Cum am învățat româna în maghiară. Două momente din liceu.

Pe data de 8 august 2017 bunicul meu, scriitorul Kormos Gyula (născut Székely Dávid Gyula) ar fi împlinit o sută de ani. Păstrez o singură amintire cu el, aceasta fiind probabil prima mea amintire. Într-o cameră însorită (camera mea de mai târziu) oameni mari stau la o masă. Figurile se văd estompat, ca într-un vis; bunicul este una dintre ele. Joacă cărți. (Jucau probabil canastă.) Oameni mari, chiar monumentali – cum altfel i-ar fi văzut un copil de doi-trei ani? Sentimentul demnității și al respectului însoțesc această amintire. A murit când eu aveam trei ani. Era un om înalt, frumos, cu ochi albaștri – mereu l-am privit cu admirație în fotografii. Nu i-am moștenit toate calitățile. Am început să îl descopăr în mod ciudat, s-ar spune că a venit să mă ajute. În adolescență, în căutarea identității mele, greu mi-am acceptat situația, aceea de a fi elev la o „școală profesională română” și m-am simțit marginalizat față de foștii mei colegi, care au intrat la „școlile de elită maghiare” din oraș. Îmi era rușine. Când, la ora de română, am ajuns la lectura obligatorie Moromeții de Marin Preda, eu am citit volumul gros în limba maghiară, în traducerea lui Kormos Gyula. Până astăzi îmi este vie acea senzație puternică, mândria pe care o simțeam citind și recitind în colofonul cărții numele bunicului meu: traducere de Kormos Gyula! Ca adolescent nu i-am descoperit scrierile și volumele proprii sau activitatea sa de redactor. Ceea ce m-a atins cumva a fost acea deschidere spre „cealaltă” cultură, care a început să mă împingă spre reconsiderarea poziției mele.Read more…