Povești scrise cu degetul în nisip

Am pus fotografia asta deoparte, cu gând să scriu în Baabel o poveste despre ea. Apoi am uitat. Când am descoperit-o din nou, uitasem ce poveste voiam să scriu. Astăzi am dat din nou peste ea pe când făceam curat în calculator. Nu-i cunosc pe oamenii din fotografie. Dar cunosc bine de tot casetofonul, scaunele, masa, butelia de voiaj, ceainicul. Cunosc chiar și cortul din fundal. Cel din dreapta imaginii. Domnul și doamna sunt doi polonezi care ne-au fost vecini de cort în 1983 în camping la Mamaia. Acolo unde le plăcea alor mei să meargă. Unde stăteam în fiecare vară cam două săptămâni până mă bronzam bine și nu-mi mai puteam descâlci părul de la atâta nisip și sare. Nu știu cum îi cheamă pe cei doi și cred că nici n-am știut vreodată. Dar îi țin minte perfect datorită pozei și pentru că la finalul sejurului lor ne-au vândut tot ce aveau: cort, scaune, masă, saltele, saci de dormit, butelie, ceainic și cești de cafea.Read more…

Ninaki

Mi-o amintesc foarte bine, desi au trecut aproape 40 de ani de atunci. Gingășia ei, fragilitatea ei, râsul fin și limpede ca un clopoțel. De multe ori când citeam povești cu zâne, pe zâna bună, mică și binefăcătoare mi-o închipuiam ca pe ea. Nu știu care era numele ei din buletin, dar toată lumea îi spunea Ninaki. O auzisem de multe ori zicând cu blândețe: ”nu mă lua cu dumneavoastră. Poți să-mi spui Ninaki.” Cuvânt care în grecește înseamnă păpușă. Nu arăta deloc a grecoaică. Era blondă, cu ochi albaștri, cu oase subțiri și siluetă delicată. Locuia singură într-un bloc de garsoniere după ce casa veche din centrul Brăilei îi fusese demolată, iar soțul (grec și el) îi murise. Despre soțul ei vorbea mult și cu dragoste. El îi dăduse porecla asta care mie-mi suna tare misterios. Știa să ghicească în cafea, dar doar pentru persoanele care-i erau simpatice. Nu cerea bani pentru asta. Probabil că o făcea din plăcere și ca să se simtă mai puțin singură. Pentru mătușă-mea avea o mare simpatie, așa că o vizitam pe Ninaki destul de des.Read more…

Minime miracole de ianuarie

Tot albastrul ăsta nesfârșit mă umple de un fel de entuziasm mărunt dar încăpățânat. Rămâne cu mine și când mă uit la dealurile care ar trebui să fie gri sau cenușii, dar sunt vii și verzi. Și când privesc de aproape sumedenia de firișoare de grâu de un verde crud care răsar la picioarele mele. Și când descopăr că în zare se văd Munții Rodnei acoperiți de zăpadă. Și cerul senin și limpede, pe care nu mă mai satur să-l admir. Un uliu se leagănă agale pe o creangă în vârful unui nuc de lângă șosea. Pare liniștit, ne privește de sus, se înduplecă să fie fotografiat. Un pic mai departe, un fazan cu guler roșu și cu pene strălucitoare e mai timid și se ascunde într-un tufiș. Dar stă și el la poză cu un soi de cochetărie jucăușă. Read more…

Bătătorului de covoare. Odă nostalgică.

Constat că lipsesc multe Crăciunul acesta. Cumpărăturile, aglomerația și agitația sunt mult diminuate. Întâlnirile cu familia și prietenii în mare parte anulate, iar despre Revelion nu prea avem de ce să vorbim. Dar de o bucată de vreme am descoperit că mai lipsește ceva: sunetul covoarelor bătute cu sete afară, lângă bloc. De fapt, chiar dacă aș vrea să-mi scutur cu simț de răspundere covoarele, n-aș avea unde să mă duc. În jurul blocului în care locuiesc nu există nici un bătător de covoare. Iar sunetul ritmic și persistent pe care-l auzeam mai ales în preajma sărbătorilor, personal nu l-am mai auzit de mulți ani. Și ce entitate importantă era bătătorul de covoare pe vremea copilăriei mele în cartier! Când se apropia Crăciunul vecinii se înțelegeau între ei care și când să bată covoarele, așa încât să nu se facă rând prea mare (era destul la magazine) și să apuce toată lumea să-și termine curațenia. Read more…

Toate întâlnirile care nu duc nicăieri

Am ajuns la ghișeu aproape deodată. Mi-a atras atenția pentru că avea o voce foarte caldă și plăcută. Am terminat de depus actele cam în același timp și ne-am întâlnit din nou la etaj. Altă cameră, alt ghișeu, același formular de completat. Ne zâmbim când ne așezăm la aceeași masă ca să scriem. Apoi din nou umăr la umăr la ghișeu. Ies din primărie, traversez strada să-mi cumpăr o cafea. O mică recompensă pentru că am rezolvat rapid și fără cozi. O văd venind în spatele meu. Mă întorc din nou și îi zâmbesc. ”Eu îmi iau un cappuccino”. Începe să râdă încetișor. ”Și eu tot cappuccino”. E înaltă, blondă și cu păr ondulat. În spatele măștii pare să aibă un zâmbet frumos. Îmi iau paharul de carton colorat și o salut. Aproape că aș vrea să o invit să ne bem cafeaua împreună pe o bancă. Dar orășenii ocupați nu intră în vorbă tam-nisam cu străinii. Și n-au vreme să stea la povești inutile. Se grăbesc, aleagă, planifică, stabilesc. Și totuși, interacțiunea asta scurtă și senină mă face să zâmbesc. Datorită fetei blonde parcă îmi place un pic mai mult orașul ăsta aglomerat și poluat. Gândul la fata zâmbitoare mă face să-mi amintesc de o altă fată blondă și frumoasă pe care am întâlnit-o cândva, când eram fetiță, elevă de școală primară.Read more…

Buzunarul cu castane

Toată copilăria și adolescența mi-am dorit să mănânc castane coapte. Într-un roman de Henriette Yvonne Stahl citisem o scenă care mă fascina și la care reveneam constant: o plimbare prin București într-o seară de toamnă târzie, cu ceață, frig și castane fierbinți băgate în buzunare. Cu degete care se caută, se furișează și se împletesc să se încălzească reciproc. Era la vremea aceea tot ce-mi imaginam mai subtil despre iubirea romantică și intimitate. La Brăila însă, castane coapte nu se găseau. Le-am descoperit abia la Cluj în anul întâi de facultate. Seara târziu, venind de la cursuri spre cămin, un miros seducător de lemn, de cald. O tarabă la marginea trotuarului și un bătrân cu fața luminată de jar care vindea cornete cu castane fierbinți. M-am simțit ca o eroină de roman, umplându-mi fericită buzunarele. Dar castanele cu mirosul lor înnebunitor și cu aura lor romantică nu mi-au plăcut deloc. Gustul mi s-a părut fad, dar le-am mâncat pe toate, pentru că altfel mi s-ar fi părut că le fac o nedreptate.Read more…

Bomboana de pe colivă

Pe dulapul din dormitor trona coșul împletit din nuiele, învelit cu grijă într-un sac transparent din polietilenă. Pe fundul lui, într-un ștergar străvechi, țesut în casă, se afla FAIANȚA. Adică un platou alb și oval, cu floricele colorate pe margini. Bunică-mea așa o numea, pe un ton reverențios. Iar în mintea mea faianță nu înseamnă plăcile de ceramică de pe peretele din bucătărie, ci platoul mare și alb, cu margini dantelate, pe care se așeza coliva la parastase și pomeni. De-a lungul anului prilejurile în care se dădeau jos coșul și faianța de pe dulap erau foarte numeroase. Tot timpul existau sărbători și momente în care se pomeneau morții. În ajun era mare vânzoleală în casă. Bunică-mea, altfel o persoană calmă și zâmbitoare, devenea agitată, făcea liste și mormăia pentru sine încetișor, absentă și surdă la trebuințele mele. Avea un raft din cămară pe care depozita tot ce era necesar pentru colivă: arpacaș, nucă, esență de rom, biscuiți, bomboane și zahăr pudră. Refăcea cu grijă stocul după fiecare parastas. Și toată cămara miroase amețitor a rom. Read more…

Și m-am îndrăgostit lulea

Nu doar o dată. De mai multe ori. Prima oară de Rishi Kapoor în ”Toată lumea este a mea”. Și pentru că nu eram singura îndrăgostită, timp de o săptămână cât a rulat filmul, am mers în fiecare zi împreună cu prietena mea, să ne uităm la pozele puse în afișierul de la intrarea în cinematograf. Intrarea în sala de spectacol era flancată de două afișiere, de fapt. Cu filmul care rula, și cu filmul din programul săptămânii următoare. Pozele astea ne erau foarte utile și le studiam îndelung. Petreceam mai multe ore pe săptămână în fața sălii fie povestind iar și iar filmul văzut deja, fie făcând presupuneri legate de cel care urma să vină. O să ne placă? O să plângem? O să râdem? Din nu mai știu ce motiv, n-am apucat să văd ”O floare și doi grădinari”, dar pe baza pozelor și a poveștilor amănunțite ale colegelor mele aș fi putut jura că l-am văzut. Și încă de mai multe ori. La filmele indiene plângeam toate pe rupte. Mergeam la film câte cinci-șase fetițe și ieșeam din sala de cinema suspinând și hohotind. Ne așezam apoi pe o bancă în centru și ne aminteam cele mai emoționante scene din film. Ne întorceam acasă cu ochii umflați și cu sufletele sfâșiate.Read more…

Vară în capsule

De la un an la altul, mi-e tot mai greu să mă despart de vară. Și nu pentru că frigul mă-ngrozește, ci pentru că am impresia că o să mă sufoc în haine groase. Că n-o să pot trăi fără sandale și tricouri, fără rochii care flutură lejer în jurul meu. Și forțez zi după zi, refuz să scot pulovere și pantaloni din dulap, mă zgribulesc de parcă sacrificiul meu o să conteze, iar vremea o să se îndure să mai rămână frumoasă un timp. Plouă de trei zile la Cluj, mă uit pe geam și mă tot gândesc la vara care a trecut. Nu m-am înghesuit la cozi în muzee, n-am stat blocată pe autostrăzi, n-am alergat să prind trenuri și avioane. Și totuși, vara asta cu ieșiri scurte și neplanificate îndelung îmi rămâne luminoasă, simplă, caldă, așa că n-aș vrea să o uit prea curând.Crișul Pietros care mi se arată ca o oază miraculoasă după un drum prin munți spre Padiș, plin de hârtoape și gropi adânci. Read more…

Pune cartofi la fiert în pauza mare

Acum mulți ani, în prima lui zi de grădiniță, am plâns mult și deznădăjduit. Mă gândeam că nu vom mai avea niciodată suficient timp de petrecut împreună. Că va trebui să fur de la ore, înot, lecții, ieșit cu prietenii. Să lucrez noaptea ca să am ziua liberă. Să fac acrobații printre obligații sociale și profesionale. Așa că vacanța asta forțată și pandemică mi-a apărut ca un dar. Cu toate angoasele și îndoielile ei. Cu tot spălatul obsesiv pe mâini și cu dezinfectatul la tot pasul. Cu tot ieșitul pe bază de declarație și cu cumpărăturile făcute pe apucate.Am avut în sfârșit timp pentru toate. Timp în care să învățăm unul despre altul și unul de la altul. Timp să frământăm pâine și să ne minunăm cum dospește. Timp să împletim cozonaci cu nucă și cacao. Timp pentru rețete complicate de prăjituri cu jeleu și glazură. Timp în care am învățat să aruncăm clătite în aer fără să le scăpăm pe jos…Astăzi e prima zi în care e la școală după atât de multe luni de vacanță forțată. Read more…

Scrie-mi un post-it dacă pleci

Bunicul era milițian și lucra la Evidența Populației. Pentru că avea un scris caligrafic desăvârșit, primea de lucru și acasă. Chiar și după pensionare. Probabil că jumătate din buletinele eliberate la acea vreme la Brăila fuseseră completate de el. Intra în curte cu niște cutii imense pe care un șofer i le aducea până la poartă. Acolo erau fișele și buletinele încă necompletate. Erau scrise cu tuș, iar înainte să merg la școală nu mi se părea joacă mai fascinantă decât să scârțâi cu penița pe hârtie. Mă minunam cum reușea Bunicul să înșiruie literele rotund și ordonat, când penița mea părea să aibă viață și voință proprii: se crăcăna, se îndoia, găurea hârtia și lăsa pete mari și negre de tuș în mijlocul paginii. Pete pe care le numeam purcei. Condeiul era lung și negru și-mi plăcea să-i rod solemn capătul, prefăcându-mă că mă gândesc la idei complicate pe care să le aștern pe hârtie. După ce am început să merg la școală, scrisul nu mi s-a mai părut deloc distractiv. Învățătoarea mă certa permanent că scriu urât, iar acasă părinții erau uimiți. Read more…

Am început să nu mă mai grăbesc

Cea mai veche amintire este într-un fel cea mai vie. Am în poală o farfurie de tablă cu vișine culese din grădină. Stau pe scăunelul mic și alb pe care Bunicul l-a făcut pentru mine. La picioare am o scoarță țesută special de Bunica. Are pe ea o pisică cu fundă albastră la gât. Ascult o poveste și aș vrea să nu se mai termine. Știu că după ce închide cartea, Bunica mă trimite să dorm de amiază. Detestatul somn de prânz. Așa că încerc să amân momentul prin tot felul de tertipuri. Mai cer o poveste. Mi se face sete. Și foame. Mai vreau vișine. Propun să mergem în grădina din spate să căutăm frăguțe. Cartea din care mi se citește acum e foarte groasă. Începuseră să-i zboare foile, așa că bunicul a cusut-o cu ață gri de cizmărie. Sunt Basmele lui Vladimir Colin. Pe care-mi scrisesem numele cu creion chimic muiat pe limbă și cu litera D întoarsă. Încă nu mergeam la școală pe atunci. Apoi, când citesc poveștile cu zâne ale contesei de Ségur vreau mereu pâine cu unt și cu sare. Iar cartea lui Wilhelm Hauff se citește cel mai bine cu brânzoaice făcute de mama.Read more…

Uriașul din bucătărie

Întotdeauna m-am întrebat cine-l botezase Fram. Pe frigider, nu pe urs. M-am gândit mereu că cel care-l botezase dăduse dovadă de mare gingășie, sensibilitate și bunătate. Să dai numele unui urs dintr-o carte pentru copii unui frigider! Mare, alb și aducător de confort. Și noi aveam acasă un Fram de culoare crem, pe care bunică-mea așezase un macrame cu motive complicate. Când deschideai și închideai ușa, trebuia să ridici cu o mână colțul macrameului, să nu-l prinzi din greșeală înăuntru. Eu nu prea aveam curaj să mă apropii de el. Avea un mâner lung, mare și metalic, pe care trebuia să-l smucești ca să-l poți deschide. La fel și la închidere, ușa trebuia trântită tare, altfel rămânea întredeschisă. În plus, circulau tot felul de povești despre copii care se ascunseseră în frigider și fuseseră găsiți morți după câteva zile de căutări. Când am mai crescut, ai mei l-au înlocuit pe bătrânul Fram cu ultimul răcnet în materie de frigidere: un Minsk mare, alb și cu congelator. Am învățat primele litere chirilice silabisindu-i numele: Мінск.Read more…

Cosmonauții n-au viață ușoară

Butoiul de vin se golea primăvara, cam pe la Paști. Vinul ușor și rubiniu din toamnă se termina, așa că ce se mai scurgea în pahar era o zeamă groasă și închisă la culoare, care-ți rămânea între dinți și mirosea mai degrabă a oțet. Curățarea butoiului era o operațiune îndelungată și complicată, așa că n-am asistat niciodată de aproape la ea. Unchiul spunea că e periculos, așa că ne trimitea să ne găsim de lucru în altă parte. Oricum, tin minte că era nevoie de multă apă fiartă și de piatră vânătă cu care se opărea și se dezinfecta. Apoi butoiul era culcat într-o rână ca să se usuce la soare. Era momentul pe care-l așteptasem cu nerăbdare toată primăvara. Devenea locul nostru de joacă favorit până la culesul următor, când era din nou umplut cu vin. Așterneam înăuntru pături și perne iar ca să ne fie mai moale, puneam și plăpumioara mea de bebeluș, cu urme de dantelă zdrențuită și de o culoare incertă, după ce își făcuseră ani la rând mâțele cuib în ea. Intrarea butoiului se acoperea cu o pătură mai groasă, de culoare verde.Read more…

Cozonacii dospesc în liniște

Bucătăria de iarnă era confortabilă și primitoare în toate anotimpurile.Un pat mare în fund de tot, cu o ladă pentru așternuturi vopsită în vișiniu, pe care se aflau tot felul de mărunțușuri. Foarfeci, ochelari, aparatul de radio cu baterii și un ceas de masă Slava, vișiniu și el. Pe stânga, imediat după ușă, o masă iar deasupra ei rafturi pe care se aflau esența de rom și de vanilie, condimente și niște poze vechi, cam răsucite și coapte de soare. Pe dreapta, soba cu cuptor și margini argintii, date cu bronz. Vara tăcută și misterioasă, iarna bolborosind, trosnind și aruncând umbre pe pereți, pe care le urmăream cu privirea până mă apuca somnul. Deasupra sobei, hârtie înflorată cumpărată de la cooperativă, prinsă cu pioneze ca să protejeze peretele. Se înlocuia de două ori pe an: înainte de Paști și de Crăciun.Read more…

Toate casele suprapuse

Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste. Locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei. Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată în vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă. Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte.Read more…

Unde sunt microbii de altă dată

Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală. Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două.Read more…

Mi-e dor să fiu răcită cobză

Ochiurile din farfurie par prinse într-un dans. Se apropie, se îndepărtează, se leagănă, se rotesc. Am pus un miez de pâine în mijlocul gălbenușului, dar n-am putere să întind mâna și să-l bag în gură. Durerea de gât de ieri seară a devenit insuportabilă. Nu pot înghiți deloc și mă simt sfârșită. Sunt convinsă că de la Vecinu’ Costică mi se trage. El mi-a dat ieri o bucățică de covrig uscat, care m-a zgâriat pe gât. Zgârietura aia e de vină. Tot pe masă în fața mea e cocoșul jumulit de pene și pârlit la flacăra gazierei. Așteaptă să fie băgat în oală la fiert. Cu el așteaptă și Tanti Neculina să termin de mâncat. Mă tot îndeamnă să mestec mai repede, dar vocea ei ajunge la mine ca un murmur îndepărtat. Nu-mi place să stau la Tanti Neculina, deși din când în când ai mei mă îndeamnă să dorm la ea o noapte sau două ca să-i țin de urât. Când se deschide ușa și în bucătărie intră Bunică-mea, un val de căldură recunoscătoare mă cuprinde. Îmi spun că atâta o să plâng și o să jelesc până când o să i se facă milă și-o să mă ia acasă. Read more…

Iar eu mă tai cu lama

De fapt, nu mă mai tai. M-am tăiat. O singură dată. În toaleta de la etajul doi al școlii. Eram după o vacanță în care citisem fără oprire Winnetou și tot ce găsisem la Bibliotecă scris de Karl May. Aveam două prietene bune în școala generală, pe N și pe C. Toată lumea ne poreclea Surorile Dinamită, așa că ideea de a deveni surori de cruce cu adevărat nici n-a fost așa de surprinzătoare. În pauza mare ne-am ascuns în toaleta fetelor. C. adusese de acasă o lamă cam ruginită. Eu eram de părere că mai bine ne-am înțepa ușor în deget cu vârful compasului. Îmi era frică de lame, după ce mă tăiasem cu una încercând să ascut vârful unui creion bont. N-am avut succes cu propunerea mea. S-a votat pentru lamă. Pe care, evident, n-am dezinfectat-o. Cred că nici măcar pe mâini nu ne-am spălat. N-aveam vreme, oricum. Pauza dura doar 20 de minute.Read more…

Ce te face să te simți acasă

După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…