Andrea Ghiţă: MINORITĂŢILE NAŢIONALE şi REGULA DE TREI SIMPLĂ

Respectându-şi legea de funcţionare (Legea 41/1994, Articolul 4) radioul şi televiziunea publică difuzează emisiuni « pentru » şi « despre » minorităţile naţionale, atât pe canalele naţionale, cât şi pe cele teritoriale, timpii de emisie alocaţi fiind calculaţi după …regula de trei simplă. E clar că dependenţa liniară de efectivul unei minorităţi nu modelează corect timpul necesar reflectării istoriei, tradiţiilor şi prezentului unei populaţii trăitoare de veacuri în spaţiul carpato-dunărean, care a creat o moştenire semnificativă pentru ceea ce suntem astăzi cu toţii.

Deunăzi calculam cu osârdie procentele de timp (spaţiu de emisie) alocate minorităţilor naţionale, în cadrul emisiunilor studioului nostru teritorial de televiziune. Erau solicitate de Consiliul Naţional al Audiovizualului, în cadrul rutinei de actualizare periodică a acestora. E firesc să exprimi în cifre împărţirea spaţiului de emisie între minorităţile naţionale şi e limpede că acest calcul presupune o formulă. Cea mai la îndemână este aplicarea unei dependenţe liniare între ponderea minorităţii şi spaţiul de emisie cuvenit… Mai pe româneşte „regula de trei simplă”. Numai că această regulă se dovedeşte mult prea simplă, întrucât cultura şi tradiţiile unei minorităţi nu se obţin prin însumare şi nu se diminuează prin scăderea numerică a acesteia, după cum nici atitudinea celor din preajma ei nu se modelează doar după parametrul numeric. Ca să nu mai spun că timpul total alocat minorităţilor este stabilit atât de politica postului, cât şi de capacităţile de producţie ale acestuia. Pe de altă parte, nu durata unei emisiuni – care poate fi atât „pentru”, cât şi „despre” minorităţi, în limba lor maternă sau în limba majorităţii – este cea mai importantă, ci impactul ei. Totuşi e indicat să se stabilească şi o durată minimă, pentru că aplicând strict „regula de trei simplă” s-a mai întâmplat ca unei minorităţi mititele să-i revină 4 minute de ediţie. O pastilă numai bună pentru ameţit (sau amuţit) vocile contestatare şi de înlesnit „bifarea” în grila de programe.

Şi venind vorba de acest subiect, nu pot să nu constat din nou (pentru că am mai scris despre asta http://www.acum.tv/articol/52390/) că atât programele audiovizuale, cât şi acţiunile din spaţiul public, având ca obiect cultura şi tradiţiile minorităţilor naţionale din spaţiul românesc sau promovarea diversităţii culturale şi a dialogului inter-cultural, sunt de fapt

…Cântarea minorităţilor.

Vehiculul cel mai vizibil al acestei activităţi îl constituie festivalurile. Fie că sunt naţionale şi reunesc toate minorităţile, că sunt regionale şi câteva minorităţi sunt invitatele majorităţii, ori sunt doar ale unei singure minorităţi, festivalurile se bazează pe formaţiile de folclor, la care se adaugă expoziţii sau târguri de artizanat şi demonstraţii culinare.

Sunt reuniuni plăcute la care participă tinerii cei mai chipeşi şi talentaţi – îmbrăcaţi în costume naţionale frumos împodobite – care interpretează cu foc melodiile populare şi horele, meşterii pricepuţi şi sfătoşi – care mai cunosc tainele unor meşteşuguri tradiţionale – şi bucătarii iscusiţi. Participanţii se străduiesc să facă faţă cât mai onorabil şi să ducă faima comunităţii din care provin. Protagoniştii au prilejul să se cunoască între ei, să guste din mâncărurile celorlalţi şi să lege prietenii lângă un pahar de vin sau pălincă. Scenele pe care evoluează formaţiile artistice, străzile populate cu oameni în costume multicolore, frumuseţea obiectelor ieşite din mâinile îndemânatice, mirosul îmbietor şi savoarea bucatelor transformă festivalurile în peisaje idilice ale convieţuirii.

După seara de gală, când se acordă premii – pe cât posibil tuturor participanţilor – se demontează scena şi se adună exponatele, protagoniştii se întorc pe meleagurile lor cu amintiri frumoase şi prietenii înfiripate, iar publicul se risipeşte plăcut impresionat de cele auzite şi văzute. Festivalurile sunt sortite succesului şi de aceea atât instituţiile de stat şi administraţiile locale, cât şi organizaţiile civile le organizează cu multă energie şi dedicaţie, beneficiind de finanţări substanţiale. Ce poate fi mai frumos decât un festival?! Şi mai superficial!

“Cântarea Minorităţilor” nu este nici pe departe suficientă pentru un dialog real între diferitele comunităţi etnice, între diversele culturi, menit să ducă la cunoaştere, preţuire şi dezvoltare comună.

Din păcate, nici sunetul tulburător al viorii lăutarului şi nici ritmurile înfocate ale dansurilor ţigăneşti nu-i pot împiedica pe cei care astăzi lăcrimează ascultând muzica sau ţopăie îndrăcit, mâine să-i insulte şi să-i alunge pe romii din vecini ori să privească pasivi evacuarea lor forţată la periferia localităţii. La fel cum nici ceardaşul de pe scenă sau papricaşul picant din ceaun, nu vor stăvili puseurile de şovinism şi nici muzica klezmer nu va risipi antisemitismul.

Universuri paralele

În răstimpurile dintre festivaluri, comunităţile par a se retrage în mătcile lor din preajma şcolilor şi locaşurilor de cult, în care se străduiesc să-şi conserve identitatea şi să-şi transmită valorile. Prea puţine dintre activităţile cultural-religioase ale acestor instituţii – unele abia înfiripate, altele pe cale de dispariţie – se adresează şi majorităţii. De altfel, nici aceasta din urmă nu e foarte dornică de a afla mai multe despre conlocuitorii de altă limbă sau confesiune.

Există, desigur, interfeţe alcătuite mai ales de familiile mixte şi cercul foarte apropiat al vecinilor şi prietenilor.

Trăim alături şi nu împreună, ne interesează prea puţin să înţelegem ce-i spune în romani o mamă copilului ei, dar nu pregetăm să-l admonestăm pe copilul nostru cu: “Nu te mai ţigăni!”. Câte neînţelegeri şi suspiciuni nu decurg din faptul că, neînţelegând limba maghiară, ne enervăm şi-i apostrofăm pe vorbitori “Vorbeşte româneşte, că eşti în România!”. Şi cât de puţin ştim despre musulmani, deşi trăim de veacuri în aceeaşi ţară cu turcii şi tătarii!

Nu avem de făcut decât câţiva paşi unii către alţii. E de la sine înţeles ca minorităţile să înveţe limba română, geografia şi istoria românilor, respectiv limba maternă şi istoria minorităţii proprii. Cred că la fel de util ar fi să se introducă în şcoli studierea limbii şi istoriei uneia dintre minorităţile naţionale – la alegerea elevilor. Ce frumos ar fi dacă, ieşind pe stradă şi întâlnind un concitadin care-ţi spune “Bună ziua!” să-i răspunzi după caz: “Jó napot!” (ungureşte!) , ” Lacho Dies!” (în romani) sau Şalom!

Ştim extrem de puţin unii despre alţii. Nici sursele de informare nu abundă, iar cele existente distorsionează adesea. Cărţile tipărite în limba română de editurile minorităţilor naţionale – atâtea câte sunt – le găseşti mai ales la târgurile de carte, dar nu şi în librării sau chioşcuri, prea puţine muzee au sectoare de prezentare a culturii naţionalităţilor conlocuitoare. În România nu există un muzeu al istoriei şi civilizaţiei romilor! Cât despre presa scrisă şi mijloacele de informare în masă – în afara celor publice – îndeobşte ignoră temele despre cultura şi civilizaţia minorităţilor.

 În căutarea formulei şi nu numai

Respectându-şi legea de funcţionare (Legea 41/1994, Articolul 4) radioul şi televiziunea publice difuzează emisiuni « pentru » şi « despre » minorităţile naţionale, atât pe canalele naţionale, cât şi pe cele teritoriale, timpii de emisie alocaţi fiind calculaţi după …regula de trei simplă. E clar că dependenţa liniară de efectivul unei minorităţi nu modelează corect timpul necesar reflectării istoriei, tradiţiilor şi prezentului unei populaţii trăitoare de veacuri în spaţiul carpato-dunărean, care a creat o moştenire semnificativă pentru ceea ce suntem astăzi cu toţii. Dar până la găsirea formulei optime de alocare a timpului de emisie (parametrul cel mai vizibil în statistici), cred că e important să ne îndreptăm atenţia şi asupra altor factori care pot îmbunătăţi impactul acestor emisiuni – zic eu, şi sper că nu numai eu – extrem de importante. Mă refer la diversificarea subiectelor şi a modului de abordare (pentru a scutura « praful » , a elimina kitschul , a spori competenţa şi inventivitatea ), la creşterea bugetului alocat (îndeobşte insuficient) şi la orele de difuzare (de cele mai multe ori imposibile : la amiază, cu reluare după miezul nopţii).

Altfel, în ciuda bunelor intenţii, emisiunile (palide şi lipsite de audienţă) « pentru » şi « despre » minorităţile naţionale – nu au cum să risipească ignoranţa, dezinteresul, şi uneori, ostilitatea publicului larg şi nici să contracareze, cât de cât, impactul ştirilor de la ora cinci care abundă de evenimente şocante şi niciodată nu omit să specifice etnia făptaşului…mai ales dacă e romă !

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *