Am avut bucuria să fiu în sală la concertul dat de Leonard Cohen la Stockholm, în sala Globen, pe 15 august 2013. Leonard Cohen, cântăreţ trubadur, compozitor, poet canadian, se apropie de 80 de ani. Cu emoţie la gândul că odată şi odată se va sătura de turnee, am reuşit de data asta sa fiu în spectaculoasa sală Globen.

Am avut bucuria să fiu în sală la concertul dat de Leonard Cohen la Stockholm, în sala Globen, pe 15 august 2013. Aceasta nu e o recenzie, ci o înşiruire de impresii.Leonard Cohen, cântăreţ trubadur, compozitor, poet canadian, se apropie de 80 de ani. Cu emoţie la gândul că odată şi odată se va sătura de turnee, am reuşit de data asta sa fiu în spectaculoasa sală Globen (destinată competiţiilor sportive în primul rând, inaugurată în 1989, şi având aspectul spectaculos al unui… glob).

În sala plină, aşa cum mă şi aşteptam, am întâlnit veniţi ca la o sărbătoare spectatori a căror vârsta trebuie sa fi fost cam pe la 55-75 în majoritate (probabil doi din zece). Bărbaţii arătau ca nişte clone ale lui Leonard: îmbrăcaţi şic, cu veşminte negre sau colorate extravagant, dar pe un fond sobru. A fost o constatare amuzantă, pentru că tot timpul m-am gândit că vârstele mici, adolescenţii, sunt cei mai expuşi să-şi maimuţărească idolii.

Eram pentru prima oara la un concert într-o sală de asemenea mărime (circa 16000 spectatori) unde m-am temut în primul rând de sonorizare. Că va fi mult prea tare sau neinteligibilă, exact de ce nu are nevoie muzica lui Leonard Cohen.

Puţin după ora 20.00 a apărut Leonard însoţit de grupul care îl acompania. Am înţeles direct că sonorizarea va fi perfectă şi că ţinuta spectacolului e aşa cum mă aşteptam: sobră, minimalistă. Decorul a constat dintr-o cortina uşoară de mătase în spatele orchestrei, luminată contre jour, colorându-se dinamic monocolor. Nimic care să se interpună intre muzicieni şi spectatori.

Concertul a început prudent cu o piesă în care parcă şi spectatorii şi artiştii îşi făceau încălzirea. Am realizat imediat că, în ciuda aşteptării de o viaţă a acestui moment, nu voi atinge în seara aceea un catharsis. Nu ştiam de ce. Mi-am spus însă că asta nu contează: în faţa mea era Maestrul, unul dintre maeştrii acestei lumi, acel cerc restrâns de oameni la care privesc cu toţii.

Se poate gândi că multe din piesele lui seamănă, aproape că se contopesc una în alta. Dar trăirea în sine este să asculţi pe viu cântecele lui şi să fii cu el.

În afara de asta, Cohen şi echipa lui oferă aranjamente muzicale, versuri, idei, în afara cailor bătute. Au reuşit sa deseneze proporţia de aur.

Echipa de instrumentişti cu care cânta de o bucată de vreme e internaţională. Toţi au performanţe în spatele lor astfel încât ar putea trăi pe cont propriu. Unii o şi fac.

Un tânăr violonist din Republica Moldova, Alexandru Bubliţchi, activ în muzica clasică la Barcelona.

Surorile Webb, englezoaice, bune instrumentiste şi cu voci strălucitoare.

A treia doamnă din trioul vocal, Sharon Robinson, pianistă şi compozitoare din SUA.

Apoi un chitarist de flamenco din Spania, un italian percuţionist, doi americani la chitară şi claviaturi.

Găsiţi detalii despre componenţa aici: http://www.leonardcohen.com/us/tour/band

De la primele acorduri, cu o sonorizare ,,ca pe disc” (expresia aparţine regretatului şi talentatului Cornel Stănescu) s-a făcut prezentă ceea ce era sufletul acestui spectacol: vocea, cu un timbru de bas profund, a lui Cohen. Era peste tot în spaţiu şi în spectrul sonor. Fără ca în mod supărător să pună în umbră acompaniamentul, era aproape de tine, făcându-te să te simţi ca un pici de 2-3 ani pe pieptul căruia se aştern mângâierile unor palme calde şi blânde de uriaş ale tatălui.

Arma secretă a orchestraţiei, backgroundului sonor, din muzica lui Cohen este trioul vocal de fete. Cu o mişcare calmă, ritmică, ca a unor regine (ale artei), acestea ba îi iau vorba din gură, ba îl îngână, ba se jelesc sau se retrag contopindu-se în acorduri vocale cu restul orchestrei. Contrastul vocii lor în timbre înalte cu vocea lui Cohen este cel care face vraja. Sunetele specifice foneticii limbii engleze adaugă cântului elemente percutante, extinzând registrul acolo unde interpretarea lor o doreşte. În spiritul întreg al showului, fără melisme, fără ,,gâfâielile” cu care suntem obişnuiţi în tehnica vocală a muzicii pop. În costumaţie discretă, încheiate până la gât. Suntem chemaţi să percepem arta, simţiri, ni se oferă să stăm, pentru două ore, în afara clişeelor care ne inundă.

Sunt prezente, bineînţeles, toate celelalte instrumente. Asistam la un solo inedit de contrabas, cu glissando-uri ample, la dialogul viorii cu cel al chitarei flamenco.

Nu poate nicidecum scăpa atenţiei prezenţa orgii Hammond. Te convinge că, dacă ai un Hammond pe scenă, nu-ţi mai trebuie nimic. Sau, mă rog, aproape nimic în afară de un Cohen şi ai lui. Hammondul cu pricina iese în faţă cu acorduri şi glissando-uri jeluite. Ţine ,,fiertura” muzicală la un foc molcom, cu răbufniri plăcute şi pline de arome ale capacului.

Ca şi cum nu ar fi de ajuns, în partea a doua a spectacolului trupa lasă locul celor doua surori Webb care cântă într-un duet de voci divine acompaniindu-se cu o harfă de mână şi o chitară. Pur şi simplu.

Spectacolul a mers mai departe cu o temperatură crescândă. Probabil că punctul de inflexiune, dacă a existat aşa ceva, au fost Halleluya şi mai apoi I am your man. La refrenul de la Halleluya a fost singurul moment când spoturile de deasupra scenei au îndreptat spre noi lumini albe intense, asemenea unor lumânări aprinse.

La un moment dat trupa şi-a luat rămas bun cu o ultimă piesă. La sfârşitul acesteia, publicul suedez, acei oameni de vârstă mijlocie care, probabil, de decenii cu trudesc târând la deal, tras de frânghii, întregul Regat al Suediei – au ovaţionat în picioare. Truc sau nu, trupa Cohen a revenit şi a mai oferit încă jumătate de ora de muzică, poate cea mai frumoasa parte a serii.

Şi a venit şi momentul de închidere, cu ce altceva decât cu ,,Closing Time”

https://www.youtube.com/watch?v=7-0lV5qs1Qw când, şi cel mai pasionat fan, a înţeles că nimic nu-i mai reţine pe artişti printre noi.

Du-te cu bine, Leonard! Aş vrea sa rămâi întotdeauna printre noi. Şi, dacă vei reuşi aceasta minune, nu ştiu cum, îţi promit că, nici eu, nu te voi părăsi.

P.S. Te poţi mulţumi cu un act artistic fără catharsis, aşa cum am scris mai sus? Am înţeles că acesta e un blestem personal: am consumat şi epuizat (prea repede) fără să pun deoparte pentru zile negre, tot ce o viaţă, chiar zgârcită, aşa cum obişnuieşte ea să fie, îi oferă muritorului de rând, Now it is just Closing Time.