Profesorul de literatură română (actualmente lector de română în India) şi publicistul Ovidiu Ivancu prezintă cărţile pe care le-a citit sau recitit de curând. Unele dintre aceste scurte radiografii ne pot îndemna să citim şi noi aceste cărţi sau dimpotrivă.

Norman Manea, „Întoarcerea huliganului”, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 388 pagini.

Un roman uşor dezlânat, un soi de jurnal cu accente mizantropice pe alocuri. Un text care, însă, aduce în prim-plan conflictul interior al exilatului la contactul cu spaţiul nativ, un text care îl pune pe cititor faţă în faţă cu un stil de scriitor mare ce stăpâneşte foarte bine subtilităţile limbii în care se exprimă. Ceea ce eu reproşez romanului e multitudinea de poveşti încrucişate care pot forma ele însele tot atâtea romane separate. Urmarea este o senzaţie de fragmentar, de scriitură suspendată. Da, şi înca ceva… pe alocuri, textul devine melodramatic şi preţios.

Haruki Murakami, „Blind Willow, Sleeping Woman”, Vintage Books London, 2007, 436 de pagini.

În povestirile lui Murakami ai strania senzaţie (cu câteva excepţii) că nu se întâmplă nimic. E acelaşi tip de satisfacţie pe care ți-o poate da lectura unor haiku-uri japoneze. Fără să aibă vocaţia unui scriitor care pune în scenă spectacole şi decoruri grandioase, Murakami se concentrează asupra unui personaj, îi creează o problemă şi mai apoi spune, pur şi simplu, povestea fără a se abate decât arareori în stânga sau în dreapta. Aceasta pare a fi reţeta folosită în acest volum. Iniţial, dacă acesta e primul contact cu Murakami, textele pot fi bulversante pentru cititor tocmai prin lipsa lor de nucleu epic. Pe parcurs, însă, atmosfera place, fără a trezi însă cine ştie ce extazuri estetice.

Milan Kundera, “The Unbearable Lightness of Being”, Faber and Faber, London, 1984, 305 pagini.

Un roman în care autorul tranşează încă înainte de jumătatea cărţii destinul personajelor sale. Acesta este, de altfel, unul dintre punctele tari ale textului: îşi selectează de la bun început cititorii. Cine citeşte doar pentru că vrea să afle ce se întâmplă, poate întrerupe lectura la jumătate. Sunt practic aici două poveşti separate: în prim-plan o poveste bizară de dragoste între Tomas şi Tereza, iar în fundal situaţia Cehoslovaciei în timpul şi după invazia sovietică din 1968. Am remarcat pasajul în care Franz merge să protesteze împotriva invadării Cambodgiei de către Vietnam. Ironie fină şi muşcătoare. Pe de altă parte, Milan Kundera devine excesiv explicativ, de multe ori enervant explicativ. Intervine de prea multe ori în text şi întreţine cu personajele relaţii auctoriale dintre cele mai confuze.

Hanif Kureishi, “Love in a Blue Time”, London Boston, Faber and Faber, 1998, 218 pagini

Povestirile reunite în acest volum, deşi diverse ca tematică, au o coerenţă internă de invidiat. Personajele principale sunt oameni simpli, care trăiesc crize identitare în cel mai natural mod cu putinţă. Hanif Kureishi nu forţează nota, nu dezvoltă un discurs narativ greoi, nu intervine în text în mod gratuit, oferind lecţii cititorului, ci îşi lasă personajele să evolueze. Calitatea indiscutabilă a cărţii e dată de naturaleţea mediului şi a atitudinilor personajelor. De departe, prin forţa subiectului în sine, prin modul inteligent de ghidare a acţiunii, prin actualitate şi subtilitate, se distinge povestirea “With my Tongue Down my Throat”. Există şi un foarte interesant exerciţiu scriitoricesc: în povestirea “The Tale of a Turd”, subiectul e atât de inconsistent, încât doar un scriitor veritabil poate crea literatură din el. Kureishi reuşeşte. Un minor amendament: povestirea “My Son, the Fanatic” are un subiect cu un potenţial fabulos, insuficient exploatat. Autorul a scris şi un scenariu, s-a făcut şi un film după el, deci poate acolo a exploatat ceva mai consistent subiectul.

Anne Frank, “The Diary of a Young Girl”, New Delhi, Marple Press, 2009, 268 pagini.

O carte care cu greu poate fi judecată exclusiv după meritele ei literare. Jurnalul unei fete de nici 15 ani, obligată sa se ascundă de naziști într-o clădire din Amsterdam, este tulburător prin naivitatea descrierilor, dar și prin limpezimea unor sentințe politice. Anne Frank avea sa moară la nici un an de la ultima însemnare în jurnal, într-un lagăr de concentrare. Marele defect al ediției indiene a cărții este că nu completează povestea familiei Frank. Avem doar jurnalul și atât. Cât despre text în sine, el este un simbol, un document și mai puțin o alcătuire literară coerentă. Tocmai de aceea e greu de precizat de ce tatăl Annei Frank a ales să cosmetizeze textul, adaptându-l. Cititorul nu se poate împiedica să se întrebe permanent cum arăta textul original.

Preluat cu acordul autorului http://ovidiuivancu.wordpress.com/