Paul Schveiger: Ce SPUNEM atunci când VORBIM despre ANNA FRANK ?

Precizez de la bun început, că ceea ce voi așterne aici pe hârtie NU este și nici NU se vrea a fi o recenzie la o carte bună sau mai puțin așa, ci pur și simplu expresia unor idei și sentimente provocate mie de schița tânărului scriitor american Nathan Englander, care nu are nimic de a face direct cu Holocaustul, nici el și nici părinții săi nu l-au simțit pe pielea lor.

 

Aceasta este traducerea oarecum liberă a titlului original al cărții scriitorului evreu-american, Nathan Englander, What We Talk About When We Talk About Anna Frank. Am aflat despre existența acestei cărți dintr-o recenzie ultrasofisticată din suplimentul cultural săptămânal al unei gazete israeliene de limba ebraică, care se pretinde a se adresa cititorilor care gândesc, de unde și sofisticarea exagerată a recenziei, de altfel, foarte elogioase. Când am văzut-o pe rafturile unei librării din orașul în care locuiesc, m-am repezit să o cumpăr și apoi m-am așezat pe prima bancă disponibilă din primul loc umbros, pentru a o răsfoi. Așa a apărut și prima mea deziluzie – titlul cărții era, de fapt, numai titlul primei schițe dintr-un volum cu mai multe asemenea scrieri, consacrate vieții unei anumite categorii de evrei-americani, aparținători straturilor superioare ale claselor de mijloc americane – nici bogați, dar nici săraci. Mă așteptasem, de fapt, la o scriere mult mai amplă – ca spațiu tipografic și mai aprofundată intelectual și etic, pe tema respectivă (evreii încă neasimilați integral din aceea Diasporă care nu a cunoscut, încă, manifestări antisemite violente, temă care acuma mi se părea mult mai actuală decât oricând, ca urmare a valului internațional de negare, integrală sau particulară a Holocaustului și/sau a unora din aspectele ei, a valului de manifestări rasiste și antisemite din aproape întreaga Europă.

Victime, salvatori şi alte categorii de oameni

Cu toate că sunt ferm convins că cei mai mulți cititori onești, interesați de istoria recentă a omenirii, cunosc istoria acestei fetițe inteligente și precoce care a fost ucisă cu puține zile înaintea sfârșitului celui de al doilea război mondial, într-unul din lagărele naziste de exterminare, voi încerca – totuși – să-i schițez, fie și numai sumar, povestea. Ea, cu familia ei și cu încă o familie de evrei, la care s-au adăugat, cu timpul, și alți câțiva oameni necăjiți și asupriți fără pricină, sunt ascunși de un fost funcționar al tatălui Annei în podul greu de detectat al clădirii unde se aflau birourile respective.

Există aici două probleme, una a victimelor și una a celor dispuși să-și asumea orice risc pentru a încerca să salveze de la moartea aproape sigură niște victime neinovate. Asemenea DREPȚI AI POPOARELOR au fost și mai sunt și astăzi foarte puțini, din păcate. Ceea ce nu însemnă că toți ceilalalți ar aparține neapărat categoriei călăilor. Alături de eroi se află aproape totdeauna foarte multe alte categorii de oameni – cei care nu doresc/nu pot să se alăture răufăcătorilor, dar nici nu îndrăznesc să facă ceva pentru a-i ajuta pe cei nedreptățiți… Dar – au fost și mai sunt și în zilele noastre – și foarte multe alte categorii de oameni, pe care eu personal le-am cunoscut pe la sfârșitul lunii octombrie a anului 1941, pe drumul noroios până la glezne care ducea de la stația de cale ferată Atachi spre podul plutitor de pe Nistru, pod care urma să ne transfere pe celălalt mal al râului, la Moghilev-Podolsk, în sinistra Transnistrie (evit deocamdată detalierea celor ce se petreceau pe acest pod, dar și în preajma lui).

Dar, acuma și aici, nu doresc să vorbesc despre mine și părinții mei și pățaniile noastre, ci despre cele ce se petrec acuma în societatea evreiască americană, care simte nevoia să vorbească și despre suferințele unor conaționali și coreligionari, din alte timpuri și din alte locuri. Probabil un proces de autoverificare, de autoidentificare.

Cine vorbeşte despre Holocaust

Am vrut doar să-i introduc în problematică și pe unii dintre cititorii mei virtuali care știu prea puține despre lucruri și evenimente care au avut loc cu mult peste o jumătate de secol în urmă, sau cei care, în lipsă de alte surse, își iau cunoștiințele exclusiv din cărți, reviste și expuneri, nu întotdeauna cinstite și obiective (nepărtinitoare). Pentru că, am tot mai mult senzația, că pe măsura dispariției dintre noi, tot mai rapide a ultimilor adevărați supraviețuitori ai Marii Tragedii, despre Holocaust vorbesc doua categorii de oameni.

Unii care încearcă să eroizeze abstract, lupta victimelor, nu neapărat cu arma în mână, dar mult mai disperată, a acelora care, rupându-și de la gură bucățica de mămăligă sau de cartof fiert în apă nesărată, încercau să-și păstreze in viață copiii, poate numai pur fizic, dar mulți cu gândul că va trebui să existe martori oculari ai unor mentalități și comportamente inumane ale foarte multor (mult prea multor) semeni de ai noștri…

Iar cea de a doua categorie o reprezintă, nu atât cei care nu cred pe cuvânt pe nimeni, cât acei falsificatori conștienți și manipulativi ai istoriei, care țin sau să justifice nejustificabilul, sau pur și simplu să nege chiar evidențele, fie și numai din cel mai simplu, dar pervers antisemitism. Dar nu acestora din urmă vreau să le adresez cuvintele mele, ci oamenilor care vor cinstit să cunoască ADEVĂRUL și NUMAI ADEVĂRUL.

Nathan Englander şi eroii cărţii sale

Bun, deci să revenim la Nathan Englander și la narativul său, nu rareori naiv, precizând însă, de la bun început, că ceea ce voi așterne aici pe hârtie NU este și nici NU se vrea a fi o recenzie la o carte bună sau mai puțin așa, ci pur și simplu expresia unor idei și sentimente provocate mie de schița tânărului scriitor american, care nu are nimic de a face direct cu Holocaustul, nici el și nici părinții săi nu l-au simțit pe pieile lor.

Englander este un evreu american mediu, care niciodată nu a avut de suferit de lipsuri materiale reale, care a crescut și s-a format intr-un mediu religios ortodox (nu rareori ultra-ortodox), evreiesc, dar care apoi, cu timpul, a evoluat spre un asimilism semisecular. Este vorba de oameni care se sfiesc să se declare necredincioși, care la marile sărbători iudaice se duc la Sinagogă, fac chiar donații pentru scopuri filantropice evreiești, fie locale, fie destinate unor scopuri sioniste, dar încolo, ei sunt niște americani obișnuiți, asemenea oricărui alt concetățean de al lor. Ceea ce înseamnă că discursul lor este cu totul altul decât cel al supraviețuitorilor Holocaustului și al apropiaților acestora, cei mai mulți din provenind din cu totul alte medii sociale și culturale. Ca evrei americani (deopotrivă, buni evrei, dar și buni americani), chiar dacă ei și/sau părinții lor au cunoscut în anii treizeci ai secolului trecut din America o anumită segregare socială, adică nu au putut frecventa anumite școli sau universități de elită, nu au fost acceptați în cluburile de elită WASP, astăzi ei se bucură de toate drepturile, și, ca o consecință, au o puternică tendință de asimilare, parțial legitimă, recunoștiința față de societatea care i-a acceptat, se pare destul de sincer (exemple similare, dar mai puțin justificate, cunoaștem prea bine din Europa Centrală).

Spre deosebire de evreii europeni, frații lor americani (de fapt imigranți proveniți și din Europa) nu au avut nevoie de legi speciale ale emancipării lor, ci pur și simplu s-au bucurat de drepturile acordate de o constituție liberală și democratică, chiar dacă o oarecare perioadă aplicarea unora din aceste drepturi a fost oarecum restrânsă social, cum am menționat-o cu câteva rânduri mai sus. Asimilarea lor actuală este puternic contrabalansată de o tendință inversă, închiderea în niște ghetto-uri, geografic abstracte, ale ultra-ortodoxismului religios evreiesc american, de multe ori chiar antisionist, foarte apropiat de un fanatism marcat! Să nu uităm faptul greu de crezut și de acceptat, că alături de evreii religioși sioniști, au existat și există evrei care neagă legitimitatea nașterii Statului evreu, pentru că s-a petrecut înaintea venirii lui Messia.

Protagoniștii, mai mult sau mai puțin activi ai textului lui Englander sunt patru. Naratorul, care însă este și o parte activă a conversației, soția lui, Debby (de reținut că, numele ei, anglicizat, provine de la Biblicul Deborah, ceea ce va fi caracteristic si determinant pentru comportamentul ei pe tot parcursul povestirii), ea a învățat într-o școală religioasă, împreună cu prietena și colega ei de clasă, Lauren, care dupa întoarcerea ei la răspuns (denumirea convertirii la curentul religios al ultraortodoxiei) va răspunde la numele de Shoshana și se va stabili împreună cu soțul ei, inițial numit Mark, apoi devenit Yerucham, și fiul primilor doi.

Cum am spus-o deja, Debby s-a cunoscut cu Lauren la o școală evreiască religioasă, dar în urma căsătoriei ei cu naratorul, a părăsit practicarea activă a celor învățate la școala pe care a frecventat-o, în timp ce prietena sa s-a măritat cu un bărbat cu care a plecat în Israel, unde cei doi au acceptat normele de viață ale unei societăți anterior prea puțin cunoscute pentru ei. Un al cincilea protagonist este Trevor, fiul adolescent al primilor doi, foarte scurtă vreme prezent fizic, în text, dar care apoi se transformă într-un obiect al discuției dintre cele două perechi. Alt personaj, dar prezent numai în conversația celor patru este tatăl lui Mark/Yerucham, un supraviețuitor nenumit al Holocaustului de la mijlocul secolului trecut.

Discuțiile celor patru se poartă mai tot timpul la hotarul dintre cele două lumi, cea evreiască seculară și cea evreiască riguros/ultrariguros religioasă, chiar dacă amintirile îndepărtate, dar împărtășite ale celor două femei, par să încerce introducerea, reintroducerea unui anumit status-quo, cu toate fisurile sale inerente, chiar dacă regretabile…

Naratorul afirmă de mai multe ori, oarecum provocativ, că îi este deosebit de greu să rostească noile nume ale prietenei din adolescență ale soției sale și ale bărbatului acesteia… El încearcă în acest fel să lupte împotriva fanatismului religios, câteodată îl ia chiar peste picior pe celălalt protagonist. Societatea evreiască de azi (dar și de ieri) cuprinde in cadrele sale destul de vagi, neprecise și fluctuante și acest fenomen penibil al unei provocativități antireligioase, pretins liberale.

Semnificativ este momentul când apare, adormit și îmbrăcat cu totul altfel decât o pretind normele de așa zisă modestie ale ultraortodoxilor evrei, al adolescentului Trevor, care îi salută respectuos pe cei doi musafiri ai părinților săi, fără să aibă habar de normele sociale ale acestora, iar Lauren/Shoshana refuză să-i strîngă mâna băiatului, pentru că nu se cuvine ca o evreică măritată să dea mâna cu un alt bărbat decât soțul ei!

Urmează o discuție privitoare la iudaitatea, cică dubioasă, lui Trevor, pentru ca apoi, destul de repede, cei patru să înceapă să fumeze marijuana, scoasă din ascunzișul unde o ținea băiatul, lucru (adică fumatul drogului), pe care Mark/Yerucham îl justifcă, destul de pueril, prin faptul că el respectă toate poruncile divine din Tora, ceea ce i-ar putea acorda niște foarte dubioase circumstanțe atenuante. Apoi, același Mark/Yerucham îi întreabă, aparent candid, pe amfitrionii săi, dacă dulciurile pe care le găsise pe masă erau sau nu kasher? Ipocrizie? Greu de definit altfel.

Viziunile despre Holocaust ale evreilor americani şi israelieni

Tot ce a s-a petrecut până aici, în povestire, pare să fi fost un prolog strict necesar pentru discuția următoare privitoare la viziunile evreilor americani cu privire la Holocaust, comparate cu viziunile israelienilor (evrei, pentru că cele ale arabilor, cetățeni ai țării, cel puțin ale majorității lor, se deosebesc sensibil de cele ale primilor). Deși, destul de probabil, că și amintirile și concepțiile privitoare la Holocaust, ale unora dintre concetățenii noștri de alte origini geografice decât cele europene ar putea să se deosebească de cele ale ultimilor. Și poate tot aici ar fi cazul să ne amintim de faptul că imediat după Holocaust nu au fost puțini printre pionierii Israelului care le-au reproșat amar supraviețuitorilor, că nu s-au opus cu arma în mână împotriva oprimatorilor lor. Dar să lăsăm uitate anumite momente dureroase ale istoriei poporului evreu, pentru că, oricum, asemenea momente au înnegrit-o destul de mult…

De aici înainte, oarecum brusc, se trece la alte chestiuni, aparent mai mondene, Naratorul îl întreabă pe Mark/Yerucham, care era scopul vizitei sale actuale în țara sa de baștină, părăsită în favoarea traiului într-un cu totul alt loc, într-o cu totul altă lume. Răspunsul, mult umanizat, al chestionatului este că părinți săi, supraviețuitori ai Holocaustului, care după război și Holocaust s-au strămutat în U.S.A., unde au prosperat, iar după retragerea lor din activitatea care le-a adus prosperitate, s-au stabilit în sudul înflorit al țării, unde își savurează roadele unei vieți petrecute în muncă și economii și că, până nu cu multă vreme în urmă, aceștia își vizitau fiul, nora și nepoatele, de două ori pe an în Israel, cu ocazia marilor sărbători. Dar că, odată cu trecerea anilor, acestora le-a devenit tot mai dificilă efectuarea unei asemenea călătorii obositoare. Ori, o datorie filială elementară, este să-ți vizitezi părinții, chiar dacă aceștia nu au nevoie de sprijinul tău, nici financiar și nici de alt fel. Așa că venit în America își însoțește, cu sfințenie, părintele, de câte ori acesta se duce să joace golf. Aici, în vestiarul terenului, când tatăl își schimba ținuta, Mark/Yerucham a observat pe antebrațul unui alt vîrstnic doritor de sport cunoscutul tatuaj nazist. Ceea ce îi atrage, atenția fiului este că între numărul tatuajului purtat de părintele său și cel al celuilalt jucător există o apropiere, dar și o desosebire, numărul înscris pe tatuajul părintelui său, este cu câteva cifre mai mare decât al celuilalt, ceea ce arată că tatăl lui Mark/Yerucham a fost tatuat cu puțină vreme mai târziu decât celălalt supraviețuitor… Ori asta înseamnă că, la vremea respectivă, cei doi oameni au fost în același loc și în același timp, fără să se fi cunoscut, nici înainte și nici apoi. Această descoperire nu le provoacă celor doi supraviețuitori ai lagărelor de nimicire în mase nici un fel de sentimente sau emoții, ceea ce îl face pe oaspetele Naratorului să considere faptul ca fiind cu totul excepțional, dar ceea ce pentru mine, ca supraviețuitor al unui alt tip de lagăr, mi se pare oarecum firesc.

Cât timp au trăit părinții mei alături de care am parcurs, timp de aproape trei ani de zile, Transnistria – am discutat, dupa eliberare și o oarecare reintrare în viața obișnuită, de acele locuri extrem de rar și foarte puțin. Am simțit, toți trei, o oarecare pudicitate, o oarecare rușine, specifică foarte multor supraviețuitori ai acelor tragedii colective și individuale…

Astăzi am tot mai mult impresia că ar fi putu să fi fost vorba de un anumit simț, destul de straniu, dar firesc, al responsabilității pentru supraviețuirea noastră, pe când alții nu au reușit să o facă. Vorbeam mai sus și de o anumită pudicitate, pe care, mai cu toții ne-o pierdusem în ghetto-ul de la Moghilev-Podolsk (sau în altele asemenea celui în care ne-am aflat noi), unde viața noastră a fost caracterizată mai mult ca o manifestare de promiscuitate, decât o viață normală, asemenea celei cunoscute înainte de război, chiar dacă niciodată nu am trăit în lux sau huzur. În primul an la Moghilev am trăit într-o singură cameră, părinții mei cu mine, doi frați ai tatălui meu cu soțiile lor și unul dintre ei și cu fiul lor de numai câteva luni.

Apoi, când autoritățile, considerând că au murit deja destui, pentru a se putea trece la restrângerea spațiului nostru vital, ne-am mutat (am fost mutați) într-o altă cameră, în altă casă, în care mai stătea alături de noi o familie de evrei basarabeni (tata, mama și o fiică adultă), noi trei și încă cineva de care îmi amintesc foarte vag. Dar peste camera noastră aveau de trecut locatarii unei a doua camere, tot suprapopulate. Dacă toate astea nu ar fi fost suficiente, trebuie să adaug că sub patul bătrânului basarabean se afla un chepeng care închidea/deschidea drumul spre o pivniță- ascunziș, în care la vreme de primejdie, se ascundeau toți bărbații pe care jandarmii îi căutau, petru a fi trimiși undeva, într-un loc nedefinit, dar unde soarta lor nu putea fi decât una singură – moartea de foame, boli și oboseala unor munci supraomenești.

Care om cu o minte sănătoasă ar fi avut poftă, după revenirea la o viață mai mult sau mai puțin normală (eram în anii de imediat după război, a secetei groaznice și a foametei pandemice pe atunci din România epuizată de anii de război, de despăgubirile oneroase pe care le avea de plătit, plus condițile climaterice dușmănoase ale momentului…).

Așa că, spre deosebire de Mark/Yechuram, care s-a născut, după încheierea celui de al doilea război mondial, într-o Americă, dacă nu chiar opulentă, măcar prosperă, eu îl pot înțelege foarte bine pe tatăl acestuia – eu și azi mă feresc și mă jenez să-i povestesc fiului meu, om adult si capabil să recepționeze un asemenea mesaj, chiar cu tot tragismul său inerent, despre modul cum am supraviețuit noi, atunci și acolo, în timp ce alții, cu nimic mai răi sau mai păcătoși decât noi, și-au lăsat oasele în multele cimitire, în care se aflau mai multe gropi comune ale unor oameni care își pierduseră acolo nu numai viețile, ci până și individualitățile lor, identitățile lor. Noi, în Transnistria nu am avut nici măcar numere, după care să putem identificați! Dacă pe cineva l-ar fi interesat soarta unor oameni inutili.

Bun, dar asta ar putea să reprezinte o cu totul altă temă de discuție.

După ce Mark/Yerucham le povestește gazdelor despre experiența sa recentă din vestiarul terenului de golf, se trece la un subiect, aparent mai ușor, un fel de joc social al lor, dar legat de experiența anterioară a evreului devenit ultraortodox. Se pune o întrebare deloc trivială – ce s-ar întâmpla, dacă în actualitate ar apărea iarăși o situație în care noi am avea de ce să ne temem de producerea unui nou Holocaust, probabil mult mai sinistru? Întrebare care mie, cel puțin, mi se pare absolut relevantă, legitimă și deloc panicardă sau patetică!

Cine ar fi în stare să-şi rişte viaţa pentru tine?

Jucătorii încep prin a se întreba, cine dintre vecinii, cunoștințele sau prietenii lor neevrei ar fi dispuși să-și riștele viețile, nu pentru niște necunoscuți (cum au fost unii, din păcate, foarte puțini, care au încercat să salveze și în unele cazuri, au și reușit să salveze oameni necunoscuți, urmăriți de unii din cei mai sofisticați răufăcători pe care istoria omenirii i-a cunoscut).

Răspunsurile nu sunt din cele mai optimiste. Apoi se trece la o întrebare mult mai grea și chinuitoare, care poate foarte ușor să devină tragică pentru foarte mulți oameni – care dintre partenerii neevrei la o căsnicie fericită și aparent durabilă ai unor parteneri evrei – ar fi dispus să-și riște viața în scopul salvării vieții partenerului lui/ei, evreu? Ce putem noi să știm, acum în timp de relativă pace și normalitate, despre felul în care vom reacționa NOI într-o situație extermă, de viață sau moarte, indiferent de natura relațiilor NOASTRE actuale?

Greu, foarte greu de răspuns! Dureroasă, foarte dureroasă și întrebarea. Aș putea eventual să-l înțeleg, pe un vecin, pe un om vag cunoscut sau chiar pe coleg de muncă, alături de care am robotit ani de zile și care într-o astfel de situație ar refuza să-și asume niște riscuri supraumane. Dar într-un parteneriat omenesc, de ani de zile, cu bune și cu rele, chiar cu copii? Nu sunt convins că s-ar găsi foarte mulți oameni care ar îndrăzni să-și pună această înterbare cu voce tare, nu în camera de zi a apartamentului familial, nici chiar în dormitorul respectiv, darmite, în fața copiilor lor! Și sincer să fiu, există foarte multe șanse să nu-l pot crede pe cel care încerca să dea un răspuns pozitiv, fie și în circumstanțele actuale, fie și în cele absolut nedorite. Problema este mult complicată și de evoluțiile sociale și demografice ale ultimelor decenii, în care – optimiștii dintre noi – au crezut în posibiltatea reformării morale a oamenilor și a omenirii și au renunțat, cu multă ușurință, la unele dintre prejudecățile și stereotipurile NOASTRE etnice și religioase de cele mai diferite feluri. Asta până acum, nu cu multe decenii mai înainte, când mulți dintre noi (și unii și ceilalți) am avut impresia că ceea ce vedeam noi la suprafață, de exemplu, rărirea relativă a utilizării aloetnonimelor peiorative, era un fenomen real, de apropiere, între oameni. Am crezut, naiv, dacă nu chiar pueril, că această situație nu ar fi fost un răspuns oportunist la niște situații particulare. Ori adevărul era cu totul altul, în spatele acestor tăceri (determinate mai ales de grozăviile Holocaustului, care mai impresionau), existau și își adunau în tăcere puterile toate vechile prejudecăți și stereotipuri lipsite de orice urmă de umanism. Că așa este și nu altminteri stau lucrurile o dovedește, fără nici o posibiltate de a vorbi despre contrarul, valul de naționalism, ajuns de cele mai multe ori la xenofobia cea mai violentă, de după 1989, în Europa de răsărit, iar în alte locuri și la alte momente ale istoriei.

Și aici refuz să nu pomenesc niște excepții cu totul glorioase, ale căror nume nu le pot menționa, aici și acuma, deși oamenii respectivi (ar fi fost frumos dacă aș fi scris acest cuvânt cu majusculă – Oameni) o merită din plin, dintr-un singur motiv – mai mult de jumătatea de veac care a trecut peste noi de atunci mi s-au șters din memorie, deopotrivă amintirile bune și frumoase, ca și rele și urâte. Nu-mi rămâne decâr ca umil, să-mi cer scuze memoriei acelor oameni, foarte puțini, care au reușit ca prin comportamentul lor decent și, de altfel, normal (deși rarisim), să înfrumusețeze fața pătată de bube urâte ale omenirii.

Este vorba de acele cupluri mixte (evreu/evreică cu creștină/creștin), formate în acele vremuri, când pentru unii din semenii noștri decența și lipsa de stereotipuri peiorative erau o normă firească de viață. Ei bine, am cunoscut în iadul de la Moghilev-Podolsk câteva asemenea cazuri! În mod concret, vorbesc de soții creștini care și-au sacrificat situații, poate cariere, legături de familie, pentru a-și însoți soțiile lor evreice și au suportat alături de ele tot ceea ce o soarta nedreaptă și un regim politic la fel de nedrept le-a hărăzit unor oameni acuzați de faptul, că înaintașii lor, cu multe sute de generații mai înainte, l-ar fi repudiat pe Cristos și învățăturile creștine. Ei bine, în afară de stalinism (în cele mai diferite întruchipări ale lui, din cele mai perverse), nu a existat nici o situație în care oamenii să trebuiască să răspundă pentru faptele (adevărate sau nu) ale înaintașilor lor, care au existat și acționat cu aproape două milenii în urmă. Chiar dacă nu totdeauna, cauzele imediate ale acestei uri împotriva unui neam întreg și a religiei sale multimilenare erau religioase, toate celelalte izvoare ale acestei dușmănii, economice, sociale, culturale și care vor mai fi fost și-au avut, totuși, punctul de pornire în considerarea iudaismului religios și etnic ca fiind vinovat.

Bârna din ochii noştri

Dar, hai să fim cinstiți și să încercăm să vedem nu numai așchia din ochii CELORLALȚI, ci să începem să privim și la bârna din ochii NOȘTRI, pentru că și noi ne avem proprii noștri faliți la capitolul moralei omenești, nu numai CEILALȚI, și NOI ne avem proprii noștri păcătoși, de care trebuie să ne fie rușine. Și pentru că, în contextul nostru concret și imediat, este vorba de statutul cuplurilor mixte față în față cu amenințarea unui, posibil, viitor Holocaust, mă întreb ce ar fi de făcut aici și acum cu cuplurile mixte venite, mai ales din Europa ultimelor două-trei decenii, în care partenerul neevreu este SINCER, deloc oportunist, dispus să accepte cele mai multe din rigorile religiei mozaice, dar cărora li se pun piedeci inutile pe calea dorită de ei. Mark/Yerucham ține, neaparat, să-și convingă colocutorul despre avantajele religiei față de cultură, pentru că, în timp ce prima este stabilă și imuabilă, cea de a doua este mobilă și schimbătoare. Să fie cât se poate de clar, mă interesează supraviețuirea neamului în mijlocul căruia m-am născut, fără ca eu să fi fost întrebat, cu privire la eventualele mele dorințe sau preferințe. Așa că sunt ceea ce sunt, nu mă rușinez cu asta, dar nici nu iau spada în mână ca să-i confrunt pe cei de alt fel decât mine – cel puțin pentru că am prieteni adevărați și sinceri și de o parte a frontierei și de cealaltă. Și ca să pun capăt acestei discuții foarte dificile aș dori să adaug apăsat, că sper sincer, că niciodată nu voi avea parte să aud din gura unui conațional al meu (coreligionar, în măsura în care un agnostic ca mine, dar deloc ateu, poate vorbi de o anumită coreligionaritate), o formă modificată a vechiului sindrom antisemit, deghizat ipocrit ca filosemitism – am avut eu o data un prieten evreu, care a fost un om de treabă… Pentru că, dacă voi auzi vreodată o asemenea expresie reversă, o să-mi fie foarte rușine de mine însumi!

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *