Vulturul cenuşiu (*)

De ce și cu cine s-ar căsători tinere de înaltă condiție socială, bine educate, la început de secol XX – vremea căderii Imperiilor? Pentru avere și poziție socială? Nicidecum, nu era o prioritate, ținând seama de obârșia lor prosperă. Poate din dragoste, ca temelie a bunei căsnicii. Da, din iubire se măritau tinerele din familii de vază în zorii veacului trecut, din iubire, adeseori din ambiție laolaltă cu ceva în plus. Acel ”plus” se adeverește un piedestal de nezdruncinat: cel al tradiției comune, al pasiunilor și intereselor împărtășite, tezaurul trecutului și aspirațiilor ce-i unește pe partenerii unui cuplu sudat pentru îndelungată vreme. Este și cazul mariajului dintre Vladimir Nabokov și Vera Slonim. El, scriitor genial în devenire la începutul anilor 20, ea descendenta unui faimos avocat din Sankt Petersburg, a doua fiică (din trei) a Slavei Borisovna și a lui Ievsei Lazarovici Slonim, evrei confortabil integrați Imperiului Țarist, liberali prin instrucție și cultură. Ievsei Lazarovici Slonim a fugit cu familia din calea Revoluției Bolșevice mai întâi la Kiev, apoi la Odesa, au trecut prin Istanbul până la Sofia, de unde s-au îndreptat către Berlin. Aici Ievsei Lazarovici a fondat Editura Orbis, unde Vladimir Nabokov, pe atunci cunoscut sub pseudonimul Vladimir Sirin, traducea din Dostoievski și adesori juca șah cu ”patronul”. În schimb, Vera Slonim se delecta cu lectura poeziilor lui V. Sirin, pe care-l admira și ar fi vrut mult să-l cunoască. Vera și Nabokov s-au întâlnit la Berlin cu ocazia unui bal al carității din 1923, ambii în exil în urma Revoluției Bolșevice din 1917.Read more…

KATIA

Mă urmărește precum un dybbuk, mi se cuibărește în memoria imaginației, prin paginile lecturilor, căutătura adâncă a ochilor negri, adeseori ironici, complice surâzători, gravi când mă împotmolesc de ritmul unei fraze, cum se întîmplă acum. M-a însoțit de-a lungul ostenitelor pagini în nesfârșita muzică desfășurată cu leneșă perversă-perseverență din tomurile grele de sens, greu cântărind pe rafturile îndoite în înșiruirea lor prin bibliotecă. Toate cărțile bărbatului Ei, gândite și scrise de El, unde o aflăm șoptind pe alocuri zăbovind îndelung, printre izbucrici de râs, statornică în nestatornicia spiritului, crudă în inspirată fidelitate. Actualul meu dybbuk se numește Katia, figurînd oficial drept, Katja Mann. A fost cândva Katja, Khatarina Hedwig Pringsheim, fiica unică a familiei printre băieți, soră geamănă a unuia dintre ei, Klaus Pringsheim. În opinia mea, cea mai mare ispravă a lui Thomas Mann, dincolo de opera literară, insuflată de genialitate – cu și fără voia sa – rămâne hotărârea instantanee, nestrămutată de-a se căsători cu splendoarea de fiică a ilustrului matematician evreu, profesor universitar, moștenitorul unei fabuloase averi, Alfred Pringheim și al soției sale, Hedwig Dohm Pringsheim, nepoata scriitoarei și activistei feministe Hedwig Dohm.Read more…

Anecdotă (reală!) pentru o dezbatere actuală

Mă aflam internată într-o clinică, drept urmare a unei (deloc minore) intervenții chirurgicale. Clădire foarte veche, toalete pe culoar și chiuvete unice în saloane. Peisajul memoriei are peste un sfert de veac. Așadar, pe când am devenit capabilă să mă ridic din pat spre a-mi satisface toate necesitățile igienei cotidiene, bucuroasă de mobilitatea redobândită, într-o duminică dimineața, urcată pe scaun pentru a mă apropia de chiuveta unde urma singura toaletă intimă posibilă (în Clinica Ginecologică nr 1 a anului 1997), am trăit surpriza mentalităților profunde…N-am apucat să mă dau jos de pe chiuvetă, să cobor de pe scaun, abia trăgându-mi veșmântul de spital, că s-a și dat de perete ușa salonului. Niciun avertisment! Duminică dimineața! În rama goală a apărut… o formă a ”găurii negre” – de fapt o sutană, desigur neagră, ornată la vârf cu barbă, umflată de la piept în jos – mare burtă, mare! Și a dat a deschide o fantă în claia păroasă slobozind cu voce gutural incantatorie, vorbe fără șir… pân-ce mi-am revenit din stupoare, reîntregită în conștiința de sine… degrabă proțăpită cu mâinile-n șold, i-am zis:…Read more…

Dincolo de amintiri. A fost odată Monica Şurtea

Răzbate o privire dinspre două ape, aparent limpezi, îndată tulburate de o suflare, un cuvânt, fuga unui gând. La casa acestor ochi, adânci cât lacurile ademenitor-înșelătoare ascunse-n munți, am petrecut anii dintâi ai copilăriei, am mâncat cele mai bune prăjituri și am fost atrași de cele cele mai ispititoare jucării, viu colorate, de la miniaturi în sticlă, la fantasmagorice castele de carton. Singură la părinți și dornică de tovărășie, Monica Șurtea își împărtășea cu generozitate ”grădina zoologică” din pluș, păpușile de porțelan, elefănțeii sculptați în humă sau plastic, rățuștele măcăitoare și câinii cu lătrat mecanic. Așa a început totul, pe o stradă din vecinătatea Cimitirului Central.Și tot acolo, la același cimitir, avea să se sfârșească. Părinții noștri, colegi fiind, se împrieteniseră. În bezmeticii ani staliniști, când mulți dispăreau peste noapte, bucuria copiilor îi lumina și pe ei. Puținul timp liber îl acordau copiilor mergând în excursii sau în vizite reciproce. Monica Șurtea a fost de pe atunci de o rară generozitate. Copil unic, dar fără mofturi. O încânta orice, punea mereu întrebări și n-o mulțumeau răspunsurile simple, pe înțelesul ”celor mici”. Citea dinaintea vremii de școală. Read more…

Tante Magda

O știu de când mi-o amintesc pe Mama. Zâmbește mereu, chiar și cu ochii, catifelați, negri – se îngustează odată cu ridicarea colțului buzelor, fine, ușor asimetrice, discret rujate. Vorbește în surdină, o voce caldă, ușor guturală. E sveltă, îmi pare înaltă, elegantă, păr scurt, castaniu închis, pielea albă, mătăsoasă. Îmi place mirosul ei cînd mă îmbrățișează. Mă aseamănă fiicei ei. Care fiică? Are doar un băiat, pe Andrei, mai mare cu câțiva ani – nu mulți- să tot fie vreo trei sau …patru. Nu știu exact. Noi, copiii, fratele și cu mine o numim Tante Magda. Mama i se adresează direct: Magda. Ea este Magda Deutsch. Are soț, Jóska bácsi, Jóska Deutsch, mare figură omul. Are pe birou portretul lui Stalin. Tante Magda vine adeseori la noi în vizită. Ne aduce bunătăți: pască și portocale. Ciocolată n-avem voie, decât uneori, la ocazii speciale. Nici nu ne-o dorim prea mult. Mie îmi place cel mai mult pasca. Foiță de făină vălurită, ușor friabilă, cu mici pete maronii de la focul coacerii, crocantă, miamm. O mănânc, goală, fără nimic, crac, și din nou: crasp, tot așa. Uneori ne ducem în vizită la familia Deutsch. Read more…