Gabriel ben Meron: O DEŞĂNŢATĂ LIPSĂ DE NOSTALGIE

Tânăr e acela care poate şi suferi şi se bucura din dragoste pentru o femeie. Adultul e capabil doar de bucurie întrucât nu mai are valenţele necesare pentru a fi nefericit.Iar bătrânul? Bătrânul să-şi vadă de-ale lui, şi numai de ale lui, căci el a pierdut de mult capacitatea de a se bucura sau a suferi de pe urma unei femei! O călătorie profesională pe Valea Prahovei mi-a adus în amintire această scurtă poveste cu tâlc.

 

 

În urmă cu zeci de ani un foarte cunoscut jurnal ştiinţific american îşi permisese să publice, într-un tipic chenar potrivit umorului uşor, definiţia unui bărbat tânăr, adult şi bătrân.Iată povestea aşa cum mi-o amintesc eu.

 

Tânăr e acela care poate şi suferi şi se bucura din dragoste pentru o femeie. Adultul e capabil doar de bucurie întrucât nu mai are valenţele necesare pentru a fi nefericit.

Iar bătrânul? Bătrânul să-şi vadă de-ale lui, şi numai de ale lui, căci el a pierdut de mult capacitatea de a se bucura sau a suferi de pe urma unei femei!

O călătorie profesională pe Valea Prahovei mi-a adus în amintire această scurtă poveste cu tâlc, uitată de mult, ghemuită şi înghesuită în mica cutie a memoriei atât de încărcată, a unui om trecut prin multe.

Valea Prahovei……..

Odinioară raiul pe pământ.

Un râu larg, cu căderi minione de apă, cu porţiuni complet acoperite de vegetaţie abundentă, un permanent şipot de apă curgătoare, departe de a fi lină, dar nicidecum liniştită şi aşezată.

Iar de partea celalaltă a căii ferate, un şir de aşezări montane, una mai pitorească şi mai atrăgătoare decât cealaltă.

Sinaia cu gara regală, Buştenii cu micile vile ascunse printre copaci, Timişul aproape invizibil prin fereastra vagonului de tren, Predealul majestuos şi la urmă Braşovul impunător, oraş mare cu un aer de staţiune climaterică.

Şi deasupra tutoror acestor aglomerări citadine, lanţul munţilor Bucegi, atracţia absolută a fiecărui bucureştean dornic de aer curat şi peisaj relaxant, Bucegii cu cabanele lor, aruncate pe piscuri şi după stânci, cu menuuri standarte dar extrem de ispititoare după o zi de hoinăreală prin pădure şi pe vârfurile pleşuve.

Sunt convins că pe vremea mea nu exista un singur bucureştean care ar fi avut curajul să nege impecabila vrajă a acestei regiuni.

Bucureşteanul epocii mele se împărţea în trei categorii, divizate în modul cel mai clar de nişte obiceiuri nerostite şi de legi nescrise.

Primii erau cei oarecum înstăriţi (nimeni nu era chiar înstărit pe vremea mea!), care-şi permiteau să ia o cameră de hotel, de unde vara îşi luau drumul spre munte, în sus, pe poteci ascunse, mai niciodată ajungând pe piscul de unde se vedea cerul unindu-se cu pământul. Iar iarna, dotaţi cu echipamentul necesar ei băteau pârtiile de schi de dimineaţa până seara, bronzându-se la soarele reflectat în nămeţii de zăpadă.

După ei se aşezau la rând iubitorii de natură, posesorii salariului decent, care în lipsa surselor de lux, se mulţumeau cu o călătorie de tren sau de automobil până la unele din aşezările de la poalele brâului de munţi şi de acolo o luau pe jos spre cabana mult dorită, dormeau pe priciuri, iar a doua zi de dimineaţă îşi beau cafeaua prea lichidă şi-şi mâncau sandvişul pregătit cu grijă de acasă, după care cu rucsacul în spinare se îndreptau spre următoarea ţintă, cu ochii pe ceas pentru a nu apuca apusul şi întunericul pe o pantă ce nu putea fi desluşită cu uşurinţă la lumina lunii. Şi ei erau schiori, şi ei erau pe pârtie iarna, dar timpul le era limitat, trebuiau să ajungă la gară în timp util, pentru a nu-şi pereclita întoarcerea spre Capitală.

Cei din urmă (care contrar Noului Testament nu deveneau niciodată primii, la nimic) se mulţumeau cu un loc în picioare pe culoarele vagonului de clasa II-a, două-trei ore de călătorie, iarna cu schiurile bine legate unul de altul şi în orice anotimp cu rucsacul pregătit cu de toate, pentru a ajunge la gara montană devreme, de-ajuns de devreme pentru a-şi permite o rapidă plimbare până la Cota 1400 sau cabana Trei Brazi sau pe pârtia de schi până la ultimul tren de seară, seara de duminică, sacrificată de dragul Bucegilor, un sacrificiu care se merita şi asupra căruia nu era loc de discuţii în contradictoriu.

Nu-mi aduc aminte de cineva, de vârsta mea, care să nu se fi încadrat într-una din categoriile de mai sus. Nu numai de frica de a fi cotat (ceea ce numesc americanii) outcast, un individ asocial şi neaparţinând, ci mai ales pentru că nu se putea altfel, pentru că fiecare găsea în masivul Bucegilor ceea ce dorea şi se potrivea cu puterile sale fizice şi materiale.

Au trecut de atunci mai bine de 40 ani.

Şi iată-mă pentru prima oară după exact un soroc de ani, în Predealul atât de cunoscut, şi nu în trecere, şi nu pentru o singură noapte, ci pentru 6 zile pline.

Cazat într-un hotel cochet, cu lanţul de munţi răsăritean în faţa ferestrei camerei mele, cu alte cuvinte martor al răsăritului matinal şi zilnic, m-am trezit deodată, uluit şi necrezându-mi propriei mele inimi, “nemuritor şi rece” !

Mi-am luat pulsul (că de, atâta lucru mi-a rămas din lunga mea carieră medicală) să văd dacă mai trăiesc, şi să traduc starea mea de spirit într-un număr absolut, cel al ritmului meu cardiac.

Surpiză!

O perfectă corelaţie între indiferenţa mintală şi nivelul funcţiei cordului meu în acele momente. Un puls rar, de om relaxat, în vinele căruia nivelul adrenalinei e identic cu cel stabilit de un somn profund şi liniştitor.

Nimic nu vibra în mine în acea splendidă dimineaţă de octombrie precoce, în faţa răsăritului ce se dorea superb, ce zic eu, sublim, perfect, uluitor de luminos.

Nu m-a mirat lipsa de reacţie a minţii şi corpului meu, nu aceasta era sursa surprizei de care aminteam. Ce Dumnezeu , doar mai văzusem eu răsărituri de soare deasupra unei coaste de munte, ultima oară cu luni în urmă, în nordul Portugaliei, în valea Gereis, un colţ de rai practic necunoscut de imensa majoritate a turismului european.

Ceea ce m-a uluit şi m-a lăsat praf a fost faptul că nimic din ceea ce numim nostalgie nu a creiat în mine o schimbare, o zguduire, cât de mică, minusculă, în modul existenţei mele în acele momente.

Prima mea reacţie a fost de decepţie, decepţia unui om care nu mai poate vibra la bucurie (vezi mai sus!), mărturie a vârstei mele înaintate, senescenţă binecuvântată dar aducând cu ea nişte beteşuguri obiective şi subiective greu de ascuns, de ascuns altora dar mai ales mie însumi.

Mi-am zis că dacă mai era nevoie ca ceva să-mi aducă aminte de prezenţa mea în cel de al optulea deceniu de viaţă extrauterină, iată că acel ceva a sosit. Şi-a făcut datoria cu prisosinţă, a aprins luminiţa necesară în creierul meu şi a înscris cu litere clare în conştiinţa mea sentinţa definitivă, definiţia omului incapabil de vibraţii de orice fel.

Dar deoadată ceva nespus de plăcut m-a liniştit, pe loc, instantaneu, incredibil de rapid şi eficace.

Nu, nu m-am minţit, şi nici nu am încercat să-mi neg vârsta şi să fac abtracţie de apanajele ei.

Ceva mult mai solid, mult mai evident şi mai ales real m-a liniştit şi mi-a redat deplina încredere în mine însumi.

Un gând eliberator, o fulgerare de moment, de data aceasta o adevărată descărcare de adrenalină, nu excesivă (asta ar putea face rău uneori), ci într-o cantitate perfect determinată.

Eu, am descoperit în acel moment, mă pot declara vindecat definitiv de nostalgie!

Nostalgia îşi are originea într-o viaţă neîmplinită, în senzaţia perenială de nemulţumire, de neîmplinire, de semieşec.

Iar nostalgia după locurile părăsite de mult e explicată prin faptul că acele locuri nu fuseseră niciodată înlocuite cu alte locuri, cu alte peisaje, cu alte înălţări spirituale provocate de un superb peisaj imposibil de iertat.

Acesta nu e cazul meu, mi-am zis, cu un ton aproape fastuos!

Eu am înlocuit de mult un peisaj cu altul nu mai puţin spectacular, deşi complet diferit.

În aceşti 40 ani eu m-am îndrăgostit de nişte locuri nu numai pentru că aveau farmecul lor inegalabil, ci pentru că locurile acelea sunt şi vor rămâne ale mele!

Fără discuţie, deşertul e ceva complet diferit de coama unui munte împădurit, şi o albie golită de apă 360 zile pe an nu are nimic comun cu micile căderi de apă a unui râu de munte. Dar deşertul, şi valea râului secat, şi nisipul şi soarele arzător care nu-ţi permite să-i arunci o privire de nici măcar o fracţiune de secundă, şi cămila de la marginea drumului, toate astea sunt ale mele, cucerite cu sânge, cu sudoare, dar mai ales cu multă dragoste.

Puternicul sentiment de apartenenţă mi-a creiat în acea dimineaţă însorită în faţa masivului muntos ,o stare de spirit echivalentă, cred, cu cea produsă de o revelaţie idolatrică.

Şi deodată am simţit o uşoară, dar perceptibilă, augmentare a ritmului meu cardiac, nu mult, ci doar aşa ca să-mi amintească că mai pot găsi în mine însumi suficiente resurse necesare pentru a vibra atunci când ceva, sau cineva, se află foarte aproape de mine şi de sufletul meu.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *