Cea mai mare parte a lumii a răsuflat uşurată când, la al 12-lea ceas, nişte cuvinte rostite aiurea de secretarul de stat al SUA, John Kerry, au devenit fundamentul acelui acord ruso-american de care se leagă speranţele unei soluţii fără război în problema Siriei. „S-ar putea evita războiul dacă Siria şi-ar preda arsenalul chimic, dar oricum nu o va face”, a spus americanul într-un interviu.

Cea mai mare parte a lumii a răsuflat uşurată când, la al 12-lea ceas, nişte cuvinte rostite aiurea de secretarul de stat al SUA, John Kerry, au devenit fundamentul acelui acord ruso-american de care se leagă speranţele unei soluţii fără război în problema Siriei. „S-ar putea evita războiul dacă Siria şi-ar preda arsenalul chimic, dar oricum nu o va face”, a spus americanul într-un interviu. Cei care de această dată au fost „pe fază”, au fost ruşii. Conştienţi de gravitatea situaţiei siriene şi de acuzaţiile grave aduse lui Bashar al Assad şi dându-şi seama că prea l-au luat pe „nu” în braţe, la Consiliul de Securitate, refuzând în permanenţă acceptul pentru o intervenţie militară limitată împotriva capului lor de pod din Orientul Mijlociu, Rusia a preluat cuvintele lui Kerry şi este pe cale să le transpună în realitate, împreună cu Statele Unite. De această dată, cei doi miniştri de externe, John Kerry si Serghei Lavrov, s-au înţeles foarte repede. Putin ştie că are suficiente pârghii cu care să-l convingă pe Assad să accepte „deal”-ul, că refuzul acordului ar însemna probabil rămânerea liderului sirian fără sprijin rusesc. Aşa că primul câştigător pe termen scurt este preşedintele Assad şi regimul său. Acestuia, din păcate, i se lasă posibilitatea să continuie războiul şi să-şi omoare cetăţenii cu arme convenţionale acceptate. Doar că miile de persoane vor muri mai încet, nu în câteva minute, aşa cum se întâmplă la atacurile chimice.

De fapt este un început cinic al articolui de faţă care doreşte să fie o analiză fără patimă a situaţiei create în urma acestui acord venit din cer. Primii câştigători suntem noi, adică cetăţenii obişnuiţi care au primit un răgaz, în speranţa că poate va exista şi un al doilea şi al treilea pas care să elimine pericolul războiului în Orientul Mijlociu, dar care ar putea afecta în ultimă instanţă şi alte regiuni ale lumii. Şi dacă ne aflăm în zonă, câştigă Israelul, prima ţintă aflată în vizorul Siriei şi aliaţilor săi care ar fi răspuns prin atacarea „intermediarului”.

În timpul războiului rece a existat o terminologie încetăţenită, „proxy war”, războiul prin interpuşi. De pildă, în Africa, Uniunea Sovietică ducea un război cu SUA prin interpuşi, prin cubanezi care sprijineau mişcările de eliberare din Angola. Cam asta s-ar putea întâmpla şi în Orient – Israelul atacat de Hezbollah, susţinut de Iran. Deocamdată, Israelul a manifestat un optimism prudent şi a considerat că ruşii sunt serioşi în intenţii, dar vrea să vadă rezultate concrete şi dacă ele vor fi la nivelul aşteptărilor, adică se va realiza chiar o distrugere a arsenalelor chimice siriene, va cere ca modelul să fie aplicat şi arsenalului nuclear al Iranului.

Câştigă şi Turcia, duşmanul regimului sirian, de asemenea aflată în calea unor atacuri cu rachete cu rază medie de acţiune, deţinute de Siria, dar şi în speranţa reducerii numărului de refugiaţi, precum şi Arabia Saudită. Şi mai există un plus aici. Dacă Siria (am spus dacă, de acum opoziţia siriană susţine că Bagdadul a început să scoară armele chimice din ţară), se ţine cu adevărat de cuvânt, nu va mai exista pericolul ca armele chimice să ajungă pe mâna organizaţiilor teroriste, gata să le folosească fără vreun control, şi aici mă gândesc şi la cele care luptă împotriva lui Assad. Nu trebuie să uităm nici o clipă care este structura rebelilor anti-Assad, în evantaiul larg al opozanţilor, regăsindu-se grupări islamiste radicale sau teroriste, apropiate de al Qaida.

Că Rusia, prin această lovitură de maestru, a câştigat un ascendent asupra americanilor nici nu mai e cazul să detailăm, cota Rusiei de mare putere şi actor internaţional a crescut dar, chiar dacă Putin se crede în şa, Moscova nu şi-a recăpătat încă poziţia de mare putere pe care a deţinut-o până în 1989. Rusia este un negociator dur care îşi impune punctul de vedere aliaţilor ei şi prin aceasta îşi câştigă respectul în statele din zonă. Este trăsătura apreciată în Orientul Mijlociu, mesajul Rusiei este interpretat exact aşa cum o doreşte, spre deosebire de cel al preşedintelui Obama, pe care orientalii îl consideră ezitant.

Care este situaţia SUA?. Pe de o parte, preşedintele Obama a câştigat timp, a reuşit să reconfirme opinia că nu este adeptul războiului cu orice preţ şi, în condiţiile în care americanii s-au săturat de intervenţiile militare şi consecinţele lor şi nu s-au dovedit încântaţi de o eventuală decizie în acest sens, a reuşit să-şi calmeze concetăţenii. Dar problema se pune ce se va întâmpla dacă acordul de dezarmare cu Siria nu se va materializa? Dacă în urmă cu puţin timp, ar fi existat şansa ca senatorii şi deputaţii americani să voteze rezoluţia de intervenţie, această posibilitate a dispărut. Şi dacă Obama va fi nevoit să recurgă la război, va trebui să o facă fără aprobarea Congresului, fără să obţină legitimitatea pe care ar fi dorit-o. În acest caz, Obama se va găsi în tabăra perdanţilor. Şi aici nu este vorba de faptul că nu i-ar păsa că preşedintele oricum nu mai are dreptul de a mai candida, că lui i-ar fi indiferentă situaţia. Ea nu trebuie apreciată ca ceva personal, ci în context istoric. Vor fi în joc Statele Unite în sine, prestigiul preşedinţiei americane. Şi un lucru şi mai periculos s-ar putea ca opinia publică americană să se întoarcă la politica dusă la începutul celui de-al doilea război mondial – izolaţionismul care atunci a adus atâta rău lumii.

Chiar dacă legislaţia internaţională nu susţine intervenţia străină, acel faimos neamestec în treburile interne ale unui stat care ar încălca suveranitatea acestuia, există situaţii şi momente când exprimarea clară a poziţiei unei mari puteri, situarea ei de partea uneia sau alteia din părţile aflate în conflict (intern sau extern) ar putea înclina blanţa către o soluţie potrivită, ar putea evita excesele..

În sfârşit, printre perdanţi se află deocamdată, aşa cum am amintit la începutul articolului, opoziţia siriană care spera ca loviturile aeriene americane să scurteze drumul către răsturnarea lui Assad. Deşi, aşa cum apreciază analişti americani, Statele Unite nu au deocamdată un plan B, bănuiesc că structurile militare şi de informaţii americane se gândesc la cele mai diferite opţiuni, printre care şi mijloace alternative pentru a sprijini opoziţia. Problema şi întrebarea care se pune este însă „care opoziţie?”