Reciprocitatea, bat-o vina

În toată cariera mea profesională, mai bine zis în ultimii 30-40 ani, am fost abordat de câteva ori de ziariști (presă, radio, televiziune) dornici să-mi afle opinia despre un subiect sau altul legat de activitatea mea de medic. În mod cu totul neașteptat, poate, pentru cel/cea care citește aceste rânduri, am răspuns întotdeauna pozitiv, am căutat să ofer cele mai potrivite răspunsuri și să mă achit de această obligație pe care eu am considerat-o de ordin civic. Întrucât știam din experiență că doar o parte a interviului (în cel mai bun caz!) va reproduce cu exactitate spusele mele, am cerut de fiecare dată să mi se trimită textul final, pentru a mi se da posibilitatea de a corecta, adăuga sau omite, modificări esențiale pentru a ajuta la înțelegerea ideilor mele. Niciodată nu mi-a fost îndeplinită această dorință! Au trecut anii, am devenit pensionar și m-am împăcat cu realitatea în care interesul altora pentru ce făceam sau gândeam eu devenea, cu timpul, din ce în ce mai limitat. Așa s-a născut, acum mai bine de trei ani, blogul meu, în care inserez din când în când texte (bineînțeles în limba cu care conviețuiesc în ultimii cincizeci de ani) tratând subiecte care pot fi definite ca făcând parte din ”ordinea zilei”. În toți acești trei ani, niciun ziarist/comentator nu s-a grăbit să se refere la blogul meu. Nici asta nu m-a necăjit prea mult, pentru că (cu optimismul și naivitatea mea prea bine cunoscute) mi-am zis că important este ca ei să afle ce cred eu, căci eu pot afla ce cred ei din ce publică sau povestesc ”în gura mare”. Dar asta doar până deunăzi.Read more…

Proștii nu sunt de vină

Un procentaj semnificativ al populației țărilor civilizate (mă refer doar la cele în care decizia stă la îndemâna oricărui cetățean) refuză să se vaccineze împotriva virusului COVID 19. De exemplu în Statele Unite, 50% din populația adultă (cifra se referă la luna iunie a.c.) refuză vaccinarea, sau încă nu e hotărâtă. În discuții particulare, dar și în comentarii pe care le aud la radio sau la televizor, cei care refuză vaccinarea sunt considerați incapabili să ia o hotărâre, primitivi, posesori ai unei filozofii absurde, indivizi care nu au nicio legătură cu realitatea, cu alte cuvinte persoane cu probleme de IQ. Ei bine, nimic nu e mai puțin adevărat. Experiența mea personală m-a învățat că proștii sunt proști pentru cei din jur, dar nicidecum pentru ei înșiși. Așa-zisul prost își cunoaște interesul mai bine ca oricare altul, el știe foarte bine ce-i trebuie, și pune în funcțiune toate mecanismele posibile pentru a-și transforma planurile într-o realitate favorabilă (lui!). Și atunci, dacă recalcitranții vaccinului nu sunt cei cu probleme de inteligență, cine sunt cei care consideră că numai ceea ce știu ei/ele e adevărat, și în felul acesta își justifică decizia? Read more…

Prezentator, ziarist, comentator, eseist – vedeți vreo diferență?

Hotărârea de a discuta acele aspecte care diferențiază sau, mai bine zis, ar trebui să diferențieze ocupațiile de mai sus, provine din realitatea de zi cu zi, în care toate mijloacele de comunicare la care am acces – ziare, radio și televiziune – se află în mâinile unor așa-ziși specialiști în domeniul știrilor și care de la o zi la alta, și uneori de la o oră la alta, trec dintr-o ”specialitate” la alta. Ba mai mult, uneori, chiar deseori, individul (sau individa) își permite să prezinte o știre, în calitate de prezentator, dar să treacă imediat la un alt tip de activitate și să o discute, transformându-se în mod magic în comentator. În felul acesta amatorismul își pune amprenta pe amalgamul de noutăți care ne sunt prezentate pe tavă, iar pericolul e înclinația noastră de a le absorbi telles quelles. Într-o lume în care știrile false (ceea ce americanii numesc fake news) reprezintă o nouă industrie, cu un înalt procentaj de credibilitate, mijloacele de comunicație așa-zise ”clasice” nu au decât un rol secundar în combaterea minciunii organizate. Să fiu bine înțeles. Într-o lume liberă dreptul de a avea o părere e inalienabil, însă ceea ce e interzis e de încerca să-ți transformi propriile tale opinii în adevăruri absolute.Read more…

Să înveți o limbă străină – sport sau necesitate?

O pisică se postase în fața unei găuri de unde presupunea că trebuie să apară șoricelul pe care-l urmărea de mai multă vreme. Conform naturii ei, pisica mieuna tot timpul, ”miau, miau” și își mișca din când în când labele ca să se dezmorțească. Timpul trecea, dar prada nu apărea. La un moment dat i-a venit o idee, și în loc să miaune, a început să latre: ”hau-hau”. În câteva secunde șoricelul apăru din gaură, pisica îl apucă de coadă cu dinții și ronțăindu-l, se gândi cu plăcere: ”ce bine e să știi o limbă străină!” Știam gluma asta de foarte mulți ani, dar mi-am amintit de ea în urmă cu câtva timp, în fața calculatorului, unde încercam să-mi planific activitatea pentru următoarele zile. Aveam să fiu ocupat cu aducerea la bun sfârșit a unei sarcini pe care mi-o luasem și care de la bun început presupunea obligativitatea de a pune deoparte tot ce făceam în mod curent. Așa că hotărârea fu imediată: o oră dimineața și o oră după amiază vor fi dedicate unei complet alte activități, s-o numim intelectuală, dar alta decât cea care trebuia să-mi ocupe tot timpul liber în următoarele zile și săptămâni. Bineînțeles prima idee care mi-a răsărit în minte a fost reîntoarcerea la învățarea limbii spaniole.Read more…

În căutarea Bucureștiului de odinioară

Alex mi-a fost coleg de liceu în urmă cu… (Mai bine să nu fac socoteala!!) Drumurile noastre s-au despărțit imediat după bacalaureat, când fiecare a luat o în altă direcție: el spre facultatea de construcții și eu spre medicină. Ani de zile ne-am revăzut doar întâmplător, când eram invitați la aceeași sindrofie, sau la vreo nuntă a unui cunoscut comun. Știam că se căsătorise, că avea doi copii și că emigrase în Israel cam cu un an înaintea mea, cu tot familionul, bunici, părinți și copii. Au trecut mai multe decenii până când soarta ne-a adus din nou împreună, invitați la un prieten comun, într-o sâmbătă, la o masă copioasă cu tot ce amfitrionul (și el de origine română) preluase de la cei printre care crescuse, adică ciorbă de fasole afumată, mititei, sarmale în varză, etc. La masă Alex și cu mine ne-am așezat unul lângă celălalt, am depănat amintiri de tot soiul. De atunci ne vedem din când în când. Vorbim de toate și despre toate și trebuie să recunosc că nu aducem în discuție, aproape deloc, aspecte ale existenței noastre comune în lumea pe care amândoi am părăsit-o în urmă cu zeci de ani. Dar telefonul pe care l-am primit acum vreo două săptămâni era oarecum deosebit de celelalte convorbiri pe care le aveam cu el: – M-am întors acum câteva zile din București… Când vii pe aici?Read more…

Dreptul la dreptate

Până acum câtva timp eram conștient de faptul că la fel ca în medicină, și în mecanismul de împărțire a dreptății nimic nu e sigur, nimic nu e 100%. Oameni suntem, mi-am zis întotdeauna, nu roboți, iar oamenii sunt supuși greșelii și uneori (de prea multe ori!) greșeli grave, grosolane, au urmări nefaste, catastrofale, pentru cel în cauză și pentru cei din jur. Dar trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit suficient timp și interes pentru a aprofunda subiectul împărțirii dreptății. Mai totdeauna m-am mulțumit cu faptul că eram expus doar parțial la toate dedesubturile unui proces judiciar și nu odată m-am trezit că sunt interesat mai mult de deznodământ decât de mersul procesului în sine. Și iată răspunsul la întrebarea care încă nu mi-a fost pusă: și ce-ți veni acum? Pentru ce toată această introducere doar ca să amintești celor care te mai citesc, un fapt cunoscut de toți, că dreptatea e o chestiune relativă, și nu degeaba scrie pe undeva ”la noi” că fiecare om e obligat să alerge (לרדוף) după dreptate. Ceea ce m-a făcut să aprofundez subiectul acesta a fost vizionarea a două seriale pe Netflix ,,,Read more…

Să vezi, dar să nu crezi

De-ale COVIDului. Deși lucrurile par să se aranjeze, încet dar sigur (cum spune neamțul), încă nu ne-am întors la vechile noastre obiceiuri, umblăm mai puțin, și parcă din instinct încercăm să evităm întâlniri cu prea mulți oameni, chiar și cu prieteni, de altfel cu toții vaccinați. Teatrul din localitate și-a redeschis porțile, chiar și seria de concerte a fost reluată. Săptămâna aceasta s-a redeschis și cinematograful de peste drum. Și cu toate acestea preocupările din ultimul an, cititul și scrisul au rămas pe primul plan. Greu e să dezobișnuiești…Însă mai e ceva, și anume televiziunea și…Netflixul. De televizor de plictisești aproape imediat cum l-ai deschis, că știri noi nu prea sunt (și dacă sunt, nu prezintă nimic bun și merituos) iar comentariile te enervează. Dar Netflixul pare a fi fost inventat de cineva care știa precis că vine pandemia și că omul va avea nevoie de așa ceva, ca să nu moară de plictis. Îmi plac filme cu scenarii veridice, în care acțiunea e logică, bazată pe o realitate de acum 1000 ani, 100 ani sau de ieri. Și Slavă D-lui, ai de unde alege! Doar că…Read more…

Cetățean al lumii libere, fără semn de întrebare

Zilele acestea voi intra în cel de al 50-lea an de existență în afara țării în care m-am născut, o jumătate de secol petrecută în țara unde am ajuns în seara când avionul care m-a luat de la Băneasa a aterizat, după două ore și jumătate de zbor fără probleme. Nu știam încotro mă duc. Mai bine zis, știam și de fapt nu știam. Îmi amintesc perfect că îmi vedeam viitorul exact ca un individ scăpat dintr-un incendiu care i-a distrus casa până la temelii: n-are idee încotro s-o ia, știe doar că trebuie să fugă cât mai departe ca să scape cu viață. Ceea ce însă știam e că mă duc într-o lume liberă. Știam că voi trăi o nouă viață, complet diferită de cea anterioară, chiar și prin simplul fapt că nu mă voi mai simți ca într-o închisoare ale cărei ziduri nu le vezi, dar le simți tot timpul. Și știam că pentru a putea continua să respir, aveam nevoie de libertate. Trebuie să recunosc, nefiind filozof de felul meu, ci doar un simplu individ pragmatic, ceea ce știam eu despre libertate era ceva care îți permite să gândești, să spui și să faci tot ce vrei, până în momentul în care ai putea leza libertatea altuia. Iar eu eram dispus să-mi trăiesc a doua viață purtând în minte această limită: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.Read more…

Nimic nou… și totuși…

Acordurile de la Oslo, de la începutul anilor 90, între Israel și OLP (Organizația de Eliberare a Palestinei) au avut ca urmare imediată instalarea unei autorități palestiniene atât pe malul vestic al Iordanului (așa numita West Bank), cât și în fâșia Gaza. Idila israelo-palestiniană nu a durat prea mult, răzmerița cunoscută ca Intifada a doua (2000-2004) a produs nenumărate victime de ambele părți, dar după dispariția marelui terorist Yaser Arafat, relațiile dintre statul evreu și administrația palestiniană au luat aspectul unei căsnicii de conveniență, în care nicio parte nu e mulțumită, însă cu puțină bunăvoință se poate găsi un modus vivendi. De-a lungul anilor, eșecul tratativelor de pace a avut ca efect o situație în care și israelienii și palestinienii așteptau vremuri mai propice pentru a ajunge la o soluție cuprinzătoare, adică un tratat de pace. Cu alte cuvinte, un fel de statu quo ante. Cu timpul s-a dovedit că entitatea palestiniană nu este unică, cel puțin din punct de vedere economic. În timp ce populația Malului de Vest începuse un drum de refacere economică, Gaza rămânea un teritoriu sărac și în afara intereselor israeliene și palestiniene laolaltă.Read more…

Cât de mult mi-aș dori, uneori, să fiu specialist în lingvistică…

Uneori am senzația că, într-un fel mă întorc din când în când la anii copilăriei și la lucrurile pe care le-am pierdut pentru că atunci n-am știut, sau nu mi s-au oferit condițiile pentru a afla cum să ajung la ele. Cu o mamă farmacistă și un tată medic, drumul meu în viață fusese precizat din fragedă pruncie. Aproape tot ce se vorbea acasă, la masă, sau în sufragerie era medicină, medicamente și orice avea legătură directă sau indirectă cu profesia părinților mei. Știu, exagerez, dar nu prea mult. Așa se face că doar acum, în a noua decadă a vieții, mă trezesc uneori gândindu-mă cum ar fi arătat viața mea dacă, de exemplu, aș fi devenit avocat, economist, sau… lingvist. cDe ce lingvist, și de ce tocmai acum? Pentru că deunăzi am asistat la o conferință pe Zoom, prezentată de un ilustru expert în de-ale Orientului Mijlociu (sau Apropiat, depinde cum îl simți tu pe pielea ta), bineînțeles în ebraică, și la un moment dat mi-am dat seama că el folosea adesea două cuvinte :שלום (șalom – pace) și לשלם (le’șalem – a plăti), în aceeași frază.Read more…

Ieri am învățat un nou cuvânt

N-am idee dacă, cu această ocazie, îmbogățesc cuiva bagajul de cuvinte în limba engleză sau pur și simplu mă fac de râs declarând că de-abia ieri am luat cunoștință de un cuvânt care se pare că în ziua de azi e de mare circulație în lumea largă. Indiferent de situație, am hotărât să merg mai departe și să aduc la cunoștința cititorului despre ce e vorba. Până ieri eram conștient de faptul că termenul de ”politically correct” e din ce în ce mai utilizat și că în numele acestui concept au loc nenumărate evenimente, unul mai bizar ca celălalt, cum ar fi schimbarea libretului operei Aida din cauza inegalității dintre cei doi îndrăgostiți (ea sclavă etiopiană, el general egiptean) sau recenta campanie legată de întrebarea dacă Beethoven era negru. Dar ieri, trecând peste paginile unui ilustru jurnal medical la care sunt abonat, am întâlnit pentru prima oară termenul ”tokenism”.Read more…

Cunoașteți insula aceasta?

Iată un aspect pozitiv al curentei epidemii. Mulți israelieni se întorc acasă, după o absență de ani de zile, unii pentru că afacerile lor în alte părți ale lumii au fost afectate de pandemie și au senzația că totul trebuie luat de la început, alții pentru că pur și simplu vor să se vaccineze împotriva virusului, și mai sunt unii cărora li s-a făcut lehamite de străinătate, uite-așa! Pe omul meu, să-i zicem Z, nu-l văzusem de un car de ani. Nu, nu eram prieteni, ci doar buni cunoscuți, ne întâlneam uneori în cercuri comune de prieteni, de vineri seara, și cu orice ocazie aveam senzația că tot ce povestește e interesant. Mi-a dispărut din orizont și mi-a reapărut acum câtva timp în compartimentul de locuri rezervate al trenului spre Tel Aviv. Eu eram ocupat să pregătesc materialul pentru întâlnirea care urma să aibă loc în capitala financiară a țării, dar am găsit câteva momente pentru a fi pus la curent cu peripețiile tipului. – M-am întors după aproape zece ani de pribegie și am hotărât să rămân aici, acasă…– Unde-ai fost toți anii ăștia? – Acum mai bine de zece ani mi-am luat nevasta și am plecat, n-o să crezi, spre o insulă din Pacific, al cărei nume în limba locului are nu mai puțin de 23 litere, o denumire imposibil de tradus într-o limbă ”normală”, dar căreia eu i-am găsit un nume care cred că i se potrivește, dar asta la urmă…Read more…

O întâmplare cu totul întâmplătoare

Cu ce ocazie povestește omul o poveste? Sau mai bine zis, de unde provin poveștile pe care le auzi aproape zilnic, de la diverse persoane care fac parte din cercul tău intim, sau din contră, indivizi pe care i-ai întâlnit cu totul întâmplător, și care-ți vor dispărea din viață la fel de repede cum au apărut? Eu povestesc (și scriu) povești legate de propria mea persoană, de lucruri care mi s-au întâmplat, sau de ființe cu care am contact mai mult sau mai puțin constant, de fapt prieteni sau cunoscuți apropiați. Nu-mi mai aduc aminte ca în ultimii ani să fi reprodus o poveste auzită de la altcineva. De data asta m-am hotărât să pun pe ”hârtie” o întâmplare care mi se pare că poartă în spate un tâlc deosebit, o întâmplare a altuia, povestită ca un fapt divers, dar care a căpătat în mintea mea o interpretare care justifică ideea de a o face publică.Read more…

Lumea nu se schimbă, doar peisajul…

Toată: lumea civilizată se află în alegeri. Ori înainte, ori după, or în timp de. În unele țări, mai stabile din punct de vedere politic, alegerile au loc la un termen fixat prin lege și foarte puține evenimente, de obicei cruciale, pot schimba ziua deschiderii localurilor de vot. În altele, mai multe și răspândite pe toată suprafața globului, alegerile pot surveni în orice moment, mai ales atunci când cei aflați la putere consideră că își pot îmbunătăți poziția politică, oferind cetățenilor o nouă ocazie de a se prezenta la vot. Alegerile sunt însoțite de o mulțime de efecte negative, în primul rând financiare, dar nu numai. Ele ”oferă” o șansă tuturor celor implicați de a-și împroșca cu noroi adversarii politici, și din această cauză în mod teoretic (dar și practic) alegerile adâncesc disensiunile în rândurile populației, creând o stare de tensiune care de multe ori rămâne, sau chiar se accentuează, și după ce rezultatele scrutinului au fost anunțate. Read more…

Cum se traduce ”generation gap”?

Povestea cu ”decalajul dintre generații” n-ar trebui să ne preocupe, deși fenomenul există. De mult sunt convins că o generație nu seamănă cu cealaltă, chiar și pentru simplul motiv că nu te poți aștepta ca realități diferite să ducă la rezultate similare. Și deși, în bună măsură, generațiile se întrepătrund și coexistă, viața te învață foarte repede că ce crezi că ți se potrivește ție nu prea seamănă cu dorințele celor mai tineri ca tine. Cu cât ajungi mai repede la concluzia că mult prea des sfaturile pe care le dai celor tineri nu prea au trecere, cu atât divergențele și disputele se vor rezuma la subiecte periferice și fără importanță și nu se vor transforma în conflicte aspre. Când doar mă gândeam să mă concentrez asupra acestui subiect, mi-am zis că e bine să caut o definiție a acestui ”gap” de care se vorbește tot timpul.Read more…

Pele, Maradona, Messi – doar ei?

Nu intenționez să fac aici apologia vizionării la televiziune a manifestărilor sportive. Am fost și rămân la părerea că în vremuri de COVID 19 emisiunile sportive au darul să ocupe o bună parte din timpul prea liber și să-ți îndepărteze gândurile de la ce se întâmplă (rău) în jurul tău. Pe mine asta mă ajută, îmi închipui că și pe alții. Motivul scrierii acestor rânduri e cu totul altul, deși, recunosc, sursa de inspirație e înmulțirea emisiunilor de sport pe care le vizionez în ultimul timp. Nu mă limitez la meciuri (fotbal, baschet), ci urmăresc și comentariile pe marginea ultimelor evenimente de pe stadioanele și sălile fără spectatori. Deunăzi am ”căzut” pe o foarte interesantă discuție despre titlul de cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. Deodată mi-am dat seama că totul se axa pe atac! Niciun cuvânt despre apărători, nemaivorbind de portari, ca și cum fotbalul se desfășoară într-o singură direcție și cu un singur scop: șuturi glorioase la poartă și marcarea de goluri. Observaţi că în fotbal, ca în multe domenii ale activității de zi cu zi, adevărații eroi rămân necunoscuți, nepremiați, neevidențiați, uitați, ignorați. Cum v-am păcălit, sper, pe toți!!! Nu despre fotbal și fotbaliști voiam să scriu, ci despre nedreapta împărțire a gloriei între membrii echipei chirurgicale.Read more…

O „meteahnă” care se cere discutată?

Mărturisesc, continui să citesc Caragiale. Parcurg cu interes eseurile și foiletoanele scrise în urmă cu mai bine de un veac (nu mai puțin de 650 pagini!) și încerc să înțeleg atmosfera în care trăia marele dramaturg, dar în același timp sunt uimit de volumul activității sale literare, doar parțial adusă la cunoștința marelui public, bineînțeles în afara celebrelor sale piese și unele din ”produsele” prea bine știute, cum ar fi Dl Goe sau Bubico. Cu un cuvânt, mă delectez. Și acum o paranteză, după părerea mea obligatorie pentru înțelegerea motivului care m-a îndemnat să scriu aceste rânduri. Vreme de mai bine de 30 ani am trăit în România, cu senzația că apucasem să cunosc realitățile acestei țări, să-i cunosc poporul, istoria, mentalitatea. Am cunoscut români de origine rusă, germană, și bineînțeles evreiască și maghiară. Pe „românii unguri” i-am întâlnit la București, dar și în Transilvania, am avut colegi unguri și tot timpul am fost convins că în ciuda accentului lor deosebit, ei posedau aceeași mentalitate, legată de propria lor structură intelectuală, educație, atâta doar că ei aveau două limbi materne, iar eu aveam numai una.Read more…

Gânduri pentru cei rămași în urmă

Corona îți schimbă obiceiurile, deși grija pentru ziua de mâine rămâne relevantă în orice condiții. Nu, nu e vorba (Slavă Domnului) de frica de a rămâne fără resurse materiale, ci de cu totul altceva. Închipuie-ți, îmi ziceam eu cam prin iulie sau august anul trecut, închipuie-ți că librăriile nu se mai deschid și că tu rămâi fără cărți noi de citit, tocmai acum când nu mai ai teatru și nici cinematograf (la noi în ”sat” cinematograful e peste drum de casa noastră) și nici concerte, iar acum colac peste pupăză rămâi și fără cărți. Deci am luat măsuri urgente și am reușit să înmagazinez în calculator câteva volume, alese în așa fel încât parcurgerea lor să-mi ofere acea relaxare de care omul are nevoie când treburile nu-i merg așa cum ar fi vrut sau cum și le-a planificat. Și uite așa am început să citesc, în paralel, două superbe realizări în ale scrisului, ambele având un numitor comun: efectul descrețirii frunților celor pe care îi bântuie gânduri negre și îngrijorări justificate. Nu e foarte greu de ghicit despre ce publicații e vorba, de aceea iată de la bun început ”secretul”: Mofturile lui Caragiale și Poeziile fără perdea ale lui Ion Pribeagu.Read more…

Despărțirea de trecut – o bagatelă?

Omul se desparte de trecut. Nu întotdeauna, nu ușor, dar procesul are loc de foarte multe ori în viața fiecăruia. Nu, nu voi intra în filozofia uitării, pentru că acesta e un subiect prea departe de cunoștințele mele și nu doresc să-mi dau frâu liber instinctelor de diletantist. Dar întotdeauna am avut senzația că pentru a acumula noi date și impresii, pe undeva e nevoie să le faci loc în memoria care, din păcate, nu rămâne la același gabarit, ci cu timpul se restrânge, jucându-se neloial cu modul în care ai dori să selectezi ce ai vrea să uiți și ce ai dori să-ți rămână viu până în ultima clipă a existenței. Dar cele de mai sus se referă la gânduri, la idei, la abstracții, și de fapt eu doresc să scriu despre despărțirea de lucruri concrete care aparțin trecutului. Nu voi intra în banalități, ca de exemplu superba ocazie pe care ți-o oferă mutatul dintr-o locuință în alta, care îți dă posibilitatea să arunci o mulțime de lucruri de toate felurile, care stăteau nemișcate și neutilizate de ani și ani, de parcă așteptau doar să dispară din văzul posesorului. Momente similare se ivesc cu ocazia diverselor sărbători, un prilej de a face ordine printre nenumărate obiecte de care uitaseși și care și-au dovedit de mult completa inutilitate. Eu însă doresc să împărtășesc cititorului gânduri și senzații legate de procesul despărțirii de cuvântul scris.Read more…

Suntem sclavii aparatelor noastre

Nepoata mea cea mare, în vârstă de opt ani și jumătate a primit primul ei telefon celular. Vestea asta m-a găsit complet nepregătit. Cum asta?! La nici nouă ani?! Când fetița se mai luptă cu cititul corect al unor texte în cărțile de copii?! Da, e adevărat, în urmă doar cu câteva luni m-a întrebat dacă știu cum să fac poze selfie cu telefonul și răspunsul meu negativ a fost urmat imediat de un scurt instructaj, care dovedea o completă înțelegere a modului de întrebuințare a aparatului și o obișnuință neașteptată de a folosi un device, care pentru mine încă mai e doar un telefon și încă câteva lucruri ”neimportante”, pe care le mânuiesc cu sfiiciune și cu permanenta teamă de a nu eșua. Nu m-aș fi dedicat acestei întâmplări, dacă în ultimul timp nu s-ar înregistra o creștere semnificativă a studiilor medico-sociologice care, fiecare în parte și toate la un loc, descriu un fenomen patologic de o magnitudine greu de imaginat: dependența de aparate electronice, așa-numitele electronic media devices (EMDs). EMDs au apărut ca să rămână, și fiecare an aduce după el un alt aparat, și mai dezvoltat, și mai sofisticat, și mai greu de înțeles pentru un om ca mine, născut în anul izbucnirii celui de a Doilea Război Mondial.Read more…