În ultimul timp sunt ocupat cu traducerea în românește a manualelor mele, anestezie și terapie intensivă, scrise și publicate în ebraică în urmă cu mulți ani. Treaba nu e deloc ușoară. Medicina nu stă pe loc, se fac studii, cu rezultate noi, se introduc noi medicamente, noi aparate; ceea ce odată era adevărat și în vigoare devine desuet, ceea ce dădea rezultate probabile se înlocuiește cu metode ale căror avantaje au fost demonstrate, ceea ce se numește evidence-based medicine. Nu e o traducere mot à mot, ci dimpotrivă, o revizuire completă a textului; multe elemente dispar, fiind înlocuite cu date noi, complet necunoscute ieri. Uneori această realitate mă copleșește…Dar o idee mi-a străbătut mintea ca un fulger și mi-a ameliorat chinul. Într-o bună dimineață m-am hotărât să mă alătur personalului fostei mele secții de terapie intensivă și să-mi petrec câteva ore în mediul pe care l-am cunoscut și care-mi era mai mult decât familiar timp de o jumătate de secol. Zis și făcut. Am telefonat ”moștenitorului” meu, adică actualului șef de secție, un om pe care-l apreciez enorm dintr-o mulțime de motive, și am primit aprobarea. Deci, a doua zi, la ora 8.00 fix, eram în sala de ședințe, în fața unui ecran enorm…Read more…

N-am nicio îndoială, titlul de mai sus va provoca un mare semn de întrebare și multe sprâncene se vor ridica instinctiv la citirea lui. Sper, însă, că poveștile ce urmează vor fi suficiente pentru a înlătura orice dram de nedumerire. Deci, să începem cu Moise. Una din explicațiile pentru lungul drum de 40 ani între Egipt și Canaan, făcut de evreii scăpați din sclavia faraonului, a fost intenția lui Moise de a întra în Țara Făgăduinței doar cu noua generație, cea născută în deșert, în libertate și care nu a cunoscut robia și dependența de proprietar.Nu știu cât de adevărată e această teorie, dar cel puțin e verosimilă. Cu timpul, sclavul devine dependent de stăpânul său care îi oferă pâinea cea de toate zilele și în mâna căruia se află soarta sa și a familiei sale. Și când sclavia durează mai bine de 400 ani, nu e de mirare că mentalitatea de sclav devine o realitate clară și ușor de înțeles, care se moștenește de la o generație la alta. Iar când dorești să creezi un popor nou, într-o țară (să-i zicem, de dragul poveștii) nouă/veche, ai nevoie de indivizi care nu au cunoscut robia și care sunt în stare să construiască o viață complet diferită, într-un climat geopolitic complet nou. Până aici lucrurile par logice. Dar unde e legătura cu Germania de Est, mai ales azi, când Germania e reunificată de peste 32 ani și diferențele dintre vest și est se estompează pe zi ce trece?Read more…

(Permisivitate: a fi permisiv, a permite sau a tolera comportamente, practici pe care alții le-ar dezaproba, sau care ar trebui reprimate). Prima mea întâlnire cu ”Tatăl nostru” a fost în ultima clasă primară. Pe atunci mai existau ore de religie, iar noi, elevii, eram împărțiți în două grupe: creștini și evrei. Fiecare grupă era plasată într-o altă clasă, unde un preot și un profesor evreu, fiecare cu grupa lui, ne învățau niște lucruri care mie, personal, nu mi-au rămas deloc în memorie. Dar ceea ce îmi amintesc cu exactitate că lecțiile ”lor” de istorie se terminau întotdeauna cu rugăciunea ”Tatăl nostru”, rostită cu glas foarte tare, atât de tare încât o bună parte a cuvintelor mi-au rămas în minte până în ziua de azi. Și de ce tocmai azi am decis să reiau aceste amintiri?! Povestea mea e simplă. Deunăzi am nimerit pe un film italian din anul 2018, Rimetti a noi i nostri debiti (Iartă-ne datoriile noastre).Read more…

Puținii care doresc, cu intențiile cele mai bune – dar exagerate – să mă complimenteze, mă prezintă ca fiind scriitor. Iar eu caut cu fiecare ocazie să explic că nu sunt nici măcar scriitor amator, chiar după vreo 15 cărți scrise în trei limbi. De fapt eu sunt un povestitor. După umila mea părere, a fi scriitor e o profesie, dar profesia mea e alta. Și ca la orice profesie, ca să fii scriitor ai nevoie de ani de învățătură, de dascăli, de examene și mai ales de critica celor aflați în meserie mulți ani înaintea ta. Eu nu am trecut prin niciuna din aceste etape, ci pur și simplu am început să scriu. Și atunci ce sunt eu? Ah, da, mi-am acordat singur titlul de povestitor. Obiceiul de a povesti (talent n-aș prea zice) l-am moștenit de la părinți, doar că eu povestesc nu numai cu vorbe spuse dar, în special, și cu fraze scrise. Adică, mi-am zis, eu sunt ceea ce în engleză se numește story teller. Și dacă e așa, mi-am continuat gândurile, hai să vedem ce spun alții despre diferența între scriitor și povestitor. M-a surprins că nimeni nu s-a gândit să descrie activitatea povestitorului care își pune narațiunea în scris, și nu pe viu, în fața unui auditoriu. Cu alte cuvinte scriitorul scrie și povestitorul povestește. Și atunci, ce sunt eu?!Read more…

Așa cum s-a văzut, am trecut și de pandemia care cu greu a acceptat să se despartă de noi, adică s-a făcut că pleacă, dar de fapt a lăsat urmași care în orice moment s-ar putea să ridice capul, și atunci iarăși vai de noi. Se vorbește de un nou val, al șaselea după unii, dar până una-alta, totul e în ordine. O scurtă recapitulare: nu mai purtăm măști (și eu am pierdut scuza când îmi era rușine că nu recunoșteam pe cineva), nu mai păstrăm distanța de doi metri (și nu ne mai certăm cu cel din față și cu cea din spate, care nu știu să măsoare distanțele din ochi), avem acces liber oriunde vrem (și uneori chiar unde nu vrem…), dar mai ales din punct de vedere psihologic respirăm mai ușor, gândurile negre s-au transformat în cenușii, iar cei care mai fac boala (ca mine acum vreo câteva săptămâni, după patru vaccinări) se chinuie să găsească deosebirea între mult temuta maladie și o răceală cu guturai și cu o tuse enervantă. Dar on top of everything (zice englezul) plecăm în străinătate! În aparență e o binefacere, o întoarcere la plăcerea călătoritului, dar cum o-ntorci, povestea nu e simplă.

Nu, să nu fiu rău înțeles, nu mă plâng, doar constat o schimbare: în loc să-mi facă plăcere, ca pe vremuri, călătoria în străinătate a devenit pur și simplu un rău necesar. Păcat.Read more…

Dacă nu mă înșel, era în vara lui 1957. Familia unchiului meu, rămasă în Soroka copilăriei tatălui meu (pe vremuri URSS, azi Republica Moldova), primise aprobarea să ne viziteze la București. Personal m-am bucurat foarte mult, pentru că era prima ocazie de a-i cunoaște, dar mai ales eram dornic să mă întâlnesc cu vărul meu primar care purta exact același nume ca mine. Garik (așa îl strigau părinții) era un copil simpatic, vioi, plăcut la vedere. Singurul obstacol în calea unei legături, fie ea superficială, era bariera limbii. Garik vorbea bineînțeles rusește, înțelegea oarecum o discuție în idiș, dar poseda în bagajul său lingvistic doar câteva cuvinte în românește. Îi plăcea să se uite în jur, comenta tot ce vedea cu părinții și cu tatăl meu (alt vorbitor de rusă literară), dar eu mă descurcam cu greu cu puținele fraze pe care le puteam construi în limba lui Cehov și Tolstoi.

Cam la o săptămână de la întrunirea familiei, la masa de seară, Garik a așteptat să poată lua cuvântul, s-a uitat în jur, și a exclamat:”Как у вас, так и у нас”. Într-o singură frază, un băiețel de nici 10 ani concretizase o situație pe care doar o bănuiam, dar care foarte repede s-a dovedit corectă.Read more…