Evi Szmuk: ZILE de MARE CUMPĂNĂ pentru PĂRINŢII MEI

Salvaţi printr-un miracol de la deportare, chiar la graniţă, (incredibil, din cele peste 450.000 de suflete condamnate la pieire!) părinţii, împreună cu fratele meu mai mic, Miki, s-au întors la Gheorgheni. Acolo li s-au restituit toate valorile confiscate – argintărie, tablouri, covorul persan, banii – şi au fost puşi sub supravegherea poliţiei maghiare care se instalase în oraş după 1940.

 

Salvaţi printr-un miracol de la deportare, chiar la graniţă, (incredibil, din cele peste 450.000 de suflete condamnate la pieire!) părinţii, împreună cu fratele meu mai mic, Miki, s-au întors la Gheorgheni. Acolo li s-au restituit toate valorile confiscate – argintărie, tablouri, covorul persan, banii – şi au fost puşi sub supravegherea poliţiei maghiare care se instalase în oraş după 1940.

A apărut imediat să-i salute prietenul tatălui meu, Lázár Dénes (cel care dăruise un vagon de făină evreilor strânşi în clădirea şcolii, înainte de ghetoizare), precum şi comandantul jandarmeriei locale, Szamosi, cu o pereche de pui sub pelerină. Apoi din apropiata comună Lăzarea a apărut o femeie destoinică, pe nume Bartis Anna, de la care mama cumpăra de ani de zile smântână, unt, ouă etc. şi cu o serie de produse de-ale ei. La obiecţia mamei că ea, potrivit legilor rasiale, nu avea voie să-i vândă nimic unei evreice, aceasta i-a răspuns că nimeni din lumea asta nu-i poate interzice să dăruiască produsele ei cui dorea ea. Au mai venit noaptea preoţii de toate confesiunile să-i îmbărbăteze. Tata, neobişnuit să stea fără muncă, s-a apucat să taie lemnele celor patru familii vecine din casă.

La apropierea frontului – la începutul lunii septembrie 1944 – toată populaţia oraşului s-a refugiat. Unii spre Apus, alţii pe dealurile din jur. Vreo sută de persoane s-au strâns în curtea casei cu etaj unde locuiam noi.

Într-o dimineaţă au apărut venind, dinspre Lacul Roşu – ruşii. Tatăl meu care în Primul Război Mondial fusese prizonier în Rusia, şi-şi mai aducea aminte de limba rusă, i-a salutat. Credea că-l vor întreba de armatele ungare, germane, dar nu, altceva îi interesa – unde găsesc barişnea – adică fete !!! Curând însă a avut loc un contraatac al armatelor germane şi ungare, au revenit în oraş membrii unei gărzi civile care au găsit un număr – în jur de cincizeci – de militari ruşi pe care i-au executat. Grosul Armatei Roşii s-a refugiat în cartierul de Est al oraşului în case ţărăneşti care au fost incendiate… Au pierit acolo vreo trei sute de soldati.

Apoi războiul şi-a urmat cursul, ruşii au ocupat din nou oraşul, toate comunele din jur. Populaţia a început să revină. Armata de ocupaţie confisca vite de la ţărani. Disperaţi, veneau la tatăl meu, care intervenea la ofiţerii ruşi, explicându-le ce înseamnă pentru acei ţărani câte o vită. Şi vitele au fost restituite.

Tata, aflând că un preot dintr-o comună s-a ascuns nu departe pe dealuri, a rugat pe cineva să-l aducă în oraş. Şi astfel clopotul bisericii catolice a început să vestească din nou orele de rugăciune. Apoi tata a dezgropat de unul singur dinamul de sub dărămăturile uzinei electrice reuşind să-l pună în funcţiune şi oraşul a avut din nou lumină.

Pe fratele meu, elev de clasa 6-a de liceu, l-a pus să facă pe învăţătorul. Când am ajuns şi eu acasă, la sfârşitul lui martie, situaţia s-a mai reglementat, dar pe stradă copiii îl salutau în cor pe fratele meu cu “lăudat să fie Domnul Isus Cristos” Ni s-a întâmplat, în schimb o mare nenorocire. Casa unde locuiam a ars în urma unui incendiu provocat de soldaţii ruşi şi, practic, nu ne-a rămas aproape nimic. Foarte puţine lucruri am reuşit să le salvăm din incendiu.

Prăvălia noastră a fost jefuită ca toate celelalte prăvălii din oraş. Tata, fiind folosit ca translator al comandantului, acesta nu i-a permis să plece de la comandament ca să oprească incendiul sau jefuirea prăvăliei (Te-a eliberat glorioasa Armată Roşie şi vrei să salvezi o casă, o prăvălie ?!)

Peste câteva zile, comandantul l-a rugat să-i arate unde au stat căpeteniile fasciştilor din oraş. Zis şi făcut. O casă mai frumoasă era ocupată de…NKVD! Comandantul a dat imediat ordin de evacuare, a scris ceva pe o hârtie – a donat casa familiei noastre – aşa că părinţii s-au mutat acolo cu ce mai salvaseră. (Iar când proprietarii casei, fugiţi cu aramata ungară s-au întors din refugiu, tata a încheiat cu ei imediat un contract de închiriere)

În oraş au început să revină bărbaţii evrei din detaşamentele de muncă care nu fuseră deportaţi şi a început marea, chinuitoarea aşteptare a eventualelor supravieţuitoare…numărul cărora s-a dovedit, din păcate, infim. Pereţii sinagogii din oraş păstrează câte o placă cu numele celor dispăruţi în Holocaust. Dar numele unor copii nu a putut fi nici măcar identificat. Dispăruţi fără nume…Strigător la cer, nu?!

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *