De câteva zile Iranul ne amenință că ne va ataca cu rachete, drept răzbunare pentru lichidarea unui comandant de vază al Miliției Islamiste. S-a declanșat panica. (În locul ayatolahului de la Teheran, eu m-aș fi mulțumit și cu atât.) Oamenii cumpărau sticle cu apă, conserve, pâine și hârtie igienică. Goana pentru această ultima marfă atât de prețioasă îmi amintește de perioada pandemiei și niciodată nu am înțeles-o, poate cineva dintre cititori îmi va putea explica motivul.

La canalele de televiziune domnește panica. Comentatorii militari și politici se întrec care mai de care să ne provoace fiori de groază, doar reclamele au rămas optimiste – ne oferă apartamente de lux, mașini BMW și Lexus, împrumuturi avantajoase, aproape gratuite etc. Purtătorul de cuvânt al armatei, generalul Hagari, este poate singurul care ne mai calmează. Ne explică că nu suntem într-o situație cu chiar atât de neobișnuită, doar ceva mai complicată ca înainte. Din octombrie încoace, asupra Israelului s-au tras câteva mii de rachete și o bună parte au fost doborâte de mijloacele de apărare antiaeriană. Nu uită să menționeze nici că datorită rebelilor Houthi din Yemen, sistemul de apărare împotriva rachetelor balistice Săgeata III a fost încercat cu succes. Guvernul incompetent, condus de un prim-ministru preocupat de salvarea coaliției guvernamentale mai mult decât de situația în care se află țara, contribuie la starea de depresie a majorității oamenilor. Panica e de folos în această situație, mai trezește cetățenii din starea de letargie, punând în mișcare adrenalina care îi stimulează. Atacul este anunțat pentru următoarele una-două zile, ora exactă încă nu e cunoscută.

Am hotărât să nu mă las pradă panicii și spre seară am ieșit din casă. Cerul purpuriu, semiîntunericul erau în ton cu starea mea sufletească. M-am așezat comod pe scaun, într-una din cafenelele de la parterul blocului în care locuiesc și mi-am savurat cafeaua. (Nu voi dezvălui la care rețea de cafenele am intrat, ca să nu fiu acuzat de conflict de interese.) De pe scaunul meu priveam pe geam lumea de afară. Tineri și tinere făceau jogging. Pe o bancă, un om cu o chitară interpreta muzică sud-americană. Avea doar doi ascultători: un invalid pe un scaun cu rotile și îngrijitorul lui. În cafenea se auzea în surdină muzică de jazz plăcută și liniștitoare. Alături de mine o pereche, probabil soț și soție, se certau, cine știe din ce motiv. Nu departe de ei, un tânăr vorbea cu un prieten pe Skype, în engleză. S-a lăsat întunericul. Chitaristul și-a pus instrumentul în husă, cei doi soți au terminat cearta și au plecat. Am plătit și am pornit-o către casă. Se terminase prima zi de veghe, sau cel puțin așa credeam eu în seara aceea.

Nu mult după aceea, Iranul a lansat un atac cu 300 de rachete și drone. Sirenele au sunat sfâșietor, iar și iar. Nu puteam să mă mișc din adăpost. Apărarea antiaeriană și-a făcut datoria cu brio, 99% din rachetele și dronele inamice au fost nimicite, majoritatea chiar în afara spațiului aerian al Israelului! Nu am de gând să dezbat importanța acestui atac și nici urmările lui. Eu îmi continui veghea…

Andrei Schwartz

13-14/04/2024