Laszlo Alexandru: BIOGRAFIE POLIGLOTĂ (II)

Eram în mijlocul unei situaţii lingvistice complexe şi refuzam să tranşez unilateral opţiunea. Orice s-ar spune, povestea mea nu era aşa delicată ca aceea ilustrată de Hannah Arendt. Fiică de evrei germani, ea a crescut şi s-a format în agitaţia nazistă a anilor ‘30.

Importanţa limbii germane

Eram în mijlocul unei situaţii lingvistice complexe şi refuzam să tranşez unilateral opţiunea. Orice s-ar spune, povestea mea nu era aşa delicată ca aceea ilustrată de Hannah Arendt. Fiică de evrei germani, ea a crescut şi s-a format în agitaţia nazistă a anilor ‘30. A rămas celebră idila, de-a lungul deceniilor, cu profesorul său Martin Heidegger, ale cărui adeziuni naţionaliste au fost nu mai puţin faimoase. Totuşi Arendt s-a implicat în activitatea sionistă şi şi-a asumat pe deplin evreitatea, atunci cînd a fost confruntată cu informaţiile despre tragedia Holocaustului.

În dialogul filmat cu Günter Gaus, Zur person, mărturisirile despre condiţia ei lingvistică, în contextul carierei publice strălucite, ca profesoară americană, sînt în măsură să descumpănească. “Am refuzat să-mi pierd limba maternă. Am păstrat mereu o anumită distanţă faţă de franceză, pe care o vorbesc destul de bine, şi faţă de engleză, în care scriu azi. Dar totdeauna m-am ţinut la oarecare distanţă de ele. Există mari deosebiri între limba ta maternă şi o altă limbă. S-o spun mai pe şleau. În germană cunosc multe poezii pe de rost. Poemele îmi stau la îndemînă, în minte. N-aş izbuti asta într-o altă limbă. Spun în germană lucruri pe care nu le-aş putea exprima în engleză. Uneori îmi iau libertatea de-a le zice şi în engleză, ce-i drept. Dar în general am păstrat o anumită distanţă. Limba germană este lucrul esenţial care mi-a rămas [din perioada care a precedat venirea lui Hitler la putere]. – Chiar şi în perioadele cele mai întunecate? – Da, chiar şi atunci. Ce puteam face? Nu germana a înnebunit. Nu poţi înlocui cu nimic limba maternă. Oamenii nu-şi pot uita limba maternă, am văzut asta.”

Evreica din Linden (Hanover), care a luptat o viaţă împotriva hitlerismului şi a fost încununată de glorie tocmai în America, dar continuă să indice germana în fruntea abilităţilor sale lingvistice, nu e tocmai lucru banal, de toate zilele.

La mine limba germană a apărut timpuriu, în clasa a doua elementară. Ar fi trebuit să mă însoţească vreo zece ani, pînă la sfîrşitul liceului. Cred că îmi plăcea. Nu aveam probleme cu sunetele speciale, destul de asemănătoare faţă de maghiară, cu grupurile grafice de tipul “sch”, sau cu iniţiala majusculă a fiecărui substantiv. Erau norme care trebuiau învăţate. Odată ce ştiai regulile, te mişcai liber în cadrul sistemului. Problema era că ni se tot schimba profesorul. Venea mereu altul, care lua lucrurile de la capăt, cu alte metode şi exigenţe. Unul dintre cei simpatici, dar destul de severi, era tînăr şi blond, mustăcios, cu burtică. Era cam nărăvaş, făcea ironii şi nu voia să coboare la nivelul mediu al clasei. Ne trăgea pe noi după el, în sus. Zîmbea des, dădea explicaţii succinte, vorbea repede şi îşi muşca mereu colţul mustăcioarei, de parcă voia să-şi mai strunească elanul.

Într-o zi i-a convocat pe părinţii mei la şcoală. A insistat să vină amîndoi. S-a creat agitaţie în familie: urma să fiu exmatriculat? ce mai isprăvisem? Eram şi eu nedumerit, nu ştiam de vreo trăznaie în ultima perioadă. Întîlnirea a avut loc pe fugă, într-o pauză, în curtea şcolii. Eu mă uitam, de jos, cînd la unii, cînd la celălalt, ca într-un joc de ping-pong. Profesorul mi-a lăudat, cu anumite rezerve, conduita. A zis că sînt “brînză bună în burduf de cîine”. Atunci, pe loc, am reţinut expresia, fiindcă nu ştiam ce sens are. Vedeam că părinţii mei zîmbesc, asta însemna că nu voi fi dat afară. Apoi le-a zis că e păcat să se piardă chemarea pe care o am pentru limba germană, că ea trebuie, dimpotrivă, să fie cultivată. S-a oferit să-mi găsească o familie ospitalieră, în vacanţa de vară, în vreun sătuc din zona Sibiului: să stau printre saşi, să le învăţ expresiile, să mă antrenez cu germana care va fi o bună opţiune de viitor. Era nevoie de acordul părinţilor mei şi de-o minimă contribuţie financiară. Maică-mea a fost foarte impresionată. A rămas să se gîndească de unde face rost de banii pe care, evident, nu-i avea. Şi nici nu avea să-i aibă vreodată. Aceea a fost prima dată cînd cineva m-a vorbit de bine.

Pe Răzvan Rota l-am reîntîlnit acum cîteva luni, într-un studio de televiziune. Am fost invitaţi amîndoi să vorbim despre revoluţia din decembrie ‘89 la Cluj. El făcuse acele impresionante fotografii “în direct”, pe cînd soldaţii îi împuşcau pe oamenii paşnici din Piaţa Libertăţii. Eu contribuisem la organizarea coloanei de manifestanţi care, în aceeaşi seară, a coborît mărşăluind din cartierul Mănăştur. Înainte de-a intra în emisie, printre cele două-trei glumiţe pregătitoare, i-am spus că mi-a fost profesor de germană, cu vreo 35 de ani în urmă. S-a uitat adînc în ochii mei, de parcă voia să-şi revadă acolo tinereţea. Apoi a clătinat a regret din cap: nu-şi mai amintea nimic.

Nu totdeauna un pas înainte înseamnă neapărat o situaţie mai bună. În treapta a doua de liceu am intrat într-o reputată clasă de filologie-istorie, la singura instituţie de profil din centrul Clujului. Dar asta a reprezentat sfîrşitul germanei. Ne-a spus-o limpede profesorul, celor vreo trei copii care ne-am înfiinţat la oră: eram prea puţini, şcoala nu putea să plătească pentru o grupă aşa de mică. Ni se va încheia media la sfîrşitul trimestrelor, în rest, Dumnezeu cu mila. Vom sta la bibliotecă, în sala de sport, unde vrem, doar să nu ne lovească vreo maşină pe stradă.

A mai trecut ceva timp pînă cînd, în armată, m-am pomenit alături cu un grup de filologi din Sibiu. Ei vorbeau între ei germana, noi, cîţiva din Cluj şi Tîrgu Mureş, foloseam maghiara, iar întregul pluton, cu colegii craioveni şi bucureşteni, comunica şi executa ordinele primite pe româneşte. Nimănui nu i se părea ciudat. După o vreme le-am spus sibienilor că le-am studiat şi eu limba, cale de aproape zece ani. Mi-ar plăcea să le citesc ceva cu voce tare. Mi-au întins, niţel amuzaţi, romanul pe care-l comentau între ei. După primele cuvinte s-a făcut totuşi o mică tăcere şi m-au urmărit cu atenţie. Unul dintre ei, Siegfried, mi-a zis mirat că am citit impecabil, cu un uşor accent münchenez. Le-am răspuns, cu toată sinceritatea, că din păcate n-am înţeles aproape nimic din ceea ce citisem.

Cum să învăţăm limba franceză

Limba franceză a apărut în clasa a cincea. Încă de la început mi s-a părut mai ciudată decît germana. Nu mă împăcam cu gîndul că pronunţia e într-un fel, scrisul în alt fel. Biata profesoară se chinuia în dialoguri însoţite de planşe: Ce-i asta? Asta este un copac! Ce-i asta? Asta este un măr! Nu era greu de priceput. Cînd veneau şi literele, totul devenea bizar. Insistam să pronunţ ironic Qu’est-ce que c’est fix aşa cum stătea scris: kuescekuecest. O păsărească! Nu eram departe de încăpăţînarea valetului interpretat de Marin Moraru, în Actorul şi sălbaticii: “Monsieur scriem, monsieur zîşem, nu umbla cu şoara vopsîtă!”.

La şcoala mediocră de cartier pe care o frecventam, nu era greu să primesc note rezonabile fără un efort deosebit. În familie se ştia că am “talent” la limbile străine. Mergeam înainte în virtutea inerţiei. Aveam în minte un singur obiectiv precis: să intru cu orice preţ la facultate, din prima încercare, pentru a evita umilinţele sinistre ale serviciului militar “la trupă”, a căror cruzime devenise notorie. Iar dacă acea facultate urma să fie de filologie, de ce nu?

Doar că germana, în care-mi pusesem speranţele de admitere, a dispărut cînd îmi era lumea mai dragă. Am priceput repede că, în lipsa ultimilor doi ani de studiu sistematic, în clasă, nu aveam nici o şansă la examenul aspru, unde trei sferturi dintre candidaţi erau respinşi. Ce era de făcut? Deşi aveam un decalaj de trei ani faţă de colegii mei de la franceză, am hotărît să sar în barca lor. M-am apucat să frecventez atît orele de limba a doua (unde eram obligat prin orar), cît şi cele de prima limbă străină (unde rămîneam oricum liber). Profesoara Ileana Gherasim mi-a remarcat zelul şi a început să mă ajute. M-a condus la biblioteca lectoratului de franceză al facultăţii de litere – chez Monsieur Bardy – unde se împrumutau cărţi pe cîte o săptămînă-două. Am pornit direct cu literatura existenţialistă (Albert Camus, Jean-Paul Sartre), care mi-a bulversat adolescenţa.

Nu toate metodele de învăţare a limbilor străine sînt tehnicizate. Acumulam în viteză lexicul franţuzesc, prin lecturi febrile, morfologia îmi devenise limpede, prin examinare logică şi memorare, însă continuam să ezit la ortografie. Consoanele duble le foloseam aleatoriu. O profesoară bătrînă mi-a recomandat o strategie bizară. Să copiez de mînă, în fiecare zi, pe un caiet, o pagină scrisă în limba franceză. Nu trei rînduri (fiindcă e insuficient), nu două pagini (fiindcă devine o corvoadă) – şi să fac asta zilnic. Voi vedea că, prin repetare ritmică, voi obţine deprinderea necesară. N-am luat sfatul în serios, totuşi l-am aplicat cu scepticism. Cărţile împrumutate de la lectorul Bardy îmi stăteau la dispoziţie, stilou şi cerneală se găseau, mai trebuia doar tenacitate, de care nu duceam lipsă.

“Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier, je ne sais pas. J’ai reçu un télégramme de l’asile: «Mère décédée. Enterrement demain. Sentiments distingués». Cela ne veut rien dire. C’était peut-être hier. / L’asile de vieillards est à Marengo, à quatre-vingts kilomètres d’Alger. Je prendrai l’autobus à deux heures et j’arriverai dans l’après-midi. Ainsi, je pourrai veiller et je rentrerai demain soir. J’ai demandé deux jours de congé à mon patron et il ne pouvait pas me les refuser avec une excuse pareille. Mais il n’avait pas l’air content. Je lui ai même dit: «Ce n’est pas de ma faute». Il n’a pas répondu. J’ai pensé alors que je n’aurais pas dû lui dire cela. En somme, je n’avais pas à m’excuser. C’était plutôt à lui de me présenter ses condoléances. Mais il le fera sans doute après-demain, quand il me verra en deuil. Pour le moment, c’est un peu comme si maman n’était pas morte. Après l’enterrement, au contraire, ce sera une affaire classée et tout aura revêtu une allure plus officielle.”

Tot cam pe-atunci citisem legenda că G. Călinescu, dacă avea de apreciat calităţile literare ale unui text, se apuca să transcrie un pasaj cu propria sa mînă pentru a-şi forma o părere. La mine nu de o judecată estetică era vorba, căci lucram doar cu vîrfurile literaturii franceze şi o făceam în scopuri autodidactice. Am transpus astfel cîteva sute de pagini, de-a lungul a peste doi ani de zile. Odată cu cerneala care se lăţea pe foaie, mă îmbibam de spiritul unei sintaxe, inhalam strategiile unei gîndiri aristocrate. M-am deprins nu doar cu scrisul fără ezitări ortografice ci, mai mult decît atît, cu amploarea unei literaturi celebre.

Nemulţumirea mea era legată mai ales de faptul că săptămîna trecea repede. Pe cînd mă încălzeam în copiatul cărţii şi începeam s-o degust cu adevărat, trebuia s-o restitui. Am încercat să fentez de vreo două ori termenele, dar Monsieur le Bibliothécaire era intratabil: m-a avertizat că-mi suspendă permisul. Alte posibilităţi de documentare lipseau complet. Filmele străine la cinematograf veneau din an în paşti, televiziunea emitea doar două ore şi vorbea despre vizitele lui Nea Ceaşcă în Kenya. Am relatat deja cu cîtă stupoare am descoperit un afiş franţuzesc în ghereta meşterului Maniu, din centrul Clujului. (E drept că şi ăla, în caraghioslîcul său, ne proslăvea comunismul: “Vivez votre vie! Venez en Roumanie!”).

Călătoriile în străinătate erau permise, cu mari dificultăţi, din doi în doi ani, numai pentru cei care aveau rude pe-acolo. Era şi cazul nostru. Maică-mea relua cu încăpăţînare, la termenele legale, demersurile pentru a obţine actele necesare: caracterizări de la locul de muncă, aprobări de la sindicat şi de la colegii de serviciu, avize de la miliţie (oare şi de la administratorul blocului?), din care să rezulte că “prezentăm garanţii moral-politice” ca s-o revedem pe bătrîna mătuşă de la Budapesta. Cine depăşea cu bine tot calvarul, într-un final îşi preda buletinul, primea la schimb paşaportul şi îşi cumpăra bilet de tren la acceleratul spre Episcopia Bihor.

Să pui piciorul pe Keleti Pályaudvar părea încununarea unei victorii personale. Nu ştiu de ce pe mine, însă, m-a plictisit profund. Să fi fost umilinţa întregului demers, pe care nu eram dispus să-l savurez cu o blazată încîntare? Mă dezgusta apoi ideea de-a merge cu diverse produse româneşti (pantofi, jersee, treninguri), la piaţa lor de vechituri, ca să ne agonisim banii de buzunar. Oricum n-aveam nici o chemare negustorească, eu unul am ales să cutreier pe străzi. Acestui fapt i s-au datorat cele două mari descoperiri ale mele: desfătarea uriaşă de-a traversa pe jos Podul Elisabeta (Erzsébet Hid), dinspre agitata Pesta către rezidenţiala Buda, cu muntele impunător al Citadellei care ţi se deschidea în faţa ochilor şi forfota maşinilor care-ţi treceau pe de lături; şi librăria de cărţi străine, de pe Váci Utca, aproape de picioarele podului. Acolo am descoperit cu încîntare multe din volumele al căror împrumut simpaticul domn Bardy refuza să mi-l prelungească la Cluj. Pe puloverele croşetate şi vîndute de maică-mea, eu mi-am cumpărat cărţi franţuzeşti cu care m-am întors triumfător acasă.

(va urma)

Articol preluat de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com/

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *