De partea cui ești (sau ar trebui să fii)?

În 1949 aveam 10 ani, eram în clasa a V-a și profesorul nostru ne-a cerut să scriem o compoziție despre cunoscutul roman al lui Pușkin, Fata căpitanului, povestea unui tânăr de viță nobilă care la vârsta de 17 ani e trimis să-și facă serviciul militar departe de casă. De ce tocmai această carte? N-am idee. Știu însă că la acea vreme eram deja fascinat de povestiri și că povestea lui Piotr Andreevici mi-a plăcut mult. Acțiunea se petrece în secolul al XVIII-lea, în timpul răscoalei lui Pugaciov, un cazac care a condus o mișcare populară antițaristă și și-a sfârșit viața la Moscova, decapitat în piața centrală a orașului. Îmi închipui că prezența lui Pugaciov i-a determinat pe activiștii regimului comunist din România acelor vremuri să considere că romanul lui Pușkin  era potrivit pentru educația noii generații, supuse unui început de serioasă îndoctrinare. Am citit romanul și m-am pus pe scris. Doar că imaginea lui Pugaciov nu mi-a făcut o impresie bună, drept pentru care în compoziția mea eu am luat partea armatei țariste și l-am creionat pe Pugaciov ca pe un criminal care și-a meritat soarta! Vă închipuiți cum a fost primită compoziția mea! Profesorul a cerut ca tata să apară la școală și i-a arătat cumplita eroare politică a fiului său. Părintele meu s-a întors acasă și fără multe explicații m-a așezat la masa de scris și mi-a dictat noul text care trebuia prezentat a doua zi și în care, bineînțeles, eroul pozitiv e Pugaciov și criminalul e țarul! Și de ce această lungă introducere, la cele ce vor urma? Pentru că în cele ce urmează intenționez să discut reacția subiectivă a cititorului / spectatorului la întâmplările sau acțiunile la care, volens-nolens, se simte obligat să ia partea unuia sau altuia dintre personajele unei cărți, film sau piesă de teatru.Read more…

Mai bine mai târziu decât niciodată

Ideea de a scrie despre subiectul acesta mi-a venit cu totul întâmplător, dar imediat s-a transformat în obligație! Am simțit nevoia de a face cunoscută o inițiativă care, sper, nu va trece neobservată acolo unde cei în cauză ar trebui să o prezinte marelui public, și nu numai din România. E vorba de apariția unui manual care-și poate găsi asemănarea – în cel mai bun caz – doar într-o țară ca Germania, iar cititorul va înțelege imediat originea acestei opinii. Este un manual de liceu, pentru clasele XI-XII, scris în românește, publicat în România, dedicat elevilor români și care mi-a parvenit datorită inițiativei unui om deosebit, moldovean, și care își duce existența în urbea copilăriei mele. Nu, nu e primul de acest gen în România și în românește. O căutare pe Google produce o listă de manuale cu acest subiect. Dar cel despre care doresc să scriu este cel mai nou, ediție 2024, și e inutil să menționez în ce atmosferă internațională ne aflăm în aceste zile și cât de greu este să găsești – indiferent în ce limbă – un material obiectiv și nepătat de ura pentru tot ce e evreiesc și Israel. Manualul de numește Istoria evreilor. Holocaustul, și a apărut în editura Didactică și Pedagogică, la începutul acestui an, sub egida Ministerului Educației. Coordonatorul manualului e Alexandru Florian, iar semnatarii sunt: Daniel Boboc, Nicolae Drăgușin, Petre Matei, Florin Petrescu, Gabriel Stan și Măriuca Stanciu. Din momentul când manualul a ajuns pe calculatorul meu și până în această dimineață, am lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri mai mult sau mai puțin urgente și l-am citit de la un capăt la celălalt, fără să mă opresc. Bine am făcut să-i acord importanța cuvenită, și aceasta din două motive.Read more…

Pe cine pedepsești Tu, Doamne?

Cât timp mi-a luat până am decis să mă așez și să scriu aceste rânduri? Mi-e și rușine să recunosc: zile, săptămâni. Motivul îndoielii mele era o crasă dispută interioară: eu cel optimist, cel care știe să dea deoparte părțile rele ale existenței și să vadă doar la vie en rose și eu cel care nu poate trece indolent peste o nedreptate, chiar (sau mai ales) dacă ea vine din ceruri. Demult, de când am pierdut un fiu, nu am mai simțit nevoia să caut semne care se indice absența Puterii Supreme, lucrurile îmi erau clare, prea clare pentru a lăsa loc nedumeririlor sau întrebărilor fără răspuns. Dar uneori, chiar prea des, cruzimea sorții te trezește din amorțeală și îți cere acționezi, să urli, să te opui, să nu accepți și mai ales să nu taci. Rândurile de mai sus formează introducerea la o poveste de groază, cumplit de adevărată, și doar obligativitatea de a face dificilă recunoașterea ”personajelor” m-a obligat să schimb unele amănunte, fără însă să mă ating (cum aș fi îndrăznit s-o fac?!) de elementele importante ale ”acțiunii”.Read more…

Un sunet superb într-un deșert verde. Povestea Sinfoniettei Beer Șeva

Spre deosebire de mulți dintre prietenii mei apropiați, eu nu am primit o educație muzicală, în nicio fază a existenței mele. Nu că n-au fost încercări. La vârsta de 7-8 ani, în Buhușiul copilăriei mele, răposata mea mamă m-a trimis să iau lecții de pian de la o profesoară pe care am urât-o din primul moment, pentru că mă punea să zdrăngănesc pe clapele pianului în timp ce ea gătea în bucătăria alăturată și țipa la mine atunci când greșeam notele. Mama a înțeles că pianul nu e de mine. Nu-mi aduc aminte când am început să mă apropii de muzica clasică, ca un ”analfabet” muzical, ascultând concerte la radio, apoi la televiziune, și încercând să-mi creez un soi de cultură muzicală de spoială. Știu însă că odată cu imigrarea în Israel m-am abonat la concertele Orchestrei Filarmonice Israeliene care apărea cu regularitate la Haifa și după ani de zile am înțeles că îmi place Mozart, îl respect pe Beethoven și îl iubesc pe Schubert. Acum aproape 40 ani am făcut saltul de la mare cu nisip (Haifa) la nisip fără mare (Beer Șeva, în sudul Israelului) și am trecut cu bine perioada de aclimatizare în toate domeniile: profesional, familial și social. Primul contact cu muzica clasică la Beer Șeva nu a fost promițător. A avut loc în sala mică a conservatorului, iar scena nici nu se apropia de spațiul necesar unei orchestre de 60-80 de instrumentiști. De fapt nu trebuia să mă mir: orchestra se numea ”Sinfonietta Israeliană Beer Șeva”, cu alte cuvinte nu tocmai o orchestră simfonică, ci una mică, cu doar 35-40 de instrumentiști.Read more…

Doamne, ce plictis!

Acum câteva zile am trecut strada, ca să ajungem la cinematograful ”de cartier”, aflat la 20 pași de casa noastră. Filmul se anunța interesant, dar după cum o să vedeți…Dar să nu încep cu sfârșitul ci, așa cum se obișnuiește, cu începutul. Eroul principal al filmului e un tip foarte întreprinzător, dominant, familist. Are vreo 5 copii și o nevastă iubitoare. Individul are o funcție de răspundere și probabil foarte bine plătită, pentru că primele 10-15 minute ale filmului descriu cu lux de amănunte atmosfera în care trăiește familia în cauză. Nu e lux, dar fără discuție e bunăstare. O casă spațioasă, grădină, un mic bazin de înot, dar mai ales femei și bărbați care slujesc în casă. Ei fac de toate: curăță, spală, gătesc, îngrijesc de grădină până și de cizmele proprietarului, dar ceea ce impresionează în film e că niciunul dintre ei nu scoate o vorbă. Ei primesc ordinele și le execută, cu pricepere și în liniște. Viața se desfășoară într-o atmosferă calmă, o viață de familie care poate provoca oricui o senzație de invidie. Plăcuta și liniștita viață de familie este întreruptă când soțul e avansat, primește o funcție mult mai importantă, doar că familia va trebui să se mute mai aproape de noua lui funcție. Multe amănunte despre modul în care eroul filmului se achită de noile sale sarcini nu primim, dar e clar că tipul e de mare succes, pentru că el își va schimba din nou funcția, căpătând o sarcină extrem de importantă, de interes național, care trebuie dusă la bun sfârșit fără întârziere. Acțiunea se petrece în Polonia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și anume la Auschwitz.Read more…

O după amiază la țară, dar ce după amiază!

În ultimii ani eram convins că văzusem – ca turist – cam tot ce era de văzut în acea parte a lumii, adică în țara numită oficial Republica Moldova, dar care pentru mine rămâne Basarabia. De douăzeci de ani mă aflu acolo de vreo 2-3 ori pe an, iar amfitrionii mei și ai celor care vin împreună cu mine au grijă să ne ducă peste tot. Am vizitat locuri istorice, am cutreierat peste tot, inclusiv în Transnistria (o fâșie de pământ care nu are nici în clin nici în mânecă cu Basarabia istorică), am fost în nord spre Soroca și în sud spre Comrat, capitala găgăuzilor, am fost la Orheii Vechi, am vizitat locurile legate de istoria evreilor basarabeni. Am vizitat și cele mai cunoscute crame din acele locuri și din tot ce am băut, am rămas cu convingerea că Negrul de Purcari e cel mai potrivit gusturilor mele, deși crama mea preferată e Cricova. Cu fiecare ocazie m-am întâlnit cu folclorul moldovenesc, cu muzica a cărui sunet îl cunoșteam din copilărie, din partea cealaltă a Prutului. În acea după-amiază, după ce am terminat prima parte a treburilor și ne pregăteam pentru următoarea dimineață, tot foarte ocupată, ni s-a spus că vom merge la Strășeni. Read more…

Cum definești apartenența?

Din totdeauna am fost atras de termenul ”apatrid”, care definește o situație specială, aș zice unică, în lumea contemporană. Timp de câteva săptămâni, eu am răspuns cu precizie acestei definiții: primisem pașaportul de emigrare spre Israel, în care se specifica că sunt ”fără cetățenie”, și încă nu ajunsesem pe aeroportul din Tel Aviv unde am primit pe loc certificatul de cetățean israelian. Dacă îmi aduc bine aminte, în acele zile nu simțeam vreo diferență față de ce reprezentam eu în propriii mei ochi. Eram același, indiferent ce spunea pașaportul meu. Dar am senzația că în zilele noastre există foarte mulți în situația de apatrid; mă refer în primul rând la milioanele de refugiați a căror situație cetățenească încă nu e clarificată oficial. Nu-i invidiez. Eu rămân la părerea mea că fiecare are nevoie de o patrie, de o bucată de pământ de care să fie legat nu numai oficial, dar și sufletește. Am numit ac est lucru apartenență, apartenența la țara în care trăiești. Deunăzi m-am lovit de un articol publicat în cotidianul (în ebraică) pe care îl primesc acasă, cu o regularitate ieșită din comun pentru o țară în care nimic nu merge ca pe roate, mai ales în vremuri de restriște, ca cele în care trăim de câteva luni bune. Articolul respectiv se referă, printre altele, la un sondaj efectuat în nu mai puțin de 21 țări de pe toate continentele, de către Centrul de cercetări Pew, pentru a preciza modul în care cetățenii fiecăreia din acele țări simt că aparțin respectivei entități geopolitice, adică statului în care trăiesc.Read more…

Monstruoasa coaliție rediviva

Sunt convins că titlul de mai sus va provoca discuții și controverse, pentru că el se referă la renașterea unui bloc politic internațional care în teorie seamănă cu cel decedat în urmă cu mai puțin de 35 ani. Și cu toate acestea, titlul are o explicație plauzibilă și în cele ce urmează voi încerca să-l justific. În mod cu totul natural, numărul celor care au trăit acele vremuri, sau al celor care își mai aduc aminte că ele au existat, se reduce pe zi ce trece. Mă refer la ”epoca de aur” a comunismului mondial ”atotbiruitor”, o imensă închisoare a popoarelor, un avorton al ideii de egalitate și libertate personală, un monstru cu multe capete, dar cu o singură așa-zisă ideologie a cărei falsitate nu e depășită decât de îndoctrinarea oferită de extremismul musulman din zilele noaste. După părerea mea, blocul comunist condus de Uniunea Sovietică a fost o coaliție de guverne și partide, monstruoasă ca intenții și periculoasă pentru bunăstarea și stabilitatea mondială. Nu intru în amănunte. Cei care au trăit acea epocă nu au nevoie de explicații, iar celor binecuvântați de soartă pentru că s-au născut sau s-au maturizat ”după” ar fi păcat să le stric buna dispoziție. Dar aflând în ultimul an sau doi de ceea ce se întâmplă în lume, sub ochii noștri și cu înțelegerea tacită a lumii libere, am ajuns la concluzia că, de fapt, asistăm la o revenire a blocului internațional totalitar…Read more…

Imposibil?! Uite că se poate…

Nu de puține ori în viață am simțit că mi-aș fi dorit o pregătire oricât de sumară în domeniul psihologiei pentru a înțelege mai bine atitudinea unora dintre cei / cele cu care împart aerul atmosferic de mai bine de opt decenii. Aceasta a fost senzația mea după primul episod al scurtului serial intitulat Bad surgeon. Ceea ce nu mi se întâmplă prea des, mi-era de la bun început clar care e sfârșitul acestei povești, de aceea mă interesa mai ales cum ajunge un individ ”normal” să se transforme într-un monstru din punct de vedere uman, intelectual, sufletesc, dar mai ales cum se face că societatea din jur s-a lăsat indusă în eroare timp de ani de zile de unul din cele mai serioase falsuri care au avut loc pe una din platformele cele mai umane ale societății, și anume grija pentru omul bolnav. Dar imediat mi-am zis: în cazul de față tu nu trebuie să fii psiholog, ajunge că ești… medic anestezist! Pentru că ”eroul” poveștii adevărate, devenite serial, e un chirurg, și cine-i cunoaște mai bine pe chirurgi, dacă nu noi, anesteziștii?! În mai multe din conferințele mele eu amintesc gluma cu un ușor iz de adevăr, după care medicul rezident se crede adjunctul lui Dumnezeu, specialistul se crede chiar Dumnezeu, iar cel ajuns pe vârful meseriei sale (profesor, etc.) consideră că Dumnezeu e adjunctul său. Până acum consideram că această expresie e doar o glumă, o teribilă îngroșare a realității, dar în cazul de față ea prezintă adevărata față a lucrurilor, o situație din fericire foarte rară. Tragica poveste de înșelătorie a așa-zisului doctor, Paolo Macchiarini, absolvent al Facultății de Medicină din Pisa, dovedește cu prisosință că dușmanul omului nu trebuie căutat nici în ceruri și nici sub pământ, el e alături de noi.Read more…

Obsesie sau coincidență?

Așa cum omul nu caută necazuri cu lumânarea (ele vin singure!), jur că nici eu nu am devenit un vânător de exemple crase de dezinformare care în marea lor parte frizează absurdul. Dar, grație unui cunoscut, din cei care primesc regulat elucubrațiile mele în scris, am urmărit timp de 74 (!) minute, cu răbdare (și fără calmante) o ”conferință” a unui domn, profesor la Facultatea de Științe Sociale a Universității Lucian Blaga din Sibiu, prezentată pe canalul TV Global News. Conferențiarul Corvin Lupu – se pare o figură cunoscută în anumite cercuri ale presei, pentru că în timpul celor 74 minute domnia sa face trimiteri la mai multe conferințe prezentate de el în trecutul apropiat. ”Chestiunea evreiască din România și Proiectul Israel în România” m-a atras și am decis că nimic nu mă va împiedica să ascult o prelegere cu un subiect atât de apropiat de propria mea existență și istorie, și chiar de preocupările mele în acești ani de pensie. Și acum explicația titlului acestui articol: nu este o obsesie, pentru că eu nu caut pete în soare. Și da, este o coincidență, pentru că prezentarea domnului de care aminteam pare a veni ca o continuare firească a articolului publicat de mine în revista ediţia precedentă a revistei Baabel Read more…

Sacrul drept la ignoranță

Uneori mă gândesc la trecut folosind expresia ”pe vremea mea”. Nimic nu e mai incorect. Mai curând ar trebui să spun: într-una din vremurile mele, pentru că am trecut mai multe, una complet diferită de cealaltă. Nu voi intra în amănunte, doar un singur exemplu. Într-una din vremurile mele analfabetismul era cel mai grav semn de ignoranță. Neștiința de carte se asemăna pe undeva cu prostia, pentru că cel care nu-și îmbogățise măcar cu o iotă bagajul spiritual nu putea pretinde că judecata sa e logică și corectă. ”Cine are carte, are patru ochi”, se spunea în acea vreme, una din multiplele mele vremi. Dar analfabetismul s-a șters de pe lista enormităților sociale în lumea în care am trăit și în care m-am învârtit și încă mă mai învârt. Accesul la cultură și la informație e la îndemâna tuturor și chiar dacă, ici și colo, mai dai de indivizi care au citit ultima carte în urmă cu mai bine de un deceniu, asta nu înseamnă că omul nu folosește în fiecare zi cele învățate în școală. Dar din păcate, lucrurile stau așa doar în aparență, pentru că analfabetismul a fost înlocuit cu ignoranța. Da, poți fi și cu știință de carte și ignorant, iată paradoxul zilelor noastre.Read more…

O iarnă care se lasă așteptată

Suntem la început de decembrie și iarna noastră întârzie, poate mai mult decât de obicei. Afară sunt 22 de grade celsius la prânz, și se anunță o vreme și mai caldă. Pe vremuri, când lucram la Toronto, am învățat că anotimpurile în acea țară se împart în două părți inegale: vara – iulie și iarna – restul anului. Mai era și Indian summer, adică vreo câteva săptămâni cu temperaturi acceptabile, aproape fără intemperii, copaci cu frunze ruginite, un peisaj realmente impresionant. Eu, locuitor temporar al acelor locuri, eram revoltat că nu se poate face nimic pentru a schimba clima locală, dar ”băștinașii” priveau lucrurile cu cea mai impertinentă nonșalanță: era cald, totul e în ordine; se făcea frig, era zăpadă, dar înăuntru era cald, circulația publică nu prea avea de suferit, metroul circula normal ș.a.m.d. Dar aici, în Israel, treburile stau complet altfel. N-am idee cine a copiat pe cine: natura a preluat ”tradițiile” vieții de zi cu zi, sau din contra, viața noastră e o copie fidelă a vremii. e o copie fidelă a vremii.

Am petrecut mult timp prin locuri străine și știu că nicăieri schimbările de anotimp nu se petrec cu precizia caracteristică științelor exacte, dar am senzația că aici, la noi, parcă totul e cel mai aiurea și mai alandala… Pe scurt, mai tot ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple. S-o luăm de la început.Read more…

Dacă aș crede în Dumnezeu

Nu că aș avea nevoie de așa ceva. Uneori mă trezesc cu ideea că niciodată, dar absolut niciodată, nu am găsit motivul sau puterea sufletească să mă ”predau” unei Ființe Supreme, căreia să-i acord totalul control asupra vieții și gândurilor mele. Poate pentru că m-am născut într-o familie în care de un secol și jumătate, cam de pe la 1870, nimeni nu a fost religios. Și poate pentru că am primit o educație cu totul atee, fiind învățat că totul (sau aproape totul) depinde de mine și de cei care mă înconjoară. Nu mi s-a spus niciodată că și Puterea Cerească poate să decidă pentru mine și ai mei. Da, am înțeles foarte repede ce înseamnă soarta, dar niciodată nu am crezut că echivalentul sorții e Dumnezeu. Apoi, de-ajuns de repede, am realizat enormitatea tragediei Holocaustului, un cataclism care mi-a confirmat ideea după care dacă El exista și dacă noi nu eram favorizații Lui, nu ni s-ar fi întâmplat ceea ce ni s-a întâmplat. Cu totul paradoxal, emigrarea în Israel mi-a întărit părerea că individul este on his own și dacă are doar un dram de noroc și soarta îi surâde, nimic nu-i poate sta în cale. Și cu toate acestea…Dacă aș fi vrut să am un Dumnezeu, Acela nu ar fi semănat deloc, dar deloc, cu cel pe care mi-L prezintă practic în fiecare zi o mulțime de indivizi care mă înconjoară și care își amintesc și îmi amintesc că în mintea lor există o Putere care domină tot ce a fost, este și va fi.Read more…

O lună anostă?!

Întreabă pe cine vrei, noiembrie e o lună plictisitoare, cenușie. Încă nu e iarnă, nici măcar toamnă. În fiecare zi te întrebi dacă ar trebui să pui în funcțiune încălzirea casei, sau mai bine îți mai pui o pătură noaptea și în felul acesta ai rezolvat problema. În fiecare zi te aștepți să plouă și chiar dacă nu plouă, mai tot timpul e înnorat. Nimic nu pare să se fi întâmplat în noiembrie, până și revoluția sărbătorită în 7 Noiembrie a avut loc în octombrie! Eu m-am născut în noiembrie. Conceperea mea s-a datorat unei erori de înțelegere a situației în lume. Părinții mei nu prevăzuseră ce avea să urmeze și după doi ani de viață în comun au hotărât să aibă un copil, născut la două luni de la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, o greșeală pe care eu o plătesc (cred!) până în ziua de azi, în ciuda eforturilor părinților mei de a mă feri de vicisitudinile sorții. Aparent, eu m-am născut cu o cantitate mare de noroc, dar tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de el, norocul se risipise în toate direcțiile.Read more…

Mea culpa în traducere liberă

De mai bine de patru decenii mă ocup, ca parte din practica mea particulară, de întocmirea unor expertize judiciare în cazuri medico-legale judecate în instanță. În acești ani am adunat o ”colecție” de cazuri suficient de largă și de pestriță ca să-mi iau inima-n dinți și să creez o prezentare profesională despre aspectele medico-legale în specialitatea mea. În majoritatea cazurilor e vorba de plângeri și acuzații aduse modului în care medicul ATI și-a făcut datoria față de pacientul/pacienta său/sa, respectând normele și protocoalele impuse de practica corectă și literatura în vigoare. De multe ori plângerea era neîntemeiată, medicul făcându-și cu prisosință datoria, în mod corect, dar în ciuda acestei realități deznodământul a fost negativ, pentru că așa e în medicină, nu întotdeauna când ai făcut tot ce trebuie, rezultatul e cel dorit. Am întâlnit însă și situații de a dreptul scandaloase, în care împricinatul a găsit tot felul de explicații infantile, ireale, pentru a scăpa de belea…Un medic care a inițiat o analgezie epidurală la naștere și a părăsit lehuza imediat după ce și-a dat jos mănușile sterile, fără să supravegheze situația câteva minute bune, așa cum ”scrie la carte”; un șef de secție care a cerut unui rezident să efectueze o anestezie la un pacient extrem de grav, fără a ține cont că acesta nu avea experiența necesară pentru a duce sarcina la bun sfârșit; un medic de gardă care nu a găsit de cuviință să rămână lângă patul unei paciente care sângera, lăsând tratamentul pe seama asistentelor medicale – iată doar câteva din numeroasele exemple pe care le am în minte și în care cei acuzați de neglijență au încercat prin toate mijloacele să justifice vorba care merge aici, pe la noi, cum că mea culpa în traducere liberă înseamnă: ”cu toții sunteți vinovați”!Read more…

Animalismul uman în toată ”splendoarea” lui

Deunăzi mi-am adus aminte (oare de ce?!) de expresia latină homo homini lupus. Adică, în traducere liberă omul e fiară pentru semenul său. Cred că am mai adus în discuție aportul lui Freud la acest aspect al mentalității animalului pe două picioare. Îmi cer scuze, dar simt nevoia să mă repet. Noi ne naștem cu două instincte clare, cel de supraviețuire și cel de înmulțire, și facem tot ce ne stă în putință pentru a le aduce la îndeplinire (cum se spunea pe vremea mea). Dar din păcate, sau din fericire, omul e un animal social, adică e făcut să trăiască în colectiv pe care îl numim ”societate”. Colectivul își are și el obligațiile sale, pe care le impune celor care-i aparțin. Într-o societate civilizată (definită după regulile impuse de cele zece porunci, unanim acceptate) pur și simplu nu poți face ce vrei, ci trebuie să ții cont de interesele și drepturile celuilalt, sau „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta”. Principiul sanctității vieții e recunoscut doar de câteva mii de ani, dar în mod cu totul surprinzător, nu a devenit ubicuitar. În lumea de azi (ca și cea de ieri sau alaltăieri) există indivizi pentru care acest principiu e facultativ, derizoriu și practic lipsit de importanță.Read more…

”Romanul a murit. Și nicio forță din lume nu va învia această formă literară”

Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist. Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre. Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale. Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul. biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.

Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.Read more…

Nu mai plânge, Baby!

Ideea de a scrie ceva despre plâns nu are ca inspirație renumita melodie cu acest titlu, ci de câteva articole care mi-au căzut în mână în ultimul timp și care discută înclinația specială a persoanelor de gen feminin de a-și exprima sentimentele și senzațiile nu prin vorbe, ci prin hipersecreție lacrimală. În general, termenul de plânset desemnează curgerea lacrimilor ca reacție a unei stări emoționale. Acțiunea de a plânge este definită ca un fenomen secretomotor complex care este caracterizat prin curgerea lacrimilor din aparatul lacrimar. Discuțiile în acest subiect au la origine impresia generală după care femeile plâng mai ușor și mai des. De exemplu, un psiholog clinic a cercetat frecvența plânsului la cele două sexe și a ajuns la concluzia că femeile plâng în medie între 30-64 ori pe an, spre deosebire de bărbați, la care numărul mediu anual al acceselor de plâns e doar de 0-6. Și dacă cineva își închipuie că pe acest tărâm e loc de diletantism sau de amatorism, realitatea e complet alta.Read more…

De-ale tenisului. Interviu imaginar cu un ”apatrid”

Unul din bunii mei prieteni, decedat nu de mult, psihiatru și sexolog renumit pentru metodele sale de tratament, dar și pentru măiestria penei sale de scriitor, a publicat în urmă cu mulți ani o culegere de interviuri imaginare cu personalități istorice din întreaga lume, printre care Moise, Iisus Hristos, Lenin, etc. Această carte mi-a revent în minte zilele trecute, urmărind o competiție de tenis în care unul din principalii participanți era Andrei Rubliov, nr. 7 în ierarhia mondială. Și ca de obicei în ultimele 18 luni, pe tabela de marcaj, în dreptul numelui său nu apărea nicio țară. Cu alte cuvinte, tipul e apatrid, ceea ce e complet neadevărat. Rubliov e cetățean rus, născut în Rusia în 1997, purtător al titlului de Maestru al Sportului din Rusia (2021) și conform deciziei forurilor sportive internaționale, el poate participa la competiții, dar fără ca țara sa să fie menționată în mod oficial. Mai mult, pentru a participa la turneul de la Wimbledon el, ca și alți tenismeni de origine rusă, a fost obligat să se abțină de a exprima solidaritate cu invazia Ucrainei și a semnat un document care atestă neutralitatea sa în acest subiect. A nu se uita, la începutul anului 2022 echipele sportive rusești (și cele bieloruse) au fost excluse din toate competițiile sportive internaționale oficiale, ca expresie a împotrivirii lumii civilizate la invadarea Ucrainei.Read more…

Înainte de COVID, dar și după…

”Înainte de COVID” – iată o expresie care în ultimii ani a intrat în uzul curent. De la mic la mare, adică de la cetățeanul de pe stradă până la ultimul politician sau economist, în mai toate subiectele, în mai toate discuțiile, articolele și discursurile, termenul de referință e COVID-ul. Înainte de COVID situația economică era așa, acum e așa. Înainte de COVID epidemia de gripă înspăimânta pe mulți, acum ea a trecut pe locul doi ș.a.m.d. În tinerețea mea termenul de referință era ”înainte de război”. Toată lumea știa despre ce război e vorba, adică de cel de al Doilea Război Mondial care se terminase de curând și ale cărui consecințe se puteau simți încă peste tot și în toate domeniile…Odată ajuns în Israel, am înțeles foarte repede că expresia ”dinainte de război” nu-și are locul în dialogul zilnic între localnici sau în paginile ziarelor și revistelor, pur și simplu pentru că de când există, Israelul e în perioada ”de dinainte de război”.Read more…