La începutul lunii octombrie am fost la primul concert de fado din viaţa mea. Şi mi-a plăcut mult. Chiar mult de tot. Dincolo de calitatea excepţională a muzicii, de prezenţa scenică seducătoare a tinerei portugheze Ana Moura, de instrumentiştii care au însoţit-o şi care au cântat dumnezeieşte, a fost minunată atmosfera din teatrul naţional. Ca un fel de capsulă a timpului în care nu încap mitocănia, minciuna agresivă, jignirile şi atacul la persoană.  

La începutul lunii octombrie am fost la primul concert de fado din viaţa mea. Şi mi-a plăcut mult. Chiar mult de tot. Dincolo de calitatea excepţională a muzicii, de prezenţa scenică seducătoare a tinerei portugheze Ana Moura, de instrumentiştii care au însoţit-o şi care au cântat dumnezeieşte, a fost minunată atmosfera din teatrul naţional. Ca un fel de capsulă a timpului în care nu încap mitocănia, minciuna agresivă, jignirile şi atacul la persoană.

Timp de două ore şi un pic, am uitat pur şi simplu în ce ţară trăiesc

Sala Operei Naţionale din Cluj, la concertul Anei Moura

Ca un fel de capsulă a timpului în care nu încap mitocănia, minciuna agresivă, jignirile şi atacul la persoană.

Timp de două ore şi un pic, am uitat pur şi simplu în ce ţară trăiesc.

În pauză mi-a venit să-i îmbrăţişez pe ceilalti spectatori. Se crease un soi de magie între sutele alea de oameni care începuseră să-şi zâmbească fără motiv.

Poate o să vi se pară deplasată comparaţia, dar într-un fel era ca la protestele împotriva proiectului Roşia Montană.

Şi acolo zâmbeşti fără motiv la străinul de lângă tine, şi acolo ai impresia că ai putea sta de vorbă ceasuri întregi cu fiecare agitator de sticle umplute cu pietricele sau bani mărunţi.

Şi acolo simţi că nu eşti ultimul ciudat din lumea asta care nu reuşeşte să se adapteze la regulile murdare ale jocului.

Bine, şi concertul Anei Moura a avut, fireşte, procentul său de aterizaţi în sală de întâmplare.

Piţi de mall şi-a etalat toaleta de firmă, şi-a ţuguiat buzele umplute cu filler şi a butonat la iPhone în timpul concertului, nenea cu barbă de trei zile şi pulover scămoşat a vociferat copios despre cum sunt sau nu sunt românii, şi despre cum numai la noi în România …..

Mai sunt şi politicienii locali care însă în asemenea ocazii se scurg cu fereală pe lângă pereţi. Lumea îi recunoaşte (sau nu) dar nu-i bagă în seamă. Se vede că habar n-au de ce se află acolo. Şi că se simt stingheri. Şi-au pierdut aroganţa la intrare. Sigur nevestele i-au cărat la concert, pentru că au auzit că-i mişto tipa asta din Portugalia. Şi biletul e suficient de scump, aşa că e obligatoriu să fie văzuţi ca nişte oameni mondeni ce se află. Crema Clujului.

Mai e şi organizarea, subţire, fără grijă la detalii, care mie însă n-a reuşit să-mi strice gustul lăsat de artiştii adevăraţi.

Şi am savurat imaginea corporatiştilor alergând direct de la job cu rucsacul în care laptopul sare în contratimp, prezenţa doamnelor de vârsta a doua şi a treia, frumoase, elegante, aducând cu ele un aer fermecător de vremuri care nu se mai întorc.

Toţi tinerii aia modeşti şi bine crescuţi care se pot simţi bine în ţara lor doar în mici rezervaţii ca cea creată în seara asta la naţionalul din Cluj.

Şi care în toiul aplauzelor fără sfârşit de la final se gândesc că poate n-au făcut o alegere aşa de proastă rămânând la ei acasă.

Că încet-încet lumea se schimbă, iar aerul devine respirabil nu doar atunci când te refugiezi într-o sală de spectacol.