Paul Schveiger: ÎNTRE CULTURA ELITISTĂ și cea POPULARĂ (de fapt, comercială)

Subiectul mi-a fost sugerat de lectura și relectura foarte atentă a textului deosebit de instructiv din numărul precedent al Baabel-ului, semnat de Mike Klein, care – intenționat sau nu – ne-a introdus în doua atmosfere diferite, poate chiar polare – a doritorului și iubitorului de cultură, în sensul în care mulți dintre noi mai înțeleg termenul de cultură și cei a căror puncte de vedere ni se opun.

 

 

Iarăși despre panem et circenses.

Subiectul mi-a fost sugerat de lectura și relectura foarte atentă a textului deosebit de instructiv din numărul precedent al Baabel-ului, semnat de Mike Klein, care – intenționat sau nu – ne-a introdus în doua atmosfere diferite, poate chiar polare – a doritorului și iubitorului de cultură, în sensul în care mulți dintre noi mai înțeleg termenul de cultură și cei a căror puncte de vedere ni se opun. Partea adultă a familiei a făcut o vizită de câteva zile în Europa de Vest, unde au savurat din plin multe din valorile culturale tradiționale ale regiunii, iar fiul dânșilor, atunci când ei s-au întors acasî, și-a întrebat părinții, daca nu li se pare exagerat ceea e dânșii au făcut dânșii în aceste zile acolo, frecventând teatre. Pe de altă parte, autorul se întreabă, câte spectacole sportive a vizionat în același timp fiul său…

Prăpastia dintre cultura elitistă şi cea comercială

Este vorba de faptul, că în zilele noastre se cască o prăpastie tot mai adâncă între ceea ce unii numesc, în sens peiorativ, cultură elitistă si cultura comercială, destinată unor consumatori cu nevoi și pretenții mai scăzute. Această polaritate nu este exclusivă Statelor Unite, o întâlnești mai peste tot în ceea ce se numește astăzi lumea industrializată modernă. Și nu este vorba numai de domeniul muzicii – această polaritate tinde să cuprindă toate ramurile culturii respectivelor societăți. Teatrul și Opera și alte compartimente ale muzicii sunt doar niște domenii, în care fenomenul se observă deosebit de pregnant. Nu o dată aud aici, în Israel, tineri și mai puțin tineri vorbind cu o vădită neplăcere despre ceea ce a constituit vreme de sute de ani marea CULTURĂ europeană, preferând categoric produsele muzicale (dar și picturale, sculpturale…) realizate de niște, să le zicem autodidacți, mai mult sau mai puțin veleitari,  în respectivele domenii.

Știu bine că procesele de inovare în artă și cultură au început cu multă vreme în urmă, atâta tot că inovațiile acelor artiști reprezentau o căutare de căi de renovare, de aducere la zi a ceea ce ei cunoșteau deja bine și de multă vreme. Dar la fel de adevărat este și faptul că în zilele noastre chiar și artiști cu o bună formație în domeniul lor de activitate se lasă atrași de anumite cântece de sirenă ale unui nou non-conformism, ab ovo, purtătorii căruia știu doar că se opun la ceva, fără să aibă habar, de ce vor ei să instaleze pe piedestalurile pe care până atunci stătuseră mari creatori și mari opere.

Inovatorismul de dragul inovatorismului produce de foarte multe ori actualele atitudini de respingere față de o cultură apreciată vreme de secole de oameni instruiți și culți. Și, poate aici ar fi cazul să ne gândim la o polarizare autentică din veacurile precedente – a existat atunci o adevărată producție artistică produsă de profesioniști și destinată unor anumite cercuri destul de restrânse (aristocrația și burghezia pe cale de apariție). Dar pe atunci alături de acestea existau libere și vii produsele folclorului diverselor popoare, despre care astăzi putem spune, fără teamă de a greși, că reprezentau VALORI adevărate, incontestabile. Și că este așa și nu altminterea, să ne amintim doar de multele influențe ale culturii folclorice asupra culturii creatorilor instruiți și cultivați.

În acest proces intervin foarte mulți factori complecşi și greu de evitat.

Unul dintre ei este procesul de urbanizare a societăților folclorice (dar subliniez de la bun început că aici, în Israel nu există așa ceva, pentru că aici deosebirea dintre rural și urban nu există ca atare și fenomenul se petrece în cu totul alte cadre socio-culturale).

Pierderea valorilor culturale vechi, fără a le câştiga pe cele noi

Pe la mijlocul anilor 40 ai secolului trecut România a fost vizitată de scriitorul rus (evreu) sovietic, pe care azi există foarte mulți oameni, dispuși să-l pună la colț, pentru greșeli autentice ale sale, dar și pentru unele inventate, ad hoc, Ilya Ehrenburg, un adevărat om de cultură, în pofida faptului că el și-a întrerupt studiile liceale, după clasa a VI-a, și care, în același timp, a fost un căutător neabătut de căi noi în arte și în cultură. El s-a întâlnit la București, printre mulți alții, și cu M. Sadoveanu, un alt personaj căruia i se impută în zilele noastre cele mai diferite vini. Ei bine, cei doi INTELECTUALI au abordat problemele evoluțiilor ultimilor ani din domeniul culturii și al artelor. Maestrul român s-a dovedit a fi profund preocupat și nemulțumit de faptul, că atunci când oameni de la țară se mută la oraș ei își pierd valorile foarte repede, însă nu și le câștigă pe cele urbane. La noi, aici, nu este vorba de mutarea de la sat la oraș, pentru că – în realitate – condițiile de viață din cele mai multe chibuțuri ale zilelor noastre sunt cel puțin la același nivel cu cel al urbanilor aparținători claselor mijlocii-superioare. Și cu toate acestea întâlnim și aici fenomenul acesta de trecere de la cultura înaltă la cea comercială, aflată mult sub nivelul a ceea ce se numea până în urmă cu câteva decenii muzica ușoară. Sute, dacă nu chiar mii, de cântăreți ale acestor producții pseudo-artistice își vând marfa lor, rareori plăcută, la stațiile de radio și de televiziune (pentru că, vezi Doamne, asta o cere corectitudinea politică, în numele corectării unor nedreptăți, comise, cică, împotriva nemulțumiților odinioară…

Impunerea unei anumite diete culturale

Pentru a fi însă bine înțeleși trebuie să subliniez categoric faptul că nu doresc, aici și acuma să clasific felurile de cultură existente, la un moment dat într-o societate mai mult eterogenă, în diferitele trepte de cultură, pentru că este deosebit de clar faptul că fiecare categorie socială își formează și cultivă cultura care îi corespunde respectivului grup/sub-grup. De altfel, distincția aceasta dintre o cultură botezată a fi elitistă și tot restul, aparține mult mai mult consumatorilor celui de al doilea fel de cultură, sprijiniți și de intelectuali aparținători primei categorii care se cred și se vor a fi generoși, decât de consumatorii autentici ai celei de a doua culturi. Necazul apare atunci când din cele mai felurite motive (autentice sau nu) i se impune unei anumite categorii de consumatori de cultură o dietă cu totul străină de gusturile și nevoile lor, la fel de legitime ca cele ale celorlalți. Eu nu desconsider o anumită muzică, o anumită pictură și așa mai departe care mie nu-mi spune nimic, ceea ce aș dori eu este ca nimeni, critic de artă, sau simplu consumator de artă, să-mi impună să apreciez și să consum ceea ce îi place Domniei Sale. Și iarăși se impune a sublinia un lucru, de regulă puțini critici de artă își arogă dreptul de a încerca să impună categoric un curent, o modă, artistică. În orice caz, față de o asemenea încercare, am posibilitatea şi libertatea, să nu-l citesc, să nu îl ascult și să îmi definesc propriile păreri (evident în măsura în care știu, despre ce este vorba. Dar de aici până la a desconsidera activitățile cu totul legitime ale feluritelor soiuri de cultură este o cale extrem de lungă, îi citesc/ascult pe cei care au reușit să mă convingă de faptul că criteriile dânșilor de valori sunt cât de cât de apropiate de ale mele (chiar dacă niciodată nu mi-am arogat dreptul de a fi un judecător al unei anumite creații artistice). Cultura și artele sunt domenii care trebuie să fie tratate cu multă atenție și grijă.

Evident, aici intervin și foarte multe alte criterii, care nu pot să fie neglijate din nici un punct de vedere (și aici mă refer doar aluziv), la destul de vechea dispută dintre cultura artistică și cultura științifică, fiecare dintre care ar trebui – în orice societate sigură pe sine – să-și aibă propriul său loc, fără ca vreuna dintre ele să-și aroge drepturi și prerogative față de cealaltă, pentru că o societate care se dorește a fi echilibrată are nevoie de ambele culturi, în proporții diferite, în momentele diferite ale evoluției istoriei sale… La un moment dat putem avea nevoie de mai mulți ingineri mecanici, pentru ca într-un alt moment cerința mai mare să fie pentru inginerii electrotehnici și așa mai departe. Cât despre nevoile autentice ale unei societăți de barzi și de critici literari sau de alți specialiști în științele socio-umane rămâne să lăsăm ca lucrurile să se echilibreze de la sine. Chiar dacă societățile foste socialiste au supralicitat când într-o anumită direcţie, când în alta, până la urmă a reieșit cu destul de multă claritate care dintre ei au fost autentici, și care doar produși pe bandă rulantă numai pentru că așa prevedeau planurile de sus… Este adevărat că supraproducția de ingineri a dus la situația ca mulți dintre ei să facă munca unor maiștri, după cum și supraproducția de profesori de discipline umane a dus la situați ca mulţi dintre ei să muncească în locuri de muncă total nelegate de calificarea lor profesională.

Accidentul meu cu TVRi

Dar fiul Domnului Mike Klein nu pare să fi fost un consumator al vreunuia din soiurile de cultura discutate aici. Dânsul, ca foarte mulți tineri (dar nu numai) din ultimele câteva decenii), are alte preferințe, pe care, chiar dacă le înțeleg, nu le pot împărtăși. Și ca o dovadă clară că lucrurile stau așa și nu alt fel, vă voi relata un mic accident al meu cu TVRi. Am început să urmăresc cu pasiune emisiunile sale culturale din urmă cu câțiva ani, de foarte bună calitate, de când mi-am instalat o antenă care îmi permite să recepționez programe de pe câțiva sateliți. Chiar și programele cu ale căror protagoniști nu puteam să fiu de acord, intelectualicește, într-un domeniu sau altul, le urmăream cu foarte multă atenție, pe mai toate, din cauza celor care le conduceau și a temelor abordate de ei. Ceea ce îmi plăcea deosebit era faptul că oamenii care vorbeau acolo nu se pierdeau într-o terminologie sofisticată, pentru a rupe gura telespectatorilor (ca să recurg la o expresie nu deosebit de civilizată). Se vorbea riguros și corect, dar accesibil pentru majoritatea ascultătorilor care în trecut nu dormiseră chiar la toate lecțiile de la liceu (mă refer exclusiv la domeniile în care cred că am anumite competențe fie și numai minimale), se prezentau aproape întotdeauna poziții alternative, pentru ca publicul să poată opta în cunoștință de cauză. Publicul se putea simți respectat de vorbitori care îi aduceau în față puncte de vedere din cele mai interesante și semnificative. Voi menționa unul singur din această categorie de oameni, de intelectuali, profesorul universitar Eugen Negrici. Îi savuram fiecare vorbă, inteligentă și spirituală, era totdeauna credibil, dar niciodată obositor. Au fost mai mulți asemenea Domniei Sale. Nu-i enumăr pentru că doresc să ajung la poanta istoriei. Din dragoste și apreciere pentru post și pentru cei care îl mișcau ascultam și alte programe, eventual mai puți atractive pentru mine…

Exista pe atunci, în urmă cu câțiva ani, un program, nu știu dacă el mai există, în cadrul căruia se ascultau observațiile și doleanțele publicului, de multe ori înregistrate pe bandă. Așa se face că am auzit odată vocea nervoasă a unei doamne, care, dacă nu am uitat, a afirmat, că vorbea din Australia, care a rostit cam următoarea frază – Mai lăsați-ne în pace cu cultura voastră înaltă, dați-ne fotbal și muzică populară! Am rămas înmărmurit, deși am tot respectul pentru muzica populară atunci când ea nu este o contrafacere vulgară de genul celor în care se cânta despre minunile GAC-ului/CAP-ului. Minciună și manipulare ordinare, corupătoare de conștiințe Pe de altă parte, nu am nimic nici împotriva fotbalului, deși nu mă atrage deloc… Dacă trebuie neapărat, prefer multe alte ramuri sportive !

Și în curând am început să-i pierdem pe aproape toţi intelectualii de bună calitate, mai vârstnici sau mai tineri, care aveau ceva de spus și care știau să o spună inteligent, oricărui muritor de rând dispus să facă un efort de gândire minim, pentru a înțelege ceva anume…

Câte ceva şi despre spectacolul sportiv

Pentru că pentru mine, există o enormă deosebire între practicarea unei anumite ramuri sportive (care pot să fie mai mult sau mai puțin spectaculoase) și urmărirea lui pe viu, din tribune sau la TV. Știu că în zilele noastre există chiar organizații ale admiratorilor și susținătorilor unor anumite echipe, dar nu înțeleg care este legătura cu sportul efectiv. Singurul lor efort fizic constă în urletele dezlănțuite pe teren, dar și acasă, în fața aparatului TV/radio. Totul îmi amintește de pretențiile vechilor proletari romani față de aristocrația lor – PANEM ET CIRCENSES, în care gladiatori (robi) se luptau între ei, sau se confruntau cu animale sălbatece. Atâta doar că, dacă gladiatorii de cum 2000 de ani își riscau în arenă integritatea corporala și chiar viața, urmașii lor din zilele noastre se vor duce acasă după joc cu un pachet enorm de bani… E drept, uneori și gladiatori învingători putea să-și capete libertatea.

Ca să nu mai vorbim de snobismul implicit al multora pasionații acestor jocuri – am cunoscut destul de mulți oameni, de foarte bună calitate umană , și pe care respectivele jocuri îi lăsau absolut indiferenți, dar care se aflau cu regularitate pe stadioane, pentru ca a doua zi să poată comenta competent, cu colegii lor realmente pasionați, despre anumite momente ale jocului. ..

Dar să revenim pe stadion, dacă gladiatorii de acum două milenii își făcea treaba cu multă seriozitate, era doar viața lor în joc, însă astăzi, dacă nu am nici o posibilitate de a evita spectacolul, care îmi este neplăcut, mă doare inima să-i văd pe jucători, histrionii penibili ai zilelor lor noastre care fac orice, se dau în spectacol, numai ca să câștige câteva aplauze ale spectatorilor (toți observatorii obiectivi au putut observa, de mai multe ori în cursul unui singur joc ritualul acesta pueril de captatio benevolentiae

În încheiere

Și pentru ca să nu închei lăsând în gură un gust neplăcut, vreau să-mi exprim întreaga admirație pentru autorul articolului de la care am pornit, pentru că în societatea noastră contemporană dânsul își știe păstra interesul activ pentru ceea ce este adevărata cultură! Cât timp vor exista asemenea oameni , viitorul culturii nu trebuie să ne îngrijoreze. Problema dificilă se referă la posibilitatea existenței unor oameni care să transmită mai departe făclia.

Vom ști noi să ni-i formăm? Cine vor fi cei care vor fi dispuși să ne ajute?Viitorul o va spune, chiar dacă noi nu vom mai fi printre cei care să se bucure.  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *