Aceste rânduri le-am scris la cea de a 15-a aniversare de la eliberare, la Oradea, când locuiam în comun cu o fostă colegă de lagăr. 

– Wir sind frei – se aude din camera de alături vocea plină de bucurie a vecinei mele nerăbdătoare. Mă ridic speriată în pat. Ce vor să însemne aceste cuvinte? Nu am prea mult timp să mă frământ.

– Frauen, wir sind frei, se repetă cuvintele. Şi desluşesc în vocea ei dezaprobarea pentru reacţia aşteptată degeaba.

– Nu înţelegi? Strigă cu vocea în care mirarea se amestecă cu reproşul. Este 21 ianuarie, mai adaugă ea, puţin mai blând şi trânteşte definitiv uşa.

Mă foiesc în lumina zorilor pe pernele mele călduroase şi nici nu-mi dau seama cum aceste câteva cuvinte deschid stăvilarele trecutului, cum mă cuprind valurile amintirilor şi mă transportă departe de pat, de casă, afară, pe drumurile înzăpezite, afară în noaptea aspră de ianuarie din nordul Poloniei.

– Los, los alles hinaus! Cuvintele brutale, de comandă ale cumpliţilor noştri torţionari SS pocnesc în acelaşi ritm cu loviturile ucigătoare ale bicelor ce se ridică şi coboară rapid. Nu este greu să scoli în picoare tabăra oricum trează. De şase luni brăzdăm câmpiile, păşunile poloneze, buncăre imense, capcane antitanc, tranşee întretaie terenurile, iar acum ei ar vrea ca în câteva ore, de parcă am goli o mare cu degetarul, să scoatem din şanţuri zăpada căzută de săptămâni. Graba lor era ridicolă. Cu cât călăii noştri urlau mai feroce, cu atât creştea în mintea noastră speranţa de eliberare. Cum se va întâmpla? Ne-am imaginat-o de zece mii de ori, am zugrăvit-o în o mie de culori. Şi acum, împinse cu brutalitate, stăteam în noapte pe şosea, în direcţia opusă frontului.  Scrutam cu ochi cercetători peisajul arid binecunoscut. Nicăieri un colţ unde să ne adăpostim până la sosirea eliberatorilor noştri. Se aud comenzi şi deja sunt smulse din rândurile noastre cele mai slabe, cele cu picioarele goale, fără haine. Vai, şi ce mărinimie pentru prima dată în viaţa mea de lagăr plină de vicisitudini, se permite ca mama să rămână alături de fiică, sora cea mare alături de cea mică, prietenul alături de camaradul său. Această concesie ne provoacă tuturor o uluire care ne înţepeneşte: pentru toţi, ”bunăvoinţa” călăilor noştri cei mai sumbri, SS-iştii negri, este fără echivoc. Poate că în acea clipă am avut premoniţia faptelor îngrozitoare care urmau să se întâmple aici peste câteva ore, când 150 de femei şi fete, printre care multe cu răni cumplite, rămase mutilate pentru întreaga viaţă, au devenit victimele bestialităţii fasciste.

Sora mea mai mare, care de două luni s-a scufundat în apatie vrea să rămână, dar când a realizat că oricum voi rămâne cu ea, dorinţa ei de viaţă a învins. Cu scurte întreruperi, două zile şi două nopţi, fără mâncare şi apă am mers pe şosea. Însoţitorii noştri negri, cumpliţi – pe urmele noastre. Îi împing cu patul puştii pe cei care abia îşi trag picioarele sau rămân în urmă – traversăm ferme, sate, oraşe. Drumurile sunt populate, dar toţi se izolează de coloana noastră tristă, înfăşurată în zdrenţe, de parcă am fi ciumate.. Nu avem voie să schimbăm o vorbă cu nimeni. Dar noi, care în timpul îndelungatei noastre detenţii am învăţat să desluşim din detalii nesemnificative, am putut să ne dăm seama ce se întâmplă, dacă nu cu noi, cu mersul războiului. Neumar, sau Novomestio, aşa cum se numeşte cu adevărat, este ca un muşuroi de furnici. Oraşul este golit cu o grabă febrilă. Uşile magazinelor, depozitelor sunt larg deschise. Soldaţi germani încarcă marfa scumpă într-un convoi de camioane. Pe drum bătrâne și copii târăsc după ei micul lor bagaj. Militarii mână populaţia înfricoşată. Pe marginea drumurilor, hambare incendiate, limbile de foc ce se înalţă spre cer ale morilor de vânt cu forme frumoase anunţă retragerea „flexibilă” a nemţilor. Picioarele noastre lipsite de forţă suportă cu greu acest ritm. Scrutăm cu ochi cercetători posibilităţile de a rămâne în urmă, în timp ce ni se ridică semne de întrebare. Ce se va întâmpla după aceea? Ce vom putea face aşa cum arătăm, cu zdrenţele noastre stigmatizante, cu părul tuns scurt, pe un pământ străin a cărui limbă nu o înţelegem şi nu o vorbim, unde putem da peste tot de soldaţi germani duşmănoşi? Aşa că mergem mai departe. Mergem pe drumuri necunoscute, cu creierul uscat, aproape inconştiente. Noaptea ne prăbuşim leşinate pe paie, în depozitul unui domeniu unde ne-au împins paznicii noştri.

Nu mă duc mai departe, nu-mi pasă dacă mă împuşcă aici, rosteşte după două zile de tăcere, cu gura uscată sora mea, după ce a revenit din primul leşin. Nu o contrazic. M-am mirat cum a rezistat până acum cu piciorul bolnav, cu nervii zdruncinaţi. Ne confruntăm cu inevitabilul. Ştim că nu suntem singure, dar acum comuniunea sorţii nu mă linişteşte. Ce se va întâmpla când paznicii noştri vor observa rândurle noastre subţiate? Mi-am pus întrebarea împreună cu multe alte femei. Vor da foc depozitului, în cel mai bun caz vor împuşca fiecare a zecea dintre noi. Vin zorile până când terminăm cu pregătirile. Cu ajutorul unui prieten drag care în clipele grele a fost în permanenţă lângă sora mea, ne băgăm în paie. În spatele oceanului de paie aşteptăm. Împreună cu mulţi camarazi, gata de orice, aşteptăm vocea poetului aflat la post. Ochii noştri sunt fixaţi pe uşa întredeschisă. Urechea, fiecare nerv, pândesc zgomotele. După o aşteptare incredibil de lungă, în sfârşit apare în semiîntuneric o umbră şi o voce întretaie cenuşiul zorilor împovăraţi de tensiune. O voce de femeie trimfătoare, optimistă, caldă:

– WIR SIND FREI – WIR SIND FREI!

– Femeilor, suntem libere, suntem libere. De teama furiei justificate a sovieticilor eliberatori, paznicii nemţi au fugit în noapte.

Acum, când la distanţă de 15 ani aceste cuvinte au evocat trecutul, mi-am dat seama uluită că uităm nepermis de repede.

(Traducere din limba maghiară Eva Galambos)