În zilele de 1-3 septembrie 2010, sub egida comună a Universității „Alexandru Ioan Cuza” și a Universității Montpellier III, „Paul Valéry”, a avut loc la Iași un colocviu internațional cu tema profesori și studenți evrei la Universitatea din Iași și la alte Universități românești și europene, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
În zilele de 1-3 septembrie 2010, sub egida comună a Universității „Alexandru Ioan Cuza” și a Universității Montpellier III, „Paul Valéry”, a avut loc la Iași un colocviu internațional cu tema profesori și studenți evrei la Universitatea din Iași și la alte Universități românești și europene, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Comunicările susținute la acest colocviu au apărut acum, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (Colecția Historica – seria Daghesh), într-un volum coordonat de profesorii Carol Iancu de la Universitatea din Montpellier și Alexandru-Florin Platon de la Universitatea din Iași.
Universitatea din Iași s-a înființat în 1860. „Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea se înscriseseră la Universitatea din Iași circa douăzeci de studenți evrei, din care doar trei și-au terminat studiile. Lucrurile s-au schimbat spre 1900, când tot mai mulți evrei își asumă investiția academică drept formă de profesionalizare și de ascensiune socială” (comunicarea lui Ovidiu Buruiană, pag. 201). Numărul studenților evrei la Universitatea din Iași era, în anul universitar 1899/1900, de 101, din care 71 studiau medicina, ajungând în 1924/1925 la 1325 studenți, după care numărul acestora scade treptat, ajungând în 1938/1939 la numai 355. Pentru anul 1924/1925, la Facultatea de Farmacie, din 514 studenți, 422 erau evrei (82.1%), iar la Facultatea de Medicină studenții evrei reprezentau 36.8% din totalul studenților. Din 183 de doctori în medicină atestați în anul 1925, 77 erau evrei (42.07%).
De la sfârșitul secolului al XIX-lea un număr mare de studenți evrei din România au plecat la studii la universități europene, căutând o formație profesională a cărei calitate era considerată superioară celei din universitățile autohtone. Mai ales că prin legea Spiru Haret din 1898, evreii, considerați „străini”, nu erau admiși în sistemul educativ de stat decât în limita locurilor disponibile și plătind o taxă relativ mare. Astfel vom găsi mulți studenții evrei din Europa de Est și Centrală (România, Polonia, Imperiul Țarist), supuși discriminărilor antisemite în țările lor, la universități din Franța (Paris, Nancy, Montpellier, Toulouse, Grenoble, Caen, Strasbourg, etc), Italia (Roma, Bolognia, Padova, Pavia), Belgia (Bruxelles, Liège, Gand, Charleroi), chiar și în Germania (până la venirea naziștilor la putere (Berlin, Heidelberg, politehnica din Charlottenburg). Printre studenții străini la Nancy erau și evrei veniți din Palestina să studieze agronomia, unul din ei fiind poetul Nathan Alterman. Fluxul studenților evrei din România spre Occident s-a amplificat după violențele antisemite din Universitățile din România, după Primul Război Mondial. Deci speranța evreilor că prin căpătarea cetățeniei nu vor mai fi discriminați s-a dovedit neîntemeiată. „Cetățenia obținută a amplificat fenomenul antisemit și excluderea consecutivă, în mare parte din cauza competivității manifestate de evrei în plan economic” (comunicarea lui Ovidiu Buruiană, pag. 203). Actele de violență și agresiune contra studenților evrei din universitățile românești, care au căpătat o mare amploare la 10 decembrie 1922, la Facultatea de Medicină din Iași (comunicarea lui Cătălin Botoșineanu), au provocat un flux mare de studenți evrei spre universități din străinătate. La Iași, manifestațiile antisemite din Universitate s-au extins și în afară, evreii fiind maltratați și magazinele evreiești devastate. Aceste acțiuni au culminat cu asasinarea prefectului poliției din Iași, C. Manciu, de câtre „studentul” Corneliu Zelea Codreanu, la 25 octombrie 1924.
Foarte interesantă este comunicarea lui Carol Iancu despre studenții străini la celebra Facultate de Medicină din Montpellier. În lista celor 34 absolvenți din România, din deceniul 1930-1940, care au terminat studiile la Montpellier, obținând doctoratul universității, l-am găsit pe vărul pe linie maternă al tatălui meu, Braeșter Mircea, originar din Pașcani, care a profesat medicina La Piatra Neamț. Trebuie amintit că obținerea doctoratului la o facultate din străinătate, oricât ar fi fost de selectă, nu era suficientă, fiind necesar să dai un examen de liberă practică la o facultate din țară. Dacă la facultățile din Iași și București acest lucru era realizabil, cea din Cluj făcea mari dificultăți. Interesant este faptul, că și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când s-au aplicat legile rasiste ale regimului de la Vichy, au continuat să studieze la Facultatea de Medicină din Montpellier câțiva studenți evrei francezi, în cadrul „numerus clasus” dar și ca studenți liberi (fără a putea da examene), sau chiar studenți străini, clandestini (comunicarea lui Michaël Iancu).
Trebuie notat că, cu excepția unor profesori naționaliști, care încurajau violențele antisemite la Iași: profesorul A. C. Cuza de la catedra de economie poltică a Facultății de Drept și profesorul Corneliu Șumuleanu, de la Laboratorul de Chimie Medicală și Biologică, a Facultății de Medicină, majoritatea profesorilor ieșeni s-au opus acestor violențe. S-au remarcat printr-o atitudine hotărâtă contra exceselor antisemite profesorii A. Myller, Iorgu Iordan, Mihail Ralea, Constantin Parhon, Petre Andrei. În anul 1923, Senatul Universității din Iași, sub presiunea naționaliștilor, a hotărât totuși ca studenților evrei de la Medicină să li se permită să efectueze disecții numai pe cadavre evreiești. Uniunea Evreilor Români, condusă de dr. Wilhelm Filderman a protestat împotriva acestei măsuri, arătând că în timpul războiului „din 215 medici morți pe câmpul de luptă, 76 au fost evrei” (comunicarea lui Iancu Braunștein, pag. 292). De altfel cei doi profesori naționaliști îi picau la examene, fără rușine, pe studenții evrei, cărora li se examina „în locul cunoștințelor rasa și nația” (comunicarea lui Cătălin Botoșineanu).
Din cauza antisemitismului, foarte puțini evrei au putut ocupa posturi de universitari până în 1944. Au existat unele cadre didactice inferioare, până la promulgarea legislației antisemite din 1938, dar și acestea au fost tot timpul combătute de cercurile naționaliste. Deja în 1898, se reclama prezența unor „jidani” în personalul universitar (asistenți, preparatori, maximum confrerențiari). Câteva excepții notabile, mai ales în domeniul științific, sunt citate în comunicarea Feliciei Waldman. Reținem numele lui David Emmanuel (1854-1941), întemeitorul școlii matematice moderne în România, numit profesor titular la catedra de Algebră și Teoria Funcțiilor la Universitatea din București, în 1882; Ion-Aurel Candrea (Iancu Hecht), filolog, lingvist și folclorist (1872-1950); Simion Sanielevici (1870-1963) numit profesor la Catedra de Calcul Diferențial și Integral a Universității din Iași în 1920; Alexandru Sanielevici (1899-1969), fiul lui Simion Sanielevici, specializat în fizică nucleară în Franța; matematicianul Ernest Abason (1897-1942), profesor titular de geometrie descriptivă (1934-1940) la Școala Politehnică din București, care după ce a fost scos din învățământul superior a întemeiat împreună cu inginerul Martin Bercovici Cursul de pregătire pentru studenți evrei, care a funcționat la București în anii prigoanei.
În legătură cu celelalte nume citate, trebuie subliniat că n-au primit titlul de profesori universitari, decât după război. În perioada interbelică, evreii au izbutit în cel mai bun caz să obțină un post de profesor la un liceu de stat sau un post de asistent sau șef de lucrări la o universitate. Este vorba de matematicianul Abraham Hollinger (1905-1985), originar din Roman, autor al unor excepționale manuale de matematici, care a fost profesor de liceu de stat, până la legile rasiale, după care a predat la Liceul evreiesc „Cultura” din București; de neurologul Oscar Sager (1894-1981), care a fost șef de lucrări la Clinica Neurologică a Facultății de Medicină din București (1933-1940); de chimistul Isac Blum (1894-1975), șef de secție de cercetări la Școala Politehnică din București, care în anii prigoanei a fost profesor la Liceul Cultura. Eu am avut șansa să-l am pe dr. Isac Blum profesor de fizică la ”Cultura” și îmi aduc aminte cu evlavie de lecțiile pe care ni le preda, nouă niște copii, acest savant; de lingvistul și filologul Jacques Byck (1897-1964), profesor de liceu de stat, care de abia în 1945 a fost numit profesor universitar. La fel, de altfel, ca și lingvistul Alexandru Graur (1900-1988). Sau ca matematicianul O. Kreindler, pe care l-am avut profesor de geometrie analitică la Politehnica din București, în anul 1949. La lista celor din București li se adaugă la Iași, matematicianul Mendel Haimovici (1906-1973), asistent în perioada 1933-1940, devenit profesor în 1945 și din 1949 director al Institutului de Matematică, filiala Iași, a Academiei Române. O observație: mi se pare neverosimil ca Radu Grigorovici, participant la campania din Crimeea (1942-1943) să fi fost evreu (pag. 406).
Volumul de comunicări coordonat de profesorii Carol Iancu și Alexandru-Florin Platon este o contribuție importantă pentru cunoașterea istoriei evreilor din România. Cred că ar trebui completat cu studii referitoare la agitațiile și violențele antisemite la celelalte universități românești (București și Cluj), precum și cu privire la studenții evrei din România care au studiat medicina în Italia.
