Nu există nicio mărturie scrisă sau orală a unei posibile întâlniri între domnii Marx și Moise. Nimeni nu i-a văzut colindând împreună munții Sinai ori bând o bere la cafeneaua Haferkater din Dresda. Cu toate astea, sunt gata să depun mărturie sub jurământ că domnii Marx și Moise s-au întâlnit într-o zi de duminică, pe la finele secolului trecut. Sunt sigur, am fost de față la întâlnire. Pentru ei nu avea să însemne mare lucru. Poate au și uitat-o. Pentru mine însă, avea să fie o întâlnire memorabilă.

Karl Marx mi-a apărut pentru prima dată în cale pe o pancartă. Nu era singur, era împreună cu alți doi tovarăși, în vreme ce mii de oameni ai muncii entuziaști îi purtau în brațe și le scandau numele. Nu pricepeam de ce profesoara Corlat Virginica ne trimitea pe noi, elevii, să ne tundem pierdut la doi centimetri, în vreme ce ei, fondatorii comunismului, aveau voie să poarte părul vâlvoi și barbă. Mai târziu aveam să aflu că asta nu fusese singura nedreptate. Apoi, o vreme, domnul Karl Marx mi-a dispărut din peisaj. Nu mai trecea pe lângă mine la defilări, nici la 1 Mai, nici la 23 August, fusese înlocuit de portrete autohtone, până într-o zi de vară când drumurile ni s-au intersectat din nou. Ne-am întâlnit cam pe la ora prânzului. Întâlnirea nu a avut în ea nimic eroic. Nu s-a consumat niciun act de frondă intelectuală ori de dizidență ideologică. Domnul Karl Marx nici nu a venit el însuși, ci a trimis un reprezentat în persoana plicticosului profesor Ivănescu, conferențiar la catedra de socialism științific a Politehnicii.

Nu era o materie din care credeam că putem trage vreun folos în viitoarea noastră carieră de ingineri, așa că am pus examenul către sfârșitul sesiunii – ultimul vals înainte de a pleca la mare. Poate de aceea am venit cam hăbăuc la acea întâlnire și am tras un bilet la care nu prea știam ce să spun. De fapt, orice bilet aș fi tras, ar fi fost cam același lucru, dar mie îmi cășunase tocmai pe biletul acela. Biletul conținea două puncte. La primul trebuia să vorbesc despre „Antagonismul dintre socialismul științific și socialismul utopic”, iar la al doilea despre „Conflictul dialectic dintre producția comună şi însușirea privată”. Întimp ce încercam să-mi croiesc drumul bâjbâind printre conflicte, am mai adăugat unul. Într-un gest reflex, am boțit biletul. Profesorul Ivănescu a văzut biletul ciopârțit și, considerând că voiam să mă răzbun astfel pentru neștiința mea, s-a enervat și m-a picat.

Șansa mea a fost că înaintea examenului din toamnă l-am întâlnit pe colegul Rudi. El mi-a spus că tactica pentru a trece examenul era să-ți iei un asociat, nu orice asociat, ci unul foarte sus-pus, cel mai sus-pus. Înveți câteva directive de la ultima plenară și le arunci în bătălie, chiar dacă nu au nicio legătură cu subiectul. Nimeni nu te poate contrazice, dacă din gâtlejul tău vorbește însuși Tovarășul. La examenul din toamnă am procedat exact așa. Bineînțeles că am avut grijă să nu șifonez biletul.

Dar examenul de Socialism Științific nu avea să fie singurul hop din acea vară.

La cursul de Talmud Tora de la Comunitatea Evreiască am fost anunțați că domnul Prim-Rabin dorește să ne vadă. Eram vreo 30 de cursanți, împărțiți în trei grupe, după știință. Eu, care începusem cursurile recent, eram la grupa de începători, printre cei care nu voiau să fie trecuți absenți, dar nici prea prezenți nu erau.

Ne-a cam surprins chemarea asta bruscă. Domnul Bergler, melamed-ul nostru, zicea că nu știe nimic. Ultima dată când am fost convocați, am primit câte un hanorac de la New York, deși pe etichetă scria că era fabricat la Sibiu. Încurcate sunt căile hanoracelor – glumeam pestriț. Dar ce să faci cu un hanorac în plină vară? Poate niște tricouri cu Madonna sau Cyndi Lauper? Abia când am ajuns la fața locului, am aflat că de data asta nu primeam nimic, ba chiar din contră.

Rabinul stătea într-un jilț la catedră, iar noi, cursanții, eram așezați pe scaune pe grupe: în față stăteau avansații, cei din grupa mijlocie mai la mijloc, iar noi, începătorii, mai în spate, lângă ușă. Rabinul, căruia unii îi spuneau Rebe, alții, mai familiar, Rebe bácsi, ne-a vorbit puțin despre semnificația învățăturii din Tora, după care ne-a chemat pe rând la tablă. Iarăși examen? – mi-am zis, îngrozit. A început cu grupa de avansați. De fapt, era mai curând de avansate, căci era compusă aproape în exclusivitate din fete. Hărnicuțe și silitoare, multe erau studente, nu știu cum găseau timp și pentru studiile de ebraică pe lângă toate celelalte. Au ieșit cuminți la tablă, una câte una, Andreea și Luciana și Monica și Erika și Octavia, iar noi, ceilalți, ascultam întrebările cu un fel de stupoare amestecată cu groază. Mă simțeam ca o găină înainte de tăierea halahică. Spre deosebire de Socialismul Științific al Profesorului Ivănescu, la Iudaismul Tanahic al Rabinului Neumann nu aveai cum să-ți găsești un asociat, căci Dumnezeu nu ține plenare. Și atunci când s-a deschis ușa, am sărit de pe scaun și m-am strecurat afară.

Crezusem că am scăpat, dar a fost doar o iluzie – peste câteva zile a sunat telefonul și domnul Braun, secretarul Comunității, mi-a spus că domnul Rebe vrea să mă vadă.

Era duminică, dar în mod neobișnuit, birourile comunității forfoteau de lume. Bătrânul Braun m-a condus spre cancelaria rabinului și m-a abandonat acolo. Deși era vară, aveam o senzație de frig, poate din pricina tabloului mare din fundal care înfățișa o scenă sumbră din Vechiul Testament. Pe peretele din dreapta era un portret din tinerețe al rabinului, pictat în ulei. Rabinul (nu cel din portret) părea să nu mă fi observat, era concentrat pe redactarea unui manuscris. În sală nu era nicio muscă, în liniștea aceea precis aș fi auzit-o. Rabinul nu era un om impozant, însă avea o prestanță pe lângă care dugosul profesor Ivănescu părea o artistă de cabaret. Am așteptat minute bune în picioare, sperând ca printr-o minune să devin invizibil. Dar minunea nu s-a produs. El și-a amintit de prezența mea, a dat deoparte manuscrisul la care lucra, m-a privit scurt, după care m-a îndemnat să mă așez pe scaunul de lângă birou. Pe masă nu era niciun bilet, erau doar mâinile lui împreunate, prinse parcă într-o rugăciune. Și eu țineam mâinile împreunate, doar că rugăciunea mea era alta.

Cu ochii săi sfredelitori care puteau despica cuarțul, dar cu o voce domoală, m-a întrebat ce sărbători iudaice cunosc. M-am relaxat un pic, era genul de întrebări care uneori se pun pe aeroporturi turiștilor suspecți. Dar asta fusese doar încălzirea, căci dintr-o întrebare în alta am ajuns la sărbătoarea de Pesah și tocmai pe sărbătoarea asta s-a axat. Ce știu despre sărbătoarea de Pesah? Caut la repezeală vreun indiciu. Mă uit pe tabloul de deasupra, vreau să sar direct în el, oricât de sumbru părea, eram convins că acolo, printre patriarhi, situația mea ar fi fost mult mai bună. Știi care sunt cele zece plăgi ale Egiptului? Nu știam dacă transpirația era una dintre ele, însă o sudoare rece îmi învăluia tot corpul. El a mai insistat. Se străduia să scoată apa dintr-un puț uscat. Știi ce e mața? Pâinea nedospită pe care o mâncăm timp de opt zile. Și de ce o înmuiem întâi în apă sărată, care e semnificația? Aici știința mea a dat colțul. Rabinul și-a desfăcut mâinile, ca un tată dezamăgit, și mi s-a adresat pe numele de familie, așa cum făcea când nu te ridicai la înălțimea așteptărilor sale.

– Schimmerling, de ce nu cunoști tradiția noastră?

Atunci am avut prima mea sclipire dintr-o zi fadă. De fapt, nu știu dacă a fost o sclipire, poate a fost doar un act de sinceritate copilărească.

– Știti, a trebuit să mă pregătesc pentru examenul de Socialism Științific. Și Marx cu Moise nu e koșer.

Atunci parcă Dumnezeu a vorbit prin gâtlejul meu. Iar Dumnezeul meu și al Domnului Prim-Rabin avea umor.

Figura lui severă s-a destins. N-aș băga mâna în foc, dar parcă am sesizat și o urmă de zâmbet. S-a lăsat ușor pe spate și mi-a spus că pot să plec. M-am retras cât puteam de repede, dar când am ajuns la ușă, mi-a făcut semn să mă opresc. Părea că rămăsese ceva nerezolvat între noi.

– Lacrimi!

– ???

– Apa sărată e despre lacrimi. Înmuiem mața în apă sărată ca să simțim ce au simțit ei. Apoi o împărțim. Mața e făcută pentru a fi împărțită. De aceea foile sunt atât de mari. Dacă vii la seara de Seder, vei vedea că la început o numim pâinea durerii: „Aceasta este pâinea durerii pe care strămoșii noștri au mâncat-o în țara Egiptului. Lăsați pe toți cei flămânzi să intre și să mănânce.” După aceea, după ce-o împărțim, ea devine pâinea libertății. Doar celor care știu să împartă durerea le este hărăzită libertatea. La revedere, Schimmerling. Lasă ușa întredeschisă, să intre aer!

Am ieșit grabnic pe ușă. Îmi venea să alerg spre cabinetul domnului profesor Ivănescu și să-i spun că acum am înțeles cum vine treaba cu conflictele dialectice. Mața e cel mai bun exemplu. Împărțind durerea, îți câștigi libertatea – asta ne învață Tora. În felul lui, Moise a fost un socialist, dar unul mai altfel, nu științific ca Marx, poate de aceea cei doi nu s-au prea înțeles.

Pe de altă parte, poate e mai bine să țin concluziile pentru mine. Să le scriu într-o carte sau poate pe un blog în care să povestesc cum Moise mi l-a lămurit pe Marx într-o zi de duminică.

În anul următor am fost prezent la seara de Seder, așa cum îmi ceruse rabinul. Dar mai întâi am luat de la Comunitate o porție dublă de mața. Am dus-o la căminul studențesc și am împărțit-o cu colegii care o gustau pentru prima oară. Ni s-a părut deosebit de bună.

Și eu m-am simțit un pic mai liber.

George Schimmerling