A spune despre filmul lui Tudor Giurgiu „Despre oameni şi melci” că este o comedie amuzantă este foarte departe de adevăr. Da, recunosc, se poate râde, numai că râzi strâmb, amar şi până la urmă îţi vine să plângi. Te doare sufletul văzând cum persoane lipsite de scrupule, moştenite de la vechiul regim, şi-au bătut joc de naivitatea oamenilor, cum profitori unşi cu toate alifiile nenorocesc mii de oameni,

aruncându-le în faţă „Aţi vrut la revoluţie libertate, păi aţi căpătat libertate”, înţelegând prin acest lucru libertatea de a vinde şi de a închide fabrica în care oamenii, poate şi părinţii lor au lucrat de-o viaţă, lăsând locuitorii  unui oraş pe drumuri. (Nu-i aşa că aţi auzit astfel de poveşti?)

Aşa zisa parte comică a peliculei, dar care scoate şi mai mult în evidenţă tragismul situaţiei este felul în care oamenii vor să salveze fabrica. Liderul sindical, un tânăr vioi dar bătătios, vede un anunţ în ziar că  se plătesc 50 de dolari bărbaţilor care-şi vând sperma. Făcând o simplă înmuţire, ajunge la concluzia că dacă bărbaţii din fabrică se supun de două ori acestui procedeu, se vor strânge cei 300.000 de dolari necesari cumpărării uzinei. Bineînţeles , din diferite motive, de asemenea cu multe substraturi, planul nu reuşeşte, mai mult, George Petrescu, tânărul preşedinte de sindicat, se alege şi cu o tragedie personală, fabrica se închide iar muncitorii supravieţuiesc culegând…melci şi vânzându-le cu un dolar kilogramul. Acţiunea se petrece prin 1992 în plină furie a privatizărilor sălbatice când, alături de o serie d eîntreprinderi care, într-adevăr nu produceau sau produceau atât de scump încât nu ar fi putut face faţă concurenţei occidentale, au fost vândute şi cele viabile. Unele dintre ele au fost modernizate, dar foarte multe au fost pur şi simplu închise, dărâmate, maşinile date la fier vechi iar terenul valorificat. Nu ştiu dacă întâmpător sau nu, premiera filmului a avut loc săptămâma trecută în mijlocul circului privatizării uzinelor Oltchim, ameninţate cu închiderea şi cu trimiterea în şomaj a mii de oameni care n-au nici măcar oferta de a aduna…melci.

    Nu sunt critic de film doar amatoare de cinema, dar eu care am văzut cele mai multe filme din aşa zisul nou val al cinematografiei româneşti, consider că  Despre oameni şi melci este cel mai bun film românesc şi ca mesaj şi ca realizare. Problemele, personajele, dialogurile sunt reale, le-ai întâlnit de zeci de ori, le simţi aproape de tine. Actori care-şi interpretează rolurile excepţional -talentatul Andi Vasluianu, Monica Bîrlădeanu despre care am constatat că nu este numai frumoasă, (deşi în acest film este doar drăguţă) dar este  şi o actriţă bună şi  marele actor Dorel Vişan ( nu m-aş mira dacă se va afla că rolul directorului de fabrică a fost scris cu gândul la el), dialoguri vii şi ceea ce mi se pare cea mai mare calitate, dinamismul acţiunii. Am reproşat de multe ori filmelor româneşti bune scenele statice sau întreruperea acţiunii pentru monologuri lungi, potrivite într-o piesă de teatru dar care diluează tensiunea unei creaţii cinematografice. Se pare că această lecţie a fost învăţată, dovadă că în Despre oameni şi melci nu am avut senzaţia că una sau alta dintre scene ar fi prea lungă sau plictisitoare.

Recunosc că este  un fel de cronică subiectivă, scrisă de un neprofesionist şi nu ştiu câţi o s-o citească. Dar rămân cu părerea că este cel mai bun film românesc de după 1990 şi aş dori ca cititorii să renunţe la fotoliul din faţa televizorului şi să se ducă să-l vadă. Merită efortul.