A meritat oare să-mi petrec doi ani la masterat? Fără doar și poate, da, chiar dacă aceasta a implicat unele renunțări. Chiar dacă am avut cunoștințe despre ceea ce mi s-a predat (cu excepția limbii ebraice ), am aflat multe lucruri noi, multe aspecte mi-au fost prezentate într-o altă lumină și, ca în cazul oricărui studiu academic, mi s-au sistematizat cunoștințele. Mi-a făcut mare plăcere să-mi redactez și disertația despre care, cei care mi-au citit-o (puțini) au spus că este interesantă… Poate o să public în revista noastră fragmente din ea.

Cei doi ani de masterat au trecut, din păcate, ca o clipă. Ceea ce la început mi se părea doar o simplă audiere de cursuri – de fapt de aceea m-am înscris, obiectele de studiu la ”Cultură și civilizație ebraică” mi s-au părut interesante – s-au transformat în studiu serios. În general am fost și sunt destul de conștiincioasă, așa că, spre amuzamentul unora dintre colegii mei, (”doamna Galambos, dar de ce veniți la toate orele, Dv. nu aveți nevoie!”), nu știu dacă am lipsit de trei-patru ori, doar când meseria mă chema în altă parte. Am devenit și ambițioasă, vroiam note bune, chiar de zece, așa că m-am supărat (bineînțeles ca orice elev sau student), pe profesorul care mi-a dat nouă, că ”avea ceva cu mine”. Sigur, nu era adevărat, dar, ca să zic așa, m-am înscris în atmosfera studențească. Am obținut note foarte bune, aș fi putut lua și bursă! Dar am renunțat.

M-am împăcat extrem de bine cu colegii mei tineri, cei mai mulți proaspăt absolvenți de facultate, dar spre norocul meu, erau unii și mai ”vârstnici”, nu ca mine, dar oricum trecuți de 30 de ani, așa că nu m-am simțit caraghioasă. Am avut impresia că nici ei nu s-au simțit prost cu mine, am râs, am bârfit împreună, ne-am dus la spectacole, la cofetărie, chiar și la ….sinagogă ( vreau să menționez că din 17 masteranzi, doar doi eram evrei), le-a plăcut acolo, erau curioși și s-au simțit emoționați. Și aici vreau să trec la ”miezul” problemei și să reiau o idee despre care am scris cu doi ani în urmă, atunci în revista ”Acum”, imediat după începutul cursurilor. Atunci ne-am dus, mulți dintre noi, la un suc și fiecare a povestit de ce a ales masteratul de iudaistică. Am fost impresionată de interesul, de gândirea plină de bun simț a celor mai mulți dintre, pe-atunci, viitorii mei colegi și știu că mi-am intitulat articolul ”Mai există speranță”, speranța că și dacă noi, evreii, vom îmbătrâni și dispărea, vom avea urmași care să se intereseze de trecutul, prezentul și de ce nu, viitorul evreiesc, chiar dacă nu sunt evrei. Nu m-am înșelat, acum după cei doi ani, o parte dintre ei se gândesc să-și continue studiile în domeniu, s-au îndrăgostit de idiș , au fost în Israel la un curs, ar vrea să mai învețe (e greu fiindcă la noi nu au cum), se duc la burse în străinătate…Am văzut cum de–a-lungul celor doi ani, s-au aplecat asupra studiilor iudaice, au fost cu adevărat interesați, au aflat o mulțime de lucruri despre evrei, despre cultura evreiască, despre istoria evreilor și au învățat și ebraică (mult mai bine decât mine pentru care singurul obiect unde trebuia realmente să studiez era ebraica).

Au avut de la cine învăța, cu mici excepții, profesorii noștri au fost buni. Nu mă refer numai la cunoștințele lor, ci şi la felul în care ne-au transmis aceste cunoștințe. Nu vreau să-i nominalizez, dar cred că și-au dat seama după cum am reacționat noi, care-i ascultam. Și aici, revin la mine. A meritat oare să-mi petrec doi ani în acest mediu? Fără doar și poate, da, chiar dacă aceasta a implicat unele renunțări. Chiar dacă am avut cunoștințe despre ceea ce mi s-a predat (cu excepția limbii ebraice ), am aflat multe lucruri noi, multe aspecte mi-au fost prezentate într-o altă lumină și, ca în cazul oricărui studiu academic, mi s-au sistematizat cunoștințele. Cineva m-a întrebat: ”Pentru ce te duci? Doar toate aceste lucruri le poți citi!”. Este adevărat, dar altfel înțelegi când o persoană care întreaga sa viață s-a ocupat cu acea problemă, îți prezintă, nu haotic, ci sistematic, de la simplu la complex, de la naștere la dezvoltare. Cel puțin asta este părerea mea.

Mi-a făcut mare plăcere să-mi redactez și disertația despre care, cei care mi-au citit-o (puțini) au spus că este interesantă. Poate o să public în revista noastră fragmente din ea. Și aici m-am ambiționat, recunosc, și m-am supărat rău de tot când mi s-au făcut niște observații. Am luat totuși 10, de-altfel toți cei care ne-am prezentat am luat 10, ne-a fost apreciată munca și eforturile, dar au fost subiecte interesante și nu ușoare.

Așa că, în concluzie: nu numai că nu-mi pare rău de cei doi ani, dar chiar m-au bucurat, și ați văzut de ce. Și nu numai pentru mine. Îmi pare bine pentru toți colegii mei. Ei vor fi cei care ne vor urma și prin cunoștințele dobândite despre evrei, ei vor fi cei care, în numele nostru și în cunoștință de cauză se vor pronunța împotriva celor care ne resping, ne huiduiesc, ne ponegresc. Ei sunt și viitorul nostru și sper că în fiecare an, numărul lor va spori.

Și încă un mic adaos. Viitorul pentru mine. (E cazul, nu-i așa, la 75 ani fără două săptămâni!) Recunosc, am cochetat puțin cu ideea doctoratului. Recunosc, era un moft, ar fi fost satisfacerea unei vanități. Încă n-am renunțat definitiv dar cred că mă voi gândi bine. Trebuie să fim și un pic realiști, să știm să ne oprim undeva… Şi sper să pot face lucruri interesante și fără doctorat. Așa că, nu rămâne decât să țin pumnii pentru alții să-l facă, să reușească, să aibă succese. Mă voi bucura pentru ei din toată inima.