“Câte nopţi mai trebuie să dorm până la ziua mea (vacanţă, venirea lui Moş Niculae…)?” întrebam în vremea copilăriei şi îmi asumam conştiincioasă ruperea filelor din calendarul de perete. Desprinderea filei de azi şi apariţia celei de mâine era urmată de citirea anecdotelor sau sfaturilor utile de pe verso, ca un ultim dar al zilei pe care tocmai am lăsat-o să se aştearnă – asemeni unei frunze veştede – peste timpul trecut. Mai târziu tata a adus de la Moscova un calendar de birou care schimba data atunci când roteam peste ax cutia nichelată plină de cartonaşe cu cifre, aşezate în ordine crescătoare, astfel încât data corectă se iţea fără greş în ferestruica pătrată.

Rotind apoi un tambur puteam potrivi şi ziua săptămânii, scrisă pe ruseşte: ponedelnik, vtornik, sreda…Le-am învăţat repede pentru că denumirea zilelor săptămânii în maghiară (limba mea maternă) urmează aceeaşi logică. Ponedelnik (lunea) şi vtornik (marţea) având aceeaşi semnificaţie în ambele limbi cu hétfő (capul săptămânii) respectiv kedd (ziua a doua), in timp ce miercurea, joia, vinerea, sâmbăta şi duminica în limba maghiară şi rusă au rezonanţe foarte asemănătoare: sreda – szerda, cetverg – csütörtök, piatniţa – péntek, subota – szombat (dar şi cu sâmbăta din română) şi voskresenia – vasárnap deşi semnificaţia acesteia din urmă diferă. Răsturnând cutia calendarului în sens invers, puteam reveni la ziua anterioară, dar pe atunci nu-mi doream defel să dau timpul înapoi. Dimpotrivă, aşteptam ca timpul să treacă repede, repede ca să împlinesc 11 ani, şi să pot spune, plină de importanţă – asemeni mamei: “Acum 10 ani …”.

Dintotdeauna mi-a plăcut să cumpăr calendare – ţin minte că prin anii 1960, când a reapărut cafeaua naturală la Cluj şi, în preajma Anului Nou, s-a deschis prima cafenea în centrul oraşului, toţi cumpărătorii primeau în dar calendare de buzunar. Noi, copiii, ne întreceam să ne oferim serviciile pentru cumpărăturile de la cafenea, colecţionând de zor calendarele ilustrate cu reclamele stângace din vremea comunistă.

Şi n-am să uit nici primele calendare scoase pe imprimanta celebrului Felix C 256, ilustrate cu o grafică primitivă alcătuită din asteriscuri. Un astfel de calendar era valuta cu care obţineai un pachet de unt sau un săpun de lux, pe sub tejghea, în preajma anilor (noi) ai “epocii de aur”.

Şi să nu uit de ceasurile de mână UMF care aveau pe cadran şi un calendar care schimba graţios data, la douăsprezece noaptea.

Pe atunci trecerea timpului îşi mai păstra solemnitatea. În multe case mai ticăiau ceasurile de perete cu pendul, a căror bătaie sonoră la fiecare oră umplea liniştea odăii… Bunica Erzsi avea un ceas vienez, cu o cutie muzicală din veacul al XIX-lea care, după armarea arcului cânta două melodii: un vals şi un ceardaş. În schimb ceasul stătea… se oprise după ce, în toamna lui 1944, un soldat rus beat mort îi smulsese pendulul filigranat, nebănuind că nu era din aur masiv, ci doar poleit.

Aveam în casă un ceas deşteptător zdravăn cu sonerie, pe care Mama şi Tata îl aşezau într-o tigaie ca să fie siguri că sunetul amplificat îi va trezi din somnul dulce, pentru a-i azvârli în moara unei noi zile de lucru. De altfel, în zori suna şi sirena fabricii Dermata, menită să deştepte muncitorimea clujeană.

Ceasurile de mână erau rare şi întrebarea ”Cât e ceasul, vă rog?” era pe deplin rostuită, putând servi şi drept pretext pentru a intra în vorbă cu o necunoscută fermecătoare.

De câte ori n-am urmărit cu răsuflarea tăiată minutarul, pentru a surprinde trecerea unui minut şi am o uşoară bănuială că atunci minutele erau ceva mai lungi decât acum…Parcă timpul avea mai mult răgaz… pe vremea când existenţa noastră era ritmată, în surdină, de ticăitul orologiilor.

Puţine lumini licăreau până târziu în noapte, pentru că şi ora de culcare – ba chiar şi orele de siestă („de linişte”) afişate în casa scărilor, cu litere de o şchioapă, – erau respectate cu stricteţe.

Răspândirea ceasurilor electronice care clipesc pretutindeni, pe nenumărate cadrane mici şi mari, avertizându-mă de trecerea fiecărei secunde, îmi creează impresia că trăiesc în mijlocul unei perpetue numărători.

Am senzaţia că goana de toate zilele, dorinţa de a ajunge în cât mai multe locuri şi a atinge cât mai multe scopuri, este proporţională cu gradul de precizie al orologiilor moderne.

Şi totuşi, mă risipesc în răstimpuri…