În iunie 1944 a devenit clară înspăimântătoarea realitate a deportării evreilor din provincie. Se cunoştea, desigur, ura nemărginită a lui Hitler faţă de evrei, dar despre existenţa lagărelor de exterminare în masă nu se ştia nimic, cel puţin noi nu ştiam. Aparatul de radio şi telefonul ne-au fost confiscate a doua zi după ocuparea ţării de către armata germană. Presa nu te informa despre “amănuntul” deportării a sute şi sute de mii de cetăţeni ai ţării, către o destinaţie necunoscută.
În iunie 1944 a devenit clară înspăimântătoarea realitate a deportării evreilor din provincie …Nu cunoşteam destinaţia… Se spunea că îi duc undeva la nord de Ungaria. Abia mai târziu am aflat că localitatea despre care se făcea vorbire, Kenyérmező, era inexistentă.
După cum am arătat într-un articol anterior, părinţii mei au fost coborâţi din trenul deportaţilor la Kosice (oraşul aflat la graniţa cu teritoriul ocupat de Germania) şi li s-a dat drumul acasă, graţie unei întâmplări incredibile (http://www.baabel.ro/index.php/memoria/244-evi-szmuk-un-incredibil-caz-de-salvare-de-la-deportare).
Se cunoştea, desigur, ura nemărginită a lui Hitler faţă de evrei, dar despre existenţa lagărelor de exterminare în masă nu se ştia nimic, cel puţin noi nu ştiam. Aparatul de radio şi telefonul ne-au fost confiscate a doua zi după ocuparea ţării de către armata germană. Presa nu te informa despre “amănuntul” deportării a sute şi sute de mii de cetăţeni ai ţării, către o destinaţie necunoscută. Secret de stat. (Ulterior, câte aşa-zise secrete de stat avea să ne mai rezerve soarta ?! Ce vâltoare a sorţii ne mai aştepta…)
Din familia mea au fost deportate patru verişoare, două mătuşi, trei unchi, cinci dintre cele mai bune prietene. Nu avea să se întoarcă nicio verişoară. Au supravieţuit o mătuşă, un unchi şi două prietene….
La Budapesta trebuia luptat pentru supravieţuire. M-am angajat la o familie de evrei bogaţi, înnobilaţi, aveam să-i port de grijă unei fetiţe de 12 ani. După lovitura de stat din 15 octombrie 1944, când a venit la putere Szálasi şi Partidul Crucilor cu Săgeţi, de extremă dreaptă, şi au până la intrarea Armatei Roşii în capital Ungariei, am trăit nişte luni de groază, reuşind să scap cu viaţă.
Au urmat refacerea locuinţei mătuşii şi multe alte greutăţi, lipsuri. La începutul lui martie 1945 am hotărât să plecăm acasă, în România, împreună cu mătuşa mea care scăpase din lagărul de la Kistarcsa. Primisem o scrisoare de la mama; ne aşteptau.
Ne-am adunat puţinele lucruri (pe care nu le vânduserăm pentru alimente) şi am pornit la drum. Urcate într-un tren ce pornea spre răsărit, ne-am pomenit că nişte soldaţi ruşi ordonă evacuarea vagonului. Spre norocul nostru, soldaţii au observat doi copii mici alături de noi şi au renunţat să dea jos lumea din vagon. Aşteptând să plece trenul, am coborât pe peron şi m-am dus să cumpăr un ziar. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost un articol mare ….despre Auschwitz!!! Un supravieţuitor descria toate etapele: sosirea, selecţia, cum cei apţi de muncă au fost dezbrăcaţi , li s-au luat hainele şi au primit în schimb costume vărgate de deţinuţi, iar cei inapţi-trimişi în camerele de gazare, cuptoarele, fumul. Probabil am pălit citind toate grozăviile descrise, căci mătuşa mea şi-a dat seama că ceva nu e în regulă şi mi-a cerut să-i arăt ziarul pe care eu îl ascunsesem. Cum să i-l dau? Fuseseră deportaţi mama ei, soţul, fiica. Să afle de la mine atâta grozăvie inimaginabilă privind familia ei ?! Până la urmă n-am avut încotro, i l-am dat. N-am mai scos un cuvânt până când am sosit la Oradea….
Mai târziu, după terminarea războiului, când supravieţuitorii au început să se întoarcă, a aflat că maică-sa a pierit deîndată şi a murit şi fiica ei care n-a vrut să lupte pentru supravieţuire. Era demoralizată pentru că mama ei nu era alături de ea. Am aflat de la cei care fuseseră în lagăr împreună cu verişoara mea, cât de necăjită era că pentru mama ei – arestată ca luptătoare anitfascistă – politica fusese mai importantă decât propria fiică. Sper că nimeni nu a informat-o pe mătuşa mea despre aceste cuvinte.. Se pare că Ági, fiica ei, biata de ea, a murit în urma unui TBC galopant. Părinţii ei au mai trăit câteva decenii. Mama mea i-a surprins într-o seară, plângând amarnic.
O zicală cinică ungurească sună astfel: Ce tot umbli în sus şi în jos, precum durerea din sufletul unui evreu?! Într-adevăr….
