Paul Schveiger: „EVREII din HÂRLĂU”, de CAROL IANCU – o istorie scrisă cu empatie şi obiectivitate

Savantul evreo-româno-israelo-francez, afirmă, într-un interviu că lucrarea Domniei Sale reprezintă o datorie de recunoştință față de părinții care l-au crescut, dar și față de dascălii săi. Este foarte plăcut și odihnitor să afli că un savant și autor de talia profesorului universitar Carol Iancu are în activitatea sa și asemenea impulsuri morale și intelectuale deosebit de salutare pentru că nu o dată s-a întâmplat să citesc scrieri ale unor intelectuali cunoscuți și recunoscuți care, cu foarte mare ușurință, și-au uitat originile

 

 

…așa cum avem dreptul să ne așteptăm de la un istoric de talia profesorului universitar Carol Iancu, de la universitatea din Montpellier (Franța), cartea intitulată Evreii din Hârlău, Istoria unei comunități, apărută la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași. Savantul evreo-româno-israelo-francez, afirmă într-un interviu că lucrarea Domniei Sale reprezintă o datorie de recunoştință față de părinții care l-au crescut, dar și față de dascălii săi. Este foarte plăcut și odihnitor să afli că un savant și autor de talia profesorului universitar C. Iancu are în activitatea sa și asemenea impulsuri morale și intelectuale deosebit de salutare, pentru că nu o dată s-a întâmplat să citesc scrieri ale unor intelectuali cunoscuți și recunoscuți care, cu foarte mare ușurință, și-au uitat originile și sursele lor de pornire, influențele importante ale premergătorilor lor. Din fericire nu aceasta este situația în cazul autorului nostru, conștient de diferitele îndatoriri familiale, sociale.

Dar să revenim la textul aflat sub ochii noștri care beneficiază și de un sumar, dar plin de idei Cuvânt Înainte, în cadrul căruia profesorul C. Iancu este precis integrat în contextele cele mai imediate, dar și cele mai extinse. Profesorul AlexandruFlorin Platon, autorul acestei introduceri, vorbește și despre utilitatea cărții pentru studiul unora din problemele complexe ale identității grupurilor etnice trăitoare în mijlocul unei anumite majorități (și aș adăuga – foarte multor aspecte din care se constituie identitatea noastră, uneori dublă, alteori chiar multiplă, atât față de majoritatea în cadrul căreia minoritatea respectivă își duce viața de zi cu zi, dar și legăturile ei cu un alt grup, existent la mari distanțe – vezi problema complexă a legăturilor intime și foarte sensibile dintre o comunitate care își duce zilele într-o anumită Diasporă, dar are legăturile ei, dacă nu chiar cu o Patrie-mumă, atunci cu alte însemne ale acesteia).

Autorul Cuvântului înainte mai vorbește și despre o anumită dramă a dezrădăcinării care ar fi caracterizat viața evreilor plecați din ținuturile lor de baștină, pentru a ajunge într-o Patrie visată de ei și față de care au avut anumite expectații, nu rareori dezamăgitoare.

Pe de altă parte, are deplină dreptate profesorul de la Universitatea ieșeană, când vorbește despre o anumită simbolică întoarcere acasă. Nu puțini intelectuali creatori, mai ales dintre cei care practică științele socio-umane, recunosc sotto voce că pentru ei, spre deosebire de ceea ce erau pregătiți să primească inițial, și țara de baștină, dar și țara de aclimatizare sunt, oarecum similar, tot atâtea acasă dragi și iubite (evident, cu mici diferențe circumstanțiale, dar și legate de mentalitățile purtate de ei, de vârsta emigrării/imigrării, ca să nu mai pomenim și de existența multor altor factori, mai mult sau mai puțin determinanți).

Urmează o scurtă Prefață a autorului în care ține să sublinieze datoriile sale față de părinți, dar nu mai puțin școlii și comunității din care a pornit să cucerească slava intelectuală și științifică. Este deosebit de onorabilă această atitudine, de care nu toți oamenii sunt în aceea și măsură capabili.

În mod firesc profesorul de la Universitatea de la Montpellier trece apoi la o foarte precisă și utilă istorie a comunității sale natale. Autorul recunoaște, cu o onestitate intelectuală lăudabilă, că înainte de ecolul al XVIII-lea există puține date istorice certe privitoare la existența unei anumite comunități evreiești la Hârlău – că la Curtea din Suceava a lui Ștefan cel Mare este menționat doctorul Șmil, din Hârlău, care îl trata pe Domnitor. Documente ulterioare menționează politica de toleranță a domnitorilor moldoveni și existența pe acele locuri a unor evrei individuali și/sau comunități evreiești. Alte documente, mai târzii, vorbesc tot mai des de prezențe evreiești pe meleagurile moldovene. Se vorbește despre faptul că diferiți domnitori moldoveni au invitat în țară, să se așeze, meșteșugari și comercianți evrei, pentru a da un avânt mai apăsat dezvoltării țării și a regiunilor ei. De subliniat este faptul că mai toate aceste documente vorbesc despre utilitatea pentru societate a implantărilor evreiești care au contribuit la sporirea bunăstării și nu îi prezintă ca pe niște spoliatori, sau indivizi care profitau de nivelul extrem de redus de carte al localnicilor.

Datele istorice privitoare la viețuirea evreilor pe acele meleaguri sporesc cu timpul, pentru ca în secolele XVIII și XIX ele să devină abundente, aproape cotidiene. Evreii meșteșugari produc mărfurile necesare localnicilor, iar comercianții contribuie din plin la o mai mare circulație a mărfurilor şi a produselor agricole ale boierilor, dar și ale țăranilor localnici.

Semnificative sunt datele diferitelor recensăminte ale populației evreiești care ne vorbesc de prezențe destul de masive de evrei, atât la Hârlău, cât și în zonele limitrofe. Apar apoi și documentele privitoare la diferitele procese civile între diferite grupuri și indivizi aparținători comunităților evreiești localnice.

Toate aceste documente istorice ar putea constitui și o sursă deosebit importantă de informații și pentru cercetările nu numai ale istoricului interesat de relațiile macro-, cât și micro-, ci și pentru sociologi sau chiar lingviști interesaţi, eventual, de onomastica evreiască din Moldova acelor vremuri (atât nume date de evrei, unii-altora, cât și nume date evreilor de vecinii lor neevrei, dar și în documentele oficiale). Aici mă gândesc la unele probabile paralelisme intre prenumele ebraice (X fiul lui Y) cu numele, poreclele acordate lor, iarăși, de conaționali, comparativ cu numele lor publice. Ar fi interesant ca un lingvist specializat în asemenea întrebări să se aplece asupra lor cu multă preocupare pentru calitatea rezultatelor, dar care să fie capabil și să se abțină de la judecăți pripite, eventual umbrite și de prejudecăți regretabile. Probabil un loc destul de important l-ar putea juca și cercetările serioase și responsabile cu privire la alo-etnonimele evreiești provenite de la vecinii lor de alte confesiuni. Dar, într-o perspectivă ceva mai largă, și ale altor neamuri, văzute deopotrivă din perspectiva minoritarilor, dar și a majoritarilor.

Unul din cele mai consistente capitole, cum era și firesc, se referă la secolul XX care a dovedit existența unor mentalități și comportamente extrem de retrograde, începând cu exodul evreilor din România, cauzat de condițiile economice vitrege, dar și de înmulțirea unor activități legislative de coloratură vădit antisemită. Emigrarea evreilor spre cele mai diferite ținte a fost caracterizată de prezența unor dificultăți foarte mari, vezi, de exemplu, discuția in carte a fenomenului fussgeier-ilor, oameni lipsiți de mijloacele materiale indispensabile care au pornit pe jos spre diferitele porturi, din care se puteau îndrepta spre țintele lor… Dar și în aceste condiții, evreii împinși spre emigrare nu și-au renegat țara de obârșie, dimpotrivă! Fenomenul acesta a fost menționat mult mai târziu de Nicolae Jorga care, după revenirea dintr-o călătorie în America, a ținut să vorbească și despre întâlnirea sa acolo cu evrei originari din România care, aclimatizându-se în America, refuzau să-și uite originile. Din punctul de vedere al statutului evreilor trăitori în România viitorul nu le prevestea nimic bun. Nu mă pot abține de a cita, măcar fragmentar, poezia Adio, a lui Ronetti Roman Aron Blumenfeld)

Proscris din țara mea/Plec în străinătate/Și crima-mi e că te-am iubit/O, sfântă libertate

Cu foc în inimă am lucrat/La-a țării înălțare/Și ca răsplată mă gonesc/Ai mei în depărtare.

Sentimente sincere, omeneşti, neluate în seamă de foarte multă lume!

Au urmat răscoalele țărănești ale tragicului an 1907 care – de prea multe ori – au fost puse pe seama exploatării țăranilor de către arendașii evrei, uitându-se simultan, de vinovăția moșierilor, care din îndepărtata Europa occidentală le cereau arendașilor sume tot mai mari, pentru a acoperi cheltuielile vieții lor de huzur departe de casă. Nu a fost nici pentru prima oară şi nici pentru ultima oară, când evreii au fost considerați a fi cei mai potriviți țapi ispășitori ai faptelor rele ale altora. Și tendința asta nu s-a sfârșit nici acuma, la început de secol XXI. Dar asta nu se mai referă la conținutul cărții profesorului C. Iancu.

Primul război mondial a fost un alt prilej pentru evreii, lipsiți de cetățenia românească și de drepturile cetățenești aferente, de a-și manifesta atașamentul și dragostea pentru Patria nerecunoscătoare – s-au înrolat în Armata română, luptând cu vitejie pe toate fronturile (cine nu crede, poate verifica numărul morților evrei pe fronturi , precum și numărul evreilor decorați pentru acte de vitejie în documentele oficiale existente. Lucrurile nu strică să fie rememorate din când în când!).

Cu aceeași atenție și acribie științifică tratează profesorul universitar de la Montpellier viața evreiască din România interbelică, cu tot ceea ce a însemnat perioadă pentru lumea întreagă – urcarea totalitarismelor care au provocat zeci de milioane de victime nevinovate (între care și cele șase milioane de evrei, o proporție de victime mult mai mare decât a dat oricare alt popor din lume). Ca un exemplu din cele mai sinistre ale celor petrecute sub un regim totalitar, în România, cu nimic mai bun decât altele, aș îndrăzni să menționez pogromul de la Iași de la începutul celui de al doilea război mondial, urmat la scurtă vreme de deportările masive ale evreilor din Bucovina de Nord, Basarabia și alte regiuni, dincolo de Nistru, în abominabila Transnistrie, ale căror traume, fizice și sufletești le mai trăim toți supraviețuitorii acelui scandalos experiment de purificare etnică (de parcă ar putea să existe asemenea experimente, decente sau onorabile!). Dar, se pare, că iarăși încerc să introduc într-o discuție științifică cunoscutul sindrom al supraviețuitorilor care ne face neîncetat să ne întrebăm cu ce am fost noi mai buni sau mai drepți decât cei care nu au mai apucat să se întoarcă…

Ajuns aci, încep să înțeleg într-un mod adecvat conținutul foarte bogat al acestei cărți – din punctul meu de vedere – unice (deși s-au mai scris opere comparabile, mai mult sau mai puți reușite) pentru că ea îmbină într-un mod extraordinar de reușit cerințele care se impun unei lucrări științifice, cu cele ale unor memorii ale celor care au trecut prin respectivele evenimente, dar și cu cele care apar în fața unor texte literare. Și aici îmi vin în minte, aproape involuntar, poeziile savantului închinate Șoah-ului, chiar dacă semnate cu un pseudonim foarte transparent (și bine a făcut poetul că și-a ales un pseudonim care să ne permită să vedem legătura dintre savant și poet…), aș avea nevoie de un număr de pagini dublu celor aşternute pe hârtie de Domnia Sa, pentru că ar trebui să fac două operații diferite, una de prezentare extensivă a textului în cauză, iar a doua urmând să fie expunerea viziunii mele de nespecialist asupra acestei cărți.

Si nu mă pot abține de a spune câteva cuvinte despre rostul acestei cărți (a unor cărți similare). În primul rând consider salutară precedarea acestui text magistral de cuvintele profesorului universitar Alexandru-Florin Platon, pentru că problematica acestei cărți (dar și a altora cu obiective similare) începe tot mai mult să nu mai fie o problemă pur evreiască, a supraviețuitorilor evrei a Tragediei, ci și – poate mai ales – a supraviețuitorilor, promotorilor și perpetuatorilor crimelor antisemite, a colaboratorilor lor voluntari, dar și a celor care credeau că își pot păstra virginitatea morală, privind de pe marginea străzii, cum semeni ai lor, cunoscuți ai lor, poate chiar prieteni ai lor, sunt trimiși spre o moarte în condițiile cele mai tragice. Astăzi, cred eu, nu este vorba de a cere scuze, ci de a încerca să oblitereze din conștiințele și mentalitățile lor fie și cele mai mărunte urme ale xenofobiei, ale urii, dar şi ale fricii față de ALTERITATE!

În orice caz, sunt mulțumit de prezența numelui profesorului universitar ieșean, dar și faptului, din punctul meu de vedere, esențial, că textul acesta a fost tipărit de o universitate românească! Cine pierde din vedere acest amănunt falsifică ecuația noastră.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *