare a uniunii, este faptul că aceste state urmau să negocieze şi să aibă acces numai prin intermediul structurilor ruseşti şi doar cu acceptul statului rus, ceea ce ducea la o creştere deosebită a poziţiei strategice a Rusiei în lume.

Una din marile temeri ale preşedintelui Putin şi a ţărilor semnatare ale acestei noi uniuni precum şi a celor care urmau să devină membre ale acesteia era progresul pe care îl făcea, încet dar sigur, Organizaţia de Cooperare de la Shanhai prin care această organizaţie ar fi  putut deveni un instrument şi mai puternic de creştere a influenţei economice chineze pe plan mondial.

Privită în acest sens, Uniunea Economică Eurasiatică nu mai putea juca rolul unui instrument de balansare a influenţei Vestului prin UE, ci mai degrabă a Estului prin poziţia Chinei.

Rolul și intențiile BRICS

Mai recent cu aceleași planuri președintele Putin și-a propus extinderea activității unei organizații internaționale formată deocamdată din cinci țări considerate ”emerging national economies” numită BRICS.

Reprezentanții de frunte ai țărilor membre ale acestei noi asociații economice internaționale s-au întâlnit în 2015 în Brazilia și au semnat un acord privind crearea unui Fond de rezerve valutare și o nouă Bancă Economică de Dezvoltare.

După cum afirmă unii observatori ai acestei noi asociații, cele cinci țări membre înglobează o populație de circa trei miliarde locuitori (care reprezintă circa 40% din întreaga populație a globului), iar activitatea economică a acestor țări membre reprezintă 18% din volumul total al economiei mondiale.

Întâlnirile oficiale prealabile (celei din 2014 din Brazilia – n.n.), la care au participat miniștrii de externe ai țărilor participante inițial (Rusia, China India și Brazilia) au avut drept scop discutarea drumului pe care trebuie să-l parcurgă aceste țări în vederea dezvoltării lor economice în continuare și modalitatea de a fi mai mult implicate în activitatera economică mondială.

În același timp s-a discutat și despre necesitatea unei noi monede de rezervă la nivel global care să poată fi: ”diversificată, stabilă și predictibilă” și care să împiedice ca dolarul SUA să fie în continuare moneda mondială dominantă.

Oricât ar vrea să mascheze intenția de asigurare a unei dominații mondiale, Putin dovedește că nu mai vrea să depindă de influența puterii dolarului și a diferitelor sancțiuni pe care FMI, Banca Mondială și alte foruri internaționale le impun împotriva acțiunilor sale prezente și viitoare de extindere a teritoriului și puterii Rusiei prin politica externă agresivă dictată de la Kremlin.

Nu trebuie uitat că atunci când Vladimir Putin a ajuns la conducerea Rusiei

(în anul 2000), Rusia se găsea într-un mare haos intern iar economia era stagnantă la valorile cele mai joase.

Care este situația actuală a Federației Ruse?: un profund caracter naționalist, apropierea de religie (care este sub un mare semn de întrebare: cât de onestă poate fi această apropiere față de biserică și religie, din partea unui om crescut și educat în spiritul combaterii religiei și a rolului biserici?), o concepție socială conservatoare și puterea guvernamentală de super control a întregii mass-media și în general a vieții întregii populației.

Toată această situație în combinație cu reacția recentă a președintelui Putin la sancțiunile impuse de statele occidentale pentru implicarea in conflictul din Ucraina dovedesc nu numai aroganța Administrației de la Kremlin dar și faptul că nu se poate conta pe afirmațiile unora dintre vârfurile piramidei politice din această administrație.

La 30 aprilie 2014, la reuniunea de la Minsk a Consiliului Suprem al Uniunii Vamale, președintele Putin a afirmat:  ”… Occidentul este cel care a declanşat evenimentele  iar acum caută vinovaţi şi, din această cauză introduce sancţiuni împotriva Rusiei”.

 Mai pot exista comentarii în fața unor asemenea afirmații?Ele nu pot fi socotite decât glume și nu dintre cele mai bune!.

 

Războiul cu Ucraine – o agresiune

O situație similară de discreditarea a personalității umane a avut loc la 24 August 2014, când Ucraina își sărbătorea 19 ani de la declararea Independenţei țării (1991) de Uniunea Sovietică.

În timp ce la Kiev se desfășura parada militară, se arboraseră drapelele țării cu bleu și galben și se cântau cântece patriotice, în partea de est a țării separatiștii ruși aveau o altfel de celebrare: în mijlocul orașului Donețk separatiști ruși i-au adus pe soldații ucraineni luați prizonieri (în propria țară !!!, de către o masă de invadatori înarmați de către Kremlin), în urmă cu o săptămână.

Separatiștii care s-au bucurat de succesul luării unor prizonieri ucraineni, vor răspunde cu ani grei de condamnări pentru un asemenea act. Nici unul dintre ei nu va scăpa de pedeapsa binemeritată, doar dacă vor fugi la Moscova și vor rămâne sub protecția KGB-ului.

Rușinea unui asemenea act ce contravine oricăror acte internaționale, nu poate și nu va fi nici uitată și nici desconsiderată de către forurile internaționale, așa cum nu va fi uitat sprijinul Moscovei dat acestot pretinși ”oameni” ce fac un joc, fără să-și dea seama care este și care va fi efectul acestui act.

 

Dr. Alex Berca

SUA

[1] Offshoring înseamnă obținerea unor produse și servicii efectuate într-o altă țară. unde forța de muncă este mult mai ieftină. O asemenea politică economică aduce după sine și o serie de riscuri cum ar fi de exemplu riscuri  geopolitice, diferențele lingvistice și de comunicare, transferurile  de tehnologii și ulterior chiar creerea unori competiții nedorite din partea țărilor care acceptaseră aceste activități.

[2] În 25 de țări din Africa se remarcă peste 150 de conflicte între trupele de militari și ale poliției împotriva unor grupuri separatiste și de anarhiști. Unele dintre conflictele cele mai intense se găsesc în: Africa Centrală ( război civil), Republica Democrată Congo (război împotriva unor grupuri rebele), Egipt (unde au avut loc demonstrații și lupte de stradă împotriva guvernului), Mali (război împotriva unor grupuri de militanți islamiști), Nigeria (războiul împotriva unor militanți islamiști), Somalia (războiul împotriva unor militanți islamiști), Sudan (război împotriva unor grupuri de rebeli), Sudanul de Sud (unde are loc un război civil)

[3] În conformitate cu diversele sit-uri din Internet, mijloacele de acțiune ale terorismului se referă la:acțiuni violente

asupra populației neangajate, prin sabotaje, acte criminale aleatori, creerea de stări de panică în special în masa

largă a populației civililor.

Scopul lor este acela al schimbării unor politici majore, iar participanții erau și sunt formați din indivizi sau grupări

care se autodeclară nonstatale.

După opinia diverșilor specialiști în strategii politice și militare, există mai multe forme ale terorismului:  

  • terorismul individual (exemplu: Toeodor Kaczynski supranumit și Unabomber (absolvent al Uniuversității

Harvard, doctor în matematică),

  • grupuri teroriste izolate formate dintr-un număr mic de persoane, (exemplu: Timothy McVeigh și

Terry Nichols, care au săvârșit atentatul asupra clădirii FBI din Oklahoma -SUA),

  • grupuri teroriste de franciză din care face parte: Al Qaeda, ISIS și multe altele
  • grupuri teroriste cu susținere externă (exemplu: grupul terorist din care făcea parte și Carlos Șacalul, care la indicația lui Ceaușescu a căutat să-l omoare pe Mihai Pacepa, sau gruparea teroristă Septembrie cel Negru, cu baze și susținere financiară din Siria și Liban),
  • grupuri teroriste afiliate ( exemplu: Hamas, Hezbollah).

[4] După absolvirea universității, unde  a studiat dreptul international, Putin a fost recrutat de KGB, în serviciul de contraspionaj. În 1976 a terminat cursul de perfecționare al KGB din Ohta, Leningrad. Apoi, a lucrat la așa numita direcție nr. 5 a KGB-ului, care combătea opoziția politică. Mass-media americană confirm că s-a ocupat o vreme cu urmărirea unor cetățeni străini aflați la Leningrad. A primit ulterior oferta de a se transfera la serviciul de inteligență aflat în sarcina primei direcții a KGB  și a fost trimis pentru antrenamente suplimentare vreme de un an la Școala Superioară Dzerjinski a KGB, din Moscova iar apoi, la mijlocul anilor 1980, la Institutul KGB Yuri Andropov din Moscova (acum fiind Academia pentru Inteligență Externă). Din 1985 până în 1990, KGB-ul l-a repartizat pe Putin la Dresda, pe atunci în Republică Democrată Germană. Din 1994 până în 1997, Putin a ocupat mai multe funcții politice în St. Petersburg . În martie 1994 a devenit Vice-primarul orașului St. Petersburg. Doi ani între 1995 și  1997 Putin a condus filiala locală a partidului de guvernământ din St. Petersburg . În același timp el a fost șef al Consiliului Consultativ al ziarului Viedomosti din St. Petersburg. În august 1999 Putin a fost numit de către Boris Elțin în funcția de prim-ministru. În această calitate a ordonat reluarea ostilităților cu forțele separatiste din Cecenia. După forțarea demisiei lui Boris Elțin, (decembrie 1999 a ocupat funcția de Președinte interimar al Federației Ruse. La 31 decembrie 1999, Boris Elțîn s-a retras din funcția de Președinte al Rusiei, Putin devine președinte interimar, pentru ca, la alegerile prezidențiale martie 2000, să fie ales cu o majoritate de 52,50% din voturile exprimate. Este reales în martie 2004, având o majoritate comodă, ceea ce îi permite să guverneze într-un stil autoritar. În cel de al doilea mandat (2004-2008), a fost reales cu o majoritate de voturi. La cel de al treilea mandat (2012) a fost reales ca președinte al Federației Ruse pentru un mandat de 6 ani.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *