În iunie 1940, într-un apartament din orașul Bordeaux, consulul Portugaliei luase hotărârea de a se opune ordinelor proaspăt primite de la superiorii săi. Fără să fie câtuşi de puțin conștient de eroismul faptelor sale, Aristides de Souza Mendes urma să fie salvatorul unui număr de peste 12.000 de evrei.

,,Ai auzit despre Aristides de Souza Mendes?”, mă întreba la un moment dat interlocutorul meu, tânărul care îmi strânsese mâna la intrarea în Sinagoga Shaare Tikva din Lisabona. Vorbind o ebraică impecabilă,m-a interogat politicos despre origini şi familie, după care mi-a explicat că fusese recent numit rabin al micii comunităţi din frumoasa capitală a Portugaliei şi că studiase la New-York şi Ierusalim.

Numele de Souza Mendes îmi suna cunoscut, am fost însă nevoit să recunosc că nu-mi amintesc cu precizie în ce context îl auzisem.

După ce am aflat că ilustrul diplomat portughez a salvat mii de evrei în timpul Holocaustului, propria-mi ignoranţă m-a făcut să roșesc de ruşine. M-am gândit atunci că ,poate, mai există şi alții în aceeași situație…

La scurt timp după ce hoardele lui Hitler au invadat Franța, conducerea portugheză a decretat închiderea granițelor în faţa evreilor care ar încerca să o treacă în speranța unei șanse de a supraviețui.

In iunie 1940, într-un apartament din orașul Bordeaux, consulul Portugaliei luase hotărârea de a se opune ordinelor proaspăt primite de la superiorii săi. Fără să fie câtuşi de puțin conștient de eroismul faptelor sale, Aristides de Souza Mendes urma să fie salvatorul unui număr de evrei care îl depășea chiar şi pe cel al norocoșilor din Listele lui Schindler. Era vorba de peste 12.000 de suflete.

Născut în Cabanos de Variato în luna iunie 1885, cel care va deveni peste ani consul al Portugaliei la Bordeaux a crescut într-o familie de aristocrați catolici. Fratele său geamăn şi-a servit şi el tara cu demnitate, devenind ministru de externe.

Înainte de a-şi ocupa postul în Franța, tânărul diplomat a ocupat funcții la reprezentanţele Portugaliei în SUA la San Francisco, în Kenya, Zanzibar, Brazilia şi Belgia. Era capul unei familii respectate în rândurile aristocrației portugheze; soţia sa ,Maria Angelina, îi născuse 14 copii.

Ocupația germană a schimbat fundamental peisajul orașului Bordeaux care deveni în scurtă vreme o uriașă tabără de refugiați, oameni disperați şi necăjiți, sosiți aici din Parisul asediat şi din regiunile nordice ale Franței. Pe străzi domnea un haos de neînchipuit, spioni şi escroci mișunau peste tot, urmărindu-i pe cei care visau să treacă granițele, în căutarea libertăţii.

Dornic să intre în graţiile Führerului, dictatorul Antonio de Oliveira Salazar a emis în acele zile odioasa Circulară nr 14, prin care interzicea cu desăvârşire intrarea în ţară a evreilor şi altor,,disidenți”.

În ochii consulului de la Bordeaux, ordinul lui Salazar reprezenta o încălcare brutală a tuturor principiilor omeniei, în spiritul cărora crescuse şi fusese educat, dar şi a străvechilor tradiții portugheze, printre care ospitalitatea ocupa un loc de frunte. Situaţia era agravată şi de strânsele sale relații de prietenie cu unul dintre rabinii comunităţii bordelene.

Cu ocazia unei întâlniri cu angajații Consulatului, Souza Mendes a anunțat:,,Nu pot permite asasinarea acestor oameni! Mulți dintre voi sunteți, probabil, conștienți de faptul că în Constituția ţării noastre este stipulată cu claritate ideea că nici religia, dar nici părerile politice ale unui cetăţean străin nu pot constitui pretexte pentru a i se refuza intrarea şi șederea pe teritoriul Portugaliei. Am hotărât sa rămân credincios acestor principii. Nu-mi voi da demisia; singura cale de a-mi respecta credința de creștin este urmarea propriei mele conștiințe.”

O adevărată ,,uzină” de pașapoarte şi vize îşi începu activitatea în ziua de 17 iunie 1940 în birourile Consulatului din Bordeaux,dar şi în orașe învecinate , Bayonne şi Hondaye. În afară de evrei, printre cei privilegiați de soartă se nimerise şi Otto von Habsburg, ultimul prinţ moștenitor al Austriei, dar şi membrii Cabinetului belgian alungați din tara lor..La orice oră din zi şi noapte, o coada de oameni cărora li se citea pe faţă disperarea se forma în faţa clădirii şi în casa scărilor, în așteptarea documentelor salvatoare.

La Lisabona,conducerea fusese pusă la curent cu activitatea ,,subversivă” a consulului de la Bordeaux. Salazar îl convocă fără întârziere pe răzvrătit, declarându-l în mod oficial ,,arierat mintal”, după care i se retrase nu numai dreptul la pensia cuvenită diplomaților, dar şi permisul de practicare a meseriei sale, cea de avocat. Era considerat ,,persona non grata”. Prietenii şi membri de familie îi întoarseră spatele, iar copiii săi, la insistenţele ambilor părinţi, părăsiră Portugalia, încercându-şi norocul în alte părţi.

Souza Mendes muri sărac şi umilit, în 1954, la șase ani după dispariția iubitei sale soţii, în odaia unei mănăstiri franciscane.

Mult mai târziu, în anii ’80, Otto von Habsburg scria într-o scrisoare adresata lui Antonio Moncado Souza Mendes,unul dintre cei 39 nepoți ai salvatorului sau:,,Doresc sa-mi exprim infinita gratitudine faţă de bunicul Dumneavoastră. Într-o perioadă când foarte mulţi s-au dovedit a fi nişte laşi, el a rămas un erou al lumii occidentale.”

In 1966,Aristides de Souza Mendes fu onorat cu titlul de Drept

între popoare, acordat de Statul Israel celor care au salvat evrei în timpurile de urgie.