George Farkas: ISPITA NEGĂRII

Chiar dacă vinovăţia resimţită faţă de membrii familiei sale îi provoacă o imensă durere, Katharina von Kellenbach se consideră o persoană norocoasă. Avea 13 ani când cineva îi pusese în faţă un articol de ziar care dezvăluia detalii legate de un proces intentat la începutul anilor ’70 contra unui grup de criminali naziști, activi în perioada războiului. Printre acuzați se afla şi unchiul ei, Alfred Ebner, vinovat de uciderea unui număr de peste 30.000 de evrei.

 

 

Chiar dacă vinovăţia resimţită faţă de membrii familiei sale îi provoacă o imensă durere, Katharina von Kellenbach se consideră o persoană norocoasă. Avea 13 ani când cineva îi pusese în faţă un articol de ziar care dezvăluia detalii legate de un proces intentat la începutul anilor ’70 contra unui grup de criminali naziști, activi în perioada războiului. Printre acuzați se afla şi unchiul ei, Alfred Ebner, vinovat de uciderea unui număr de peste 30.000 de evrei. Katharina şi restul familiei se aflau tocmai la o aniversare familială, la care fusese invitat, ca de obicei, şi unchiul ei Alfred, căruia – din considerente de sănătate – i se anulase procesul. Fericită, familia îl reprimi în sânul ei, cu toată dragostea şi onoarea ,,cuvenite”.

Cu toate ca în Germania de astăzi istoria poporului evreu şi Holocaustul par să fie subiecte urmărite cu mult interes, fiind incluse chiar şi în programele didactice ale școlilor, numele celor implicați în crime naziste sunt ocolite cu o discreție pe care Kellenbach o considera departe de a fi nevinovată, numind-o ,,conspirație a tăcerii”. Ea este de părere că majoritatea tinerilor germani nu au habar despre faptele părinţilor, bunicilor sau altor membri de familie, în perioada războiului: ,,Toasturi şi elogii rostite la câte o aniversare sau funeralii, omit pur şi simplu acele timpuri”, scrie von Kellenbach, întrebându-se în același timp:,,Ce trebuie să cred oare despre tăcerea care domnea printre membrii familiei mele? Oare chiar nimeni nu îl condamna pe unchiul meu Alfred pentru faptele sale?…Cum poate cineva sa ucidă 30.000 de oameni? Şi unde s-au întâmplat toate acestea? Cine o fi fost victimele?”

Încercând să o liniştească, părinţii spuneau că acuzaţiile nu erau decât minciuni şi că unchiul Alfred trebuia lăsat să-şi trăiască viața în pace. ,,A suferit destul în viaţă” era argumentul repetat la nesfârșit cu aceste ocazii.

Compromițătorul articol i-a fost confiscat tinerei ,,răzvrătite”, iar întrebările sale rămâneau în continuare fără răspuns.

Abia peste ani, fiind studentă în domeniul religiilor, Katharina lua parte la discuții cu alți tineri, printre care şi evrei, dar şi cu supraviețuitori ai Holocaustului. Înţelese atunci că trebuia cu orice preţ să rupă tăcerea, contribuind într-un mod mai activ la dezvăluirea adevărului.

Apelând la dovezi legate de studiile sale universitare, Katharina primi aprobările necesare pentru a pătrunde în locurile păzite cu strictețe de indiscreția publicului, încăperi în care autorităţile germane păstrau arhivele istorice.

După înrolarea sa în armata germana şi o carieră fulgerătoare în sânul Partidului Socialist, Alfred Ebner fu numit guvernator adjunct al orașului Pinsk, în Bielorusia ocupată, post în cadrul căruia primise importanta sarcină de a supraveghea populația evreiască din regiune. Era vorba de câteva zeci de mii de suflete care, ca prin minune, reuşiseră să supravieţuiască masacrelor din august 1941. Ebner era cel care începând cu toamna aceluiași an şi până în decembrie 1942, organiza concentrarea evreilor în ghetouri şi umilitoarea lor exploatare şi înfometare sistematică.

Memorialul evreilor masacraţi la Pinsk

Cu un deosebit entuziasm, unchiul Katharinei a ordonat  exterminarea întregii populații evreiești în perioada dintre 29 octombrie şi 2 noiembrie 1942. Nu numai că Ebner n-a fost condamnat pentru crimele sale, dar nici măcar o dată nu şi-a exprimat regretul de a le fi comis.

Tăcerea care domnește printre membrii familiilor germane nu o surprinde pe Katharina von Kellenbach: ,,Tindem să aruncăm vina asupra altora, afirmând că <<răii au trăit într-o altă lume, în alte timpuri>>”, scrie ea într-un articol publicat recent.

Perfect conștientă de faptul că recunoaşterea adevărului aduce după sine o listă lungă de întrebări neplăcute, autoarea conchide: ,,Nu există viitor fără conştientizarea sinceră a trecutului”,o afirmație plină de adevăr, dar şi de o anumita naivitate. Numărul în continuă creştere al organizațiilor neo-naziste şi violenţa incidentelor rasiste reprezintă o sfidare categorică la adresa celor care luptă cu disperare contra uitării.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *