Gabriel Ben Meron: YOM KIPUR şi cu MINE

Dacă ar veni o lege care ar aboli ziua de Kipur, eu aş fi foarte necăjit. Nu pentru că n-aş putea alege o altă zi de post, ci pentru că s-ar distruge un element extrem de important care leagă milioane de oameni, indiferent de crezul lor în legătură cu aspectele religioase ale acestei zile.

De la vârsta de 13 ani, imediat după barmiţva (celebrată într-o minusculă sinagogă de pe Dudeşti, aproape în incognito – de frica autorităţilor) am început să postesc de Yom Kipur.

Nimeni nu m-a obligat, cred că pe atunci consideram decizia de a nu mânca sau bea 24 ore ca ceva “chic”, mai ales printre prietenii mei evrei (singurii care ştiau de modul meu “exotic” de a mă comporta o zi pe an) şi în nici un caz având o conotaţie religioasă.

Ba mai mult, chiar dacă părinţii mei posteau de Yom Kipur, o făceau fără prea mult zgomot, fiecare pleca la lucru, fără cafeaua de rigoare, şi totul se petrecea în tăcere. Nu-mi amintesc de vreo discuţie cu ai mei în legătură cu postul de Yom Kipur, nicidecum vreo intervenţie verbală pentru a mă ajuta (sau obliga) a ajunge la decizia luată.

Şi iată cum în timpul pribegiei mele spirituale în România ziua de Kipur a fost legată eminamente de postul complet, fără nici o altă latură de nici un fel, nici istorică, nici psihologică şi cu atât mai puţin religioasă.

Adult fiind, şi lucrând în spitalele bucureştene, situaţia deveni mai complicată. Eram UTM-ist şi apoi UTC-ist, deci orice acţiune de tip religios îmi putea perIclita existenţa, nemaivorbind de cariera pentru care mă pregătisem ani de zile (şi de a cărei imposibilitate încă nu-mi dădusem seama).

Şi atunci am recurs la subterfugiul cel mai uşor de explicat: la spital se ştia că eu fac parte dintr-o familie de diabetici (lucru perfect adevărat!), ceea ce însemna că din când în când trebuie să-mi măsor nivelul glicemiei -adică zahărul în sânge – şi pentru asta trebuie să fiu “a jeune”, în post complet. Nimic mai simplu.

Singura dificultate era să pot aranja ca în acea zi să nu fiu pus de gardă, ca să pot ajunge acasă la părinţi (şi apoi la mine acasă) pentru a întrerupe postul şi a-mi potoli foamea cumplită acumulată dealungul celor 24 ore de post.

Ah, mai era ceva, cefaleea! Durerea de cap care mă acompania de-a lungul ultimelor ore de post, şi pe care nu vroiam s-o temperez prin ingerarea unei tablete de algocalmin, căci asta însemna sacrilegiu!

Mult mai târziu am înţeles şi etiologia acestei patologii temporare şi chiar mai mult decât atât…..

Emigrarea în Israel a avut loc în luna mai a anului 1972. Trei luni mai târziu lucram deja la spitalul din Ţfat (Safed, în nomenclatura internaţională), la o distanţă de cam 30 Km de familia lăsată în centrul de absorbţie din Carmiel.

Locuiam într-o caravană foarte confortabilă, singur, şi fiind singurul anestezist din spital eram de gardă 24 ore din 24 în fiecare zi timp de 7 săptămâni (în felul acesta am reuşit în mai puţin de două luni să strâng suma necesară pentru prima mea maşină în Ţara Sfântă!).

Prima sărbătoare, în ordine calendaristică a fost Anul Nou – Roş Haşana. Impresia lăsată de prima sărbătoare petrecută în Israel e întipărită în mintea mea încă şi acum: deodată descoperisem că sărbătoarea mea era sărbătoarea tuturora, a tuturor celor care mă înconjurau, la spital şi pe stradă, mai ales pe stradă. Lumea mergea la sinagogă, toţi îmbrăcaţi tip-top. Dar mai ales mă izbise faptul că fiecare individ întâlnit, de la portar şi până la cel mai distins şef de secţie, mi se adresa cu urarea de An bun, şi toate celelalte formule care azi mi se par banale, dar atunci mă făceau să râd şi să lăcrimez în acelaş timp.

În acele zile de sărbătoare, la Ţfat, în caravana mea, de unul singur, în sunetul unei muzici pe care n-o înţelegeam şi al unei limbi practic străină, dar care parcă făcea parte din mine, am înţeles pentru prima oară ce înseamnă să fii în ţara ta şi pentru prima oară am simţit mândria şi superioritatea majoritarului!!

Cred că atunci am decis că locul meu e în ţara în care evreii sunt majoritari, indiferent cum s-ar numi acea ţară, Israel sau Uganda sau Groenlanda! Ideologia astfel dobândită trebuia numită sionism, pentru că eu mă întorsesem şi decisesem să rămân în Ţara Sionului, adică Israel, dar asta era numai o denumire de pospăială pentru că decizia mea era legată nu de Pământul Făgăduinţei, ci pur si simplu de o bucată din globul pământesc unde evreii formează majoritatea.

Zece zile mai târziu postul de Yom Kipur veni ca o decizie de la sine înţeleasă.

Pentru că ce era mai simplu decât a ajunge la concluzia precum că dacă comuniştii nu mă împiedicaseră să postesc, cu atât mai mult, acum în libertate n-aveam nici un motiv pentru a abandona obiceiul.

Obiceiul?! Da, obiceiul şi nu prescripţia. Obicei sau datină şi nu restricţia impusă de religie. Tradiţie şi nu necesitatea de a te pune bine cu o instanţă care-ţi urmăreşte acţiunile, mai ales în cele 10 zile dintre Anul Nou şi Yom Kipur şi te trece pe lista celor buni sau răi în funcţie de faptele tale.

Tradiţia pentru mine a fost şi rămâne simplă. Tradiţia înseamnă solidaritatea cu poporul din care faci parte, identificarea cu el, indiferent cum ar arăta el, bun sau rău, drept sau nedrept, urât sau frumos, inteligent sau prostălău.

Şi asta cu atât mai mult, cu cât eu am fost şi am rămas mândru de poporul din care fac parte, pentru aportul iudaismului la cultura universală, pentru cele 10 porunci (nu toate obligatorii pentru mine, dar ce conteaza asta?!), pentru filozofia iudaică aplicată sub o formă sau alta în toată lumea vestică, şi mai ales pentru a supravieţui vicisitudinilor sorţii, timp de mii de ani (sunt multe de povestit despre această supravieţuire, dar nu acesta e momentul).

Şi care sunt, după mine, elementele absolut necesare care trebuie respectate pentru ca omul să se poată considera ca aparţinând poporului evreu?

Puţine la număr (semnificativ mai puţine decât cele 613 prescripţii obligatorii pentru un adevărat evreu religios): circumcizie la 8 zile, barmiţva la 13 ani, căsătorie cu rabin sub baldachin, postul de Yom Kipur, interdicţia pâinii de paşte şi înmormântarea într-un cimitir evreiesc după datină şi cu urmaşii care vor spune rugăciunea de kadiş în faţa mormântului deschis! Atât şi nimic mai mult! Dar şi nimic mai puţin.

Tradiţia de a posti a devenit pentru mine în Israel un fapt complet denudat de aspectul religios. Nici o legătură cu Cineva care locuieşte (sau se bănuie că se află acolo) în sferele înalte ale bolţii cereşti. Nu merg la sinagogă, nu-mi fac socoteli de conştiinţă şi nici nu cer iertare celor din jur, pentru simplul motiv ca eu o fac pe loc, imediat după ce am ajuns la concluzia că am greşit şi nu aştept ocazia oferită de preceptele religioase.

Postul meu nu e complet, pentru că îmi iau medicamentele de rigoare şi dimineaţa la sculare beau o cafea puternică pentru a evita cefaleea de care vorbeam mai sus (explicaţie genială şi corectă aparţinând unuia din distinşii profesori de medicină internă din Beer Şeva).

În seara de Yom Kipur îmbrac haine albe, pentru a fi în ton cu cei din jurul meu.

Nu pornesc maşina, şi (ca şi în România) nu am fost niciodată de gardă, nici în spital şi nici la domiciliu, de Yom Kipur. Nu ridic telefonul, pentru nimic în lume şi-mi doresc (aproape că am scris “şi mă rog”!!!) să nu fiu nevoit s-o fac pentru a primi o veste catastrofală, pentru simplul motiv că soarta m-a făcut extrem de sensibil la catastrofe şi nu ştiu dacă aş mai putea supravieţui unei noi tragedii.

Yom Kipur m-a găsit doar de două ori în ultimii 42 ani în afara graniţelor Israelului, şi de fiecare din aceste două dăţi m-am dus la sinagogă.

Îmi aduc aminte că în anul 1980 congresul mondial de anestezie a avut loc la Hamburg, tocmai de Yom Kipur (americanii n-ar îndrăzni să pângărească această zi cu un congres, cât de important o fi el!), iar eu am organizat exodul a 10 israelieni care au părăsit sălile de conferinţe şi mi s-au alăturat, mie celui necredincios, pe drumul spre cea mai apropiată sinagogă. Cina festivă a congresului, cel mai important eveniment social al unui congres, a avut loc chiar în seara de Yom Kipur, iar noi, israelienii, ne-am întors de la sinagogă, ne-am aşezat la mesele pline de bucate alese, şi am pus în funcţiune mecanismul nostru intrinsec de masochism, ne-am uitat la alţii cum mânâncă şi n-am pus nimic în gură!!

Yom Kipur în Israel capătă o coloratură unică, de neîntâlnit în nici un alt loc de pe pământ. Doar maşini răzleţe se văd pe străzi şi pe şosele. Nu se aude muzică din alte case (deşi în multe case nu se posteşte şi se aprinde televizorul, pentru posturi străine întrucât radioul şi televiziunea locală îşi întrerup emisiunile înaintea apariţiei primei stele).

Sinagogile sunt pline, enoriaşii reprezentând toate straturile sociale şi toate grupurile religioase şi nereligioase.

Copiii sunt fericiţi (mă refer la copiii din case nereligioase): e ziua în care bicicletele cuceresc drumurile, fericirea celor mici, apăraţi o singură zi pe an de pericolul accidentelor de maşină.

La mine în casă aceasta e singura zi în care ceasul deşteptător nu e pus în funcţiune (greşesc, mai e o zi, cea care aminteşte timpuria si tragica dispariţie a primului meu moştenitor…..).

Noi facem o scurtă plimbare prin orăşel, ne întoarcem acasă şi citim. Nimic mai mult.

Masa de după Yom kipur (încetarea postului) începe , la mine în casă, cu o prăjitură, o cafea şi un coniac.

Această trataţie e mai gustoasă decât orice fel de bucate, pentru că opreşte senzaţia de foame.

A propos foame, unul din apanajele pozitive ale vârstei e faptul că suferinţa provocată de post devine pe an ce trece mai nesemnificativă, observaţie făcută de răposata mea mamă, şi care se dovedeşte adevărată şi în ceea ce mă priveşte pe mine.

Dacă ar veni o lege care ar aboli ziua de Kipur, eu aş fi foarte necăjit. Nu pentru că n-aş putea alege o altă zi de post, ci pentru că s-ar distruge un element extrem de important care leagă milioane de oameni, indiferent de crezul lor în legătură cu aspectele religioase ale acestei zile.

Deci iată programul meu de Yom Kipur:

La ora 17.30 luăm masa care se numeşte aruha mafseket, adică masa ultimă dinaintea postului. La ora 19.00 se iese afară pentru un tur al sinagogilor, nu se intră ci numai se caută prietenii.

Se stinge lumina devreme, pe la 22.00.

A doua zi scularea de voie, cafeaua şi medicamentele.

Se citeşte, apoi pe la 11.00 plimbarea de dimineaţa, în ritm lent pentru a nu provoca sete.

Întoarcerea acasă e urmată de somnul de după amiază, în aşteptarea orei de masă, adică pe la 18.00

Şi apoi, deodată, ca printr-o mişcare de baghetă, totul se întoarce la “normal”.

Şi ceeace mă face să fiu mulţumit de mine însumi în această zi (o senzaţie care în general mă copleşeşte extrem de rar!), e faptul că odată cu mine milioane de semeni ai mei procedează (mai mult sau mai puţin) la fel.

Să fii şi să simţi la fel cu cei din jurul tău, iată o situaţie pe care o doresc tuturor prietenilor şi cunoscuţilor mei.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *