Soarele blând îmi dezmiardă obrajii, cerul e limpede, lipsit de funigeii norilor, copacii din preajmă s-au înveşmântat în cele mai elegante nuanţe de ruginiu şi grena, crizantemele, tufănelele, brânduşele arămii şi liliachii, strânse în buchete şi glastre, aşteaptă celebrarea Luminaţiei; bostanii burduhănoşi şi neamurile lor dovleceşti, de felurite forme şi mărimi, sunt gata să se travestească în făpturi groteşti de Halloween, miroase a castane coapte pe tăciuni, a must stors din struguri rubinii…

Hoinăresc, bucurându-mă de acest ultim bal al Verii lui Sânmihai. Curând se va lăsa bruma, dimineţile vor deveni reci şi ceţoase, iar eu voi încerca să păcălesc frigul tăios, iuţindu-mi paşii şi înfigându-mi mâinile mai adânc în buzunare. Va burniţa şi-mi vor reveni pe buze versurile copilăriei: Cri, cri, cri, toamnă gri / nu credeam c-ai să mai vii/ înainte de Crăciun…

Oare de ce nu s-o fi învăţat minte greierele, de atâta amar de vreme, şi fiecare “toamnă gri” îl prinde pe picior greşit? Dar oare nu sunt şi eu asemeni greierului păgubos, culegând mereu cuvinte, imagini şi trăiri, eternizându-mă în faţa unei frunze care se aşterne, în loc să mă fi aşternut la treabă, să pun zacuscă şi murături pentru iarnă, să cumpăr saci de cartofi, panere cu mere, cununi de ceapă şi usturoi, de la piaţa volantă, la preţ de producător? Mereu mă prinde iarna cu cămara aproape goală şi fără mănuşi groase (pentru că mereu le pierd pe cele de anul trecut) !

Întotdeauna am admirat gospodinele chibzuite care-şi rânduiesc viaţa potrivit anotimpurilor, pregătesc, încă din miezul verii, dulceţuri aromate, toamna coc vinete şi pun varză la murat, iar în decembrie taie porcul…Cămările lor sunt burduşite de borcane cu bunătăţi, în pod au slănină, cârnaţi şi jamboane afumate, serile croşetează în faţa televizorului ciorapi, pulovăre şi fulare de lână, ca apoi să aştepte cu încredere iarna cea lungă şi geroasă. Le-am admirat, dar nu am fost în stare să le urmez pilda, neîndurându-mă să irosesc timpul cântării şi încântării, pe truda agoniselii pentru un anotimp vitreg…

Sunt neam de greiere, o făptură dedicată să-i bucure pe cei din preajmă cu imagini şi cuvinte, nădăjduind că va fi păsuită la nesfârşit de toamna gri a lipsei de inspiraţie!

Un lucru însă e sigur: nu puteam să-mi permit luxul “condiţiei de greiere” dacă nu le-aş fi avut aproape, mulţi ani la rând, pe mama mea şi pe soacra mea, fie-le memoria binecuvântată, şi nu ar exista cumnata mea, o femeie destoinică şi gospodină desăvârşită, care se îngrijeşte să nu ne prindă iarna fără bunătăţile pregătite din timp, cu sârg şi cu drag.

Cred că la nevoie m-aş încumeta să-mi lepăd pielea de greiere, îmbrăcând-o pe cea de furnică…Deocamdată, însă, mă străduiesc să farmec urechile furnicilor, dându-le de înţeles cât de fadă ar fi viaţa fără greieri şi recunoscând, spăşită, că fără furnici, greierii n-ar avea şanse să mai cânte şi… vara viitoare.

Andrea Ghiţă