Cât timp mi-a luat până am decis să mă așez și să scriu aceste rânduri? Mi-e și rușine să recunosc: zile, săptămâni. Motivul îndoielii mele era o crasă dispută interioară: eu cel optimist, cel care știe să dea deoparte părțile rele ale existenței și să vadă doar la vie en rose și eu cel care nu poate trece indolent peste o nedreptate, chiar (sau mai ales) dacă ea vine din ceruri.

Demult, de când am pierdut un fiu, nu am mai simțit nevoia să caut semne care se indice absența Puterii Supreme, lucrurile îmi erau clare, prea clare pentru a lăsa loc nedumeririlor sau întrebărilor fără răspuns. Dar uneori, chiar prea des, cruzimea sorții te trezește din amorțeală și îți cere acționezi, să urli, să te opui, să nu accepți și mai ales să nu taci.

Rândurile de mai sus formează introducerea la o poveste de groază, cumplit de adevărată, și doar obligativitatea de a face dificilă recunoașterea ”personajelor” m-a obligat să schimb unele amănunte, fără însă să mă ating (cum aș fi îndrăznit s-o fac?!) de elementele importante ale ”acțiunii”.

Deci, la fapte.

Pe ea am cunoscut-o cu mult înainte ca povestea ei să se transforme într-un lung șir de evenimente petrecute în trei țări și două continente (sau chiar trei, depinde cum vezi împărțirea geografică a mapamondului). Ea venea dintr-un târgușor moldovenesc, iar el din Israel. Amândoi erau studenți la medicină într-un oraș provincial, undeva în Europa. S-au cunoscut, s-au iubit și s-au căsătorit.

(Când am auzit pentru prima oară continuarea poveștii, mi-am adus aminte de o asistentă medicală de la Institutul Oncologic din București, care într-o bună zi mi-a declarat:

– Dle doctor, eu m-am hotărât să mă căsătoresc cu un evreu. Și știți de ce? Evreii nu sunt bețivi, nu-și bat nevestele și aduc acasă toată chenzina…)

Cei doi s-au căsătorit și el a convins-o să-și continue viața comună în Israel. Au ajuns în Țara Sfântă și și-au început rezidența, amândoi în aceeași secție.

N-am idee în ce ordine s-au precipitat evenimentele. Știu doar că ea a decis sa se convertească la iudaism. Pe parcurs au apărut doi copii, iar israelianul, evreul acela, intelectualul, a început s-o bată, uite-așa…

Nimic nou, nimic de scris în ziar. În Israelul de azi unii soți își bat soțiile, poate mai rar decât în alte țări, dar acest ”splendid” obicei s-a împământenit și pe sfântul pământ al Israelului. Uneori, cam de câteva ori pe an, un bărbat (care poate fi arab sau evreu) își ucide soția, încă o practică importată de pe undeva…

(Scriind aceste rânduri, nu le pot înfrumuseța cu diverse figuri de stil, metafore sau filosofie de doi bani. Povestea e prea crudă ca să poată fi împodobită cu amănunte neînsemnate și durerea prea mare pentru a fi temperată.)

Ei s-au despărțit, ea și-a luat copiii și a fugit în America, exact ca într-un roman de pe vremuri.

De atunci ea, doctorița, n-a mai avut decât o singură dorință: să ofere copiilor ei un viitor sigur, fără cel mai mic ajutor din partea tatălui lor. Iar eu, de departe, uneori și de aproape, i-am urmărit evoluția.

O mărturisire. Ca fiecare, am și eu ”eroii” mei, oameni la care am descoperit un caracter, o atitudine, o poziție la care nu numai că m-am asociat, dar care a făcut din individul respectiv, pentru mine, un ”role-model”. Ea, ”eroina” acestui text, a devenit pentru mine un exemplu de stoicism, de sacrificiu pentru binele altuia, de capacitate de a alege între ce e important, vital pentru îndeplinirea misiunii, și ceea ce putea fi lăsat deoparte.

Și-a terminat rezidența în Statele Unite, o țară care nu poartă pe brațe emigranții, și-a văzut ambii copii parcurgând cu succes drumul școlii și, urmând tradiția, începând studiile medicale.

Cu mulți ani în urmă, într-o vizită la New York, ca de obicei pentru un congres la care am prezentat o lucrare împreună cu unul din rezidenții din secția mea, mi-am adus aminte că ea locuiește nu departe de Big Apple și am invitat-o la o cină în trei, oferind astfel și o mică recompensă tânărului meu coleg pentru efectuarea studiului prezentat la congres.

A fost o seară plăcută, cu amintiri, un pahar de vin și voie bună.

– Cum îți place Manhattan? – am întrebat-o. Îmi închipui că vii pe-aici de-ajuns de des…

S-a uitat la mine o clipă, apoi a lăsat ochii în jos:

– Dle doctor, asta e prima mea vizită aici, la New York… N-am timp, lucrez, învăț, fac gărzi și am grijă de copii.

Chintesența unei vieți prezentată într-o singură frază.

De atunci nu ne-am mai văzut, am ținut legătura doar telefonic, cu felicitări de Anul Nou, de Roș Hașana, de Paște.

No news, good news, cum se spune pe limba aia.

Și deodată…

Februarie 2024, ora 11.00 dimineața. Mă aflu în gara Baden Baden, în așteptarea trenului spre München. Sună telefonul. La celălalt capăt e ea. La ei e ora 4 dimineața.

– Ce s-a întâmplat?

– Dle doctor, sunt disperată! Băiatul meu e în comă, supradozaj de droguri. Ce să fac? Ce să mă fac?!

Zece zile de convorbiri telefonice, aproape zilnice. Discuțiile se concentrează asupra fiecărei din etapele inevitabile ale drumului fără întoarcere: comă, examene de imagistică și de laborator, comă profundă, moarte cerebrală, propunerea de a dona organe…

Discutăm fiecare aspect și ea trece aproape pe neobservate de la poziția de mamă la funcția de medic și înapoi. Între una și alta, izbucniri de plâns, scurte și zdruncinătoare.

– Au găsit cui să transplanteze organele, nu știu ce să fac…

Și a doua zi:

– Trei pacienți au fost salvați, au primit inima și plămânii băiatului meu… Mâine e înmormântarea. Vreau să vă rog ceva… Puteți să spuneți kadiș în amintirea lui?

Un caz banal, vor spune unii. Un tânăr american drogat care și-a pierdut viața ca mulți alții, sute de mii în fiecare an, victime ale societății în care trăim.

Nici pe departe un case report.

Și cu toate acestea, este o tragedie și nu una despre care citești în cărți sau vezi în filme și apoi închizi cartea sau televizorul și nu te mai gândești la ea, spunându-ți așa cum ne spuneam pe vremuri: așa-i în filme… Nu, tragedia e cu noi, e lângă noi, face parte din noi. Și de aici decizia de a scrie, pentru că toți avem copii și nepoți…

***

Aș mai putea continua, dar mă opresc aici. Orice alt amănunt nu-și mai are locul. Și totuși, pentru încheiere…

Pe cine ai găsit Tu să pedepsești?! Cum Ți-ai permis să lovești atât de crunt într-un om care a făcut totul ca să se apropie de Tine și să-ți urmeze preceptele?

Cum Ai îndrăznit să curmi viața unui copil al cărui mamă nu s-a gândit decât la binele copiilor ei, care și-a sacrificat viața personală de dragul lor?

Ți-ai găsit pe cine să Te răzbuni pentru toate ororile lumii pe care Tu ai creat-o!

Și dacă aș fi putut fi acolo, în fața mormântului deschis, aș fi adăugat: Shame on YOU!!!!

Și pentru că Tu nu exiști, rușine unei societăți care se crede modernă, evoluată, umană, și care permite (uneori ai impresia că încurajează) continuarea unei plăgi sociale de dimensiuni uriașe care în fiecare an ia viața a sute de mii de tineri și adulți căzuți în patima drogului și fără nicio posibilitate de scăpare. Shame on you too!

Gabriel ben Meron