Am sentimente amestecate legate de toamnă. Îmi place într-un fel, pentru că toamna m-am născut. Dar aduce cu ea de fiecare dată un copleşitor sentiment de tristeţe şi deznădejde. Mirosul de zacuscă, de gladiole în celofan, de frunze uscate, arse mocnit la margine de trotuar, de gogonele şi gogoşari îmi aduc invariabil aminte de prima zi de practică agricolă. Aveam 11 ani şi 4 zile.

Din 85 până în 89, fiecare an şcolar începea cu cel puţin trei săptămâni la câmp şi se încheia cu o lună la cules. Insula Mare a Brăilei era, fireşte, mare şi plină de porumb, cartofi, roşii, fasole verde, pătrunjel care trebuiau culese. Se zvonea că pe cei din clasele mai mari i-ar duce la cules, mere, pere şi chiar căpşuni. Noi n-am fost niciodată destul de mari pentru astfel de delicatese.

În prima zi de practică nu ne-au trimis prea departe. Sentimentul a fost însă copleşitor atunci când am coborât din autobuz la marginea unui câmp nesfârşit de roşii.

Colegi noi, dirigintă, oameni necunoscuţi şi o găletuşă de plastic alb, de 5 kile, cumpărată de tata, pe care trebuia s-o umplem şi s-o răsturnăm iar şi iar în lăzile de la capătul rândului.

Dacă nu mi-ar fi fost ruşine, m-aş fi trântit pe jos şi-aş fi plâns de disperare.

Toată ziua am tras cu ochiul spre şosea. Îmi imaginam că-l văd pe tata că vine cu Dacia lui albă şi mă ia acasă. Fireşte, aşa ceva n-avea cum să se întâmple.

Toţi colegii îşi aduceau pachetul cu mâncare în genţi de culoare kaki, de la măştile de gaze. Mi se părea culmea eleganţei, dar n-am avut niciodată aşa ceva.

Mama îmi cumpărase în schimb o gentuţă de fâş, pe care scria Capris. Nu-mi plăcea deloc. Încăpeau în ea perfect vreo 3 sandviciuri, un măr şi un bidonaş din plastic alb, pentru apă.

Am târât gentuţa asta mică şi urâtă după mine până în noiembrie 89.

Câteodată soarele dogorea aşa de tare, încât trebuia să ne facem adăposturi din lăzi goale, pe care le numeam pompos cazemate.

Cât vedeai cu ochii pic de umbră, numai câmp şi un şir de plopi însăilaţi de-a lungul şoselei. Peisajul meu arhetipal. 🙂

Desigur, mai era şi cea mai bună zacuscă pe care am mâncat-o vreodată: făcută de mama lui Goş. El zice că i-o furam. Eu continui să cred că ne-o dădea de bună voie. Mama nici astăzi nu mă iartă pentru că i-am spus că nu ştie să facă o zacuscă la fel de reuşită.

Am jucat macao şi şeptic până ni n-au tocit degetele, am cântat toate melodiile folk de la cenaclu, am râs cu lacrimi, ne-am bătut cu roşii, ne-am certat, am prins şoareci şi am exersat secţiunea transversală învăţată la ora de biologie.

Mi-e ciudă doar că nu-mi mai amintesc cum se joacă şeptică şi că nu mai ştiu nici un vers din cântecele pe care le cântam fără oprire.

Şi de-aia toamna îmi vine să plâng şi să râd deopotrivă.