Comerţul cu diamante, de la descoperirea gemei brute, până la stadiul de diamant şlefuit, achiziţionat cumpărătorul final, trebuie să se desfăşoare fără finanţări intermediare, doar pe bază de încredere. Acest mod de a face afaceri s-a realizat optimal într-un cerc relativ restrâns de evrei foarte religioşi (hasidimi,haredim). În această lume în care regula e sfântă, corectitudinea este cuvânt de ordine, cuvântul dat este neretractabil, nu circulă “hârtii” decât diamante, iar contractele se încheie printr-o strângere de mână.

 

 

Cel mai grozav creion al copilăriei

În copilăria mea Kohinoor însemna pentru noi cel mai bun creion negru. Se putea ascuţi bine şi cu ascuţitoarea care o ţineam în penar, dar şi cu briceagul de care eram foarte Mîndru şi-l ţineam în buzunar. Era cel mai bun creion pentru că nu i se rupea vârful în timp ce-l ascuţeai şi nici după, chiar dacă apăsai mai furios vârful creionului,la extemporalul de mate, când nu-ţi venea pe moment, o formulă în minte.

Apoi copilăria a trecut, cu şcoala am isprăvit, creioanele au dispărut fiind înlocuite cu mult mai modernele pixuri şi eu am uitat de Kohinoor, despre care crezusem cândva că înseamnă intr-o limbă sacră “ vârf negru “. Ulterior am aflat că acest nume aparţine celui mai mare diamant din lume şi că înseamnă”Muntele Luminii”.

Multă vreme subiectul nu m-a preocupat, şi-a pierdut savoarea actualităţii şi, la fel ca miile de idei care ne-au trecut cândva prin cap fără să se graveze prea adânc în cutele misterioase ale creierului nostru, a rămas pe undeva neştiut, într-un ungher al încăpătorului ,dar dezordonatului depozit al memoriei mele.

Diamante faimoase şi destinele lor

Am “regăsit” ideea pierdută, cu ocazia unei călătorii în Africa de Sud când m-am lămurit întâmplător că de fapt Koh-I-Noor nu este şi nici nu a fost cel mai mare diamant din lume, ci doar printre ele, dar că istoriile legate de posesorii succesivi ai acestei foarte preţioase şi foarte, foarte scumpe nestemate, au fost din cele mai interesante şi savuroase.

Diamante…

Ca să începem cu sfârșitul (cum procedăm şi la romanele poliţiste-dacă le mai citim:), Koh-I-Noor străluceşte acum suveran pe coroana Majestăţii Sale Regina Marii Britanii. Dar nu de azi, nu de ieri, ci de 166 de ani!

Regina Victoria

Prima Regină care a purtat pe cap coroana împodobită cu faimosul diamant a fost nu mai puţin faimoasa Regină Victoria, împărăteasa Indiei.

Titlul mult râvnit de Împărăteasă i-a fost obţinut printr-o lege specială, votată de Parlament, de Benjamin Disraeli, prim ministrul conservator al marii Britanii, febleţea Reginei, despre care Bismarck spunea ”Der alte Jude dass ist der Mann”(“omul” este “evreul”cel bătrân). ”Evreul”cel bătrân a fost înmormântat în Catedrala Westminster Abbey:).

După ce prima împărăteasă a purtat în coroana sa diamantul, acesta a revenit, rând pe rând. reginelor consoarte şi în final actualei suverane Regina Elisabeta a II-a care însă a pierdut între timp titlul de împărăteasă a Indiei.

Elisabeta a II-a

Diamantul Koh-I-Noor a devenit Briliant prin insistenţa prinţului consort Albert. soţul Reginei Victoria, care a comandat refaţetarea diamantului. A pierdut astfel din greutate de la 189 de carate, la 105, a câștigat în frumuseţe, dar a ieşit din topul celor mai mari diamante din lume. Titlul(neoficial:)) de cel mai mare diamant al lumii i-a revenit unei nestemate (gemă), descoperită în 26 ianuarie 1905 de către Thomas Cullinan

Thomas Cullinan

în mina care-i poartă numele, aflată în Africa de Sud în apropiere de Pretoria 

Mina Cullinan

Gema cântărea 3106 carate (1 carat=0,2 gr), şi se presupune că ar fi fost generată de o lavă vulcanică de acum 1.2 miliarde de ani, comparativ cu alte geme a căror vârstă se situează în generaţii de până la 100 milioane de ani.

Diamantele nu se clasifică doar după greutate, ci mai sunt şi alte caracteristici, cum ar fi puritatea şi culoarea. Bineînţeles după prelucrarea lor prin şlefuire, capătă forme, străluciri şi frumuseţi incomparabile care au făcut ca diamantele şlefuite să devină podoabele cele mai râvnite şi printre cele mai disputate de puternicii zilelor.

Industria diamantelor a devenit un domeniu sofisticat, în care surprizele şi rarele generozităţi ale naturii, ale adâncurilor tainice, înnobilate de curiozitatea scrutătoare şi perseverenţa geniului uman, au creat noi perspective, noi şi surprinzătore valori.

Imensa gemă de la mina Cullinan (găsită, de fapt, de un căpitan cu numele Wells, întâmplător, când inspecta un perete al uriaşei gropi a minei care acum se întinde pe 42 de hectare), este şi astăzi deţinătoarea recordului de mărime, pe locul doi fiind diamantul “Excelsior” cu o greutate de 995 carate (de trei ori mai mic!!!).

După ce poţi spune că Dumnezeu ţi-a pus mâna în cap, dându-ți şansa să găseşti o asemenea raritate, a cărei valoare atunci era chiar inestimabilă, se pune inevitabil întrebarea ce e de făcut cu ea? Ca s-o vinzi n-ai cui şi pe urmă nici nu i se poate stabili un preţ, s-o foloseşti în dotarea personală, la ce ai putea-o folosi, căci doar nu poţi purta la gât o piatră de peste juma’ de kilogram, chiar cât de preţioasă să fie! Cu dilema asta s-au luptat burii, căci ei erau stăpânii de drept ai diamantului Cullinan, după ce i-au dat o” primă de găsire” căpitanului Wells (3500 Lire) şi o “primă de proprietate” lui Sir Thomas Cullinan (150000 Lire).

În zilele noastre (în România) când ai o dilemă o trimiţi negreşit Parlamentului spre soluţionare. Aşa au procedat şi burii atunci, iar Parlamentul (Transvaal-ului), în care burii deţineau o majoritate de 70% faţă de minoritarii englezi, a votat ca cel mai mare diamant al lumii să fie donat suveranului britanic, pe atunci Regele Eduard al VII-lea

Eduard al VII-lea

De neînţeles după abia încheiatul Război al Burilor (1899-1902), în care burii au fost înfrânți şi obligaţi să accepte includerea celor două state independente ale lor : Statul liber Orange şi Transvaal, în Uniunea Africii de Sud ,devenită ţară componentă a Imperiului (Commonwealth) Britanic. O fi fost un semn de supunere a învinsului sau un gest de frondă a superiorităţii morale? Sau un apropo, căci Războiul Burilor a avut la origine dorinţa englezilor de a acapara zăcămintele de diamant (şi apoi de aur), descoperite in ţinuturile stăpânite de buri, aceşti bravi fermieri olandezi care au ajuns în Africa de Sud, începând cu anul 1652 (destul de apropiat de 1620, când vasul Mayflower a acostat la Cape Code întemeind colonia Massachusetts în America de Nord)

 

Cine au fost burii şi ce-au făcut ei?

In apropiere de Pretoria se află un monument impresionant  despre istoria acestei populaţii de imigranţi,

Monumentul Burilor

începând cu debarcarea lor de către Compania Olandeză a Indiilor de Est, la Capul Bunei Speranţe, unde contrazicând flagrant denumirea locului, îi întâmpina un peisaj dezolant 

Coloniştii nou sosiţi erau în special protestanţi din Olanda, Germania, Suedia şi Franţa (hughenoţi) care se refugiau pentru a scăpa de persecuţiile religioase din ţările lor de baştină. Au întemeiat în apropiere un oraş Kaapstad în noua lor limbă numită Afrikaans, un fel de slang olandez, ei înşişi numindu-se Afrikanders (dar denumirea de boers/buri a devenit mai cunoscută). Locul a fost descoperit de portughezul Bartolomeu Diaz (1488) apoi de Vasco de Gama (1497) şi a fost folosit ca port intermediar pentru realimentarea vaselor care navigau între Europa şi India. Peste 100 de ani lucrurile nu s-au modificat esenţial, doar că au apărut şi colonişti asiatici, englezii au început să-şi facă simţită prezenţa, ca putere maritimă din ce în ce mai importantă şi preocupată de asigurarea unei legături cât mai sigure cu India, devenită cea mai mare colonie a sa. Oraşul a devenit un important centru economic,cultural şi turistic frumos – astăzi având aproape 2 milioane locuitori – şi-a englezit numele în Cape Town, deoarece în decursul secolului XVIII-XIX au venit în Cape, din ce în ce mai mulţi englezi, mai cu seamă după ce au început să fie descoperite cantităţi importante de diamante brute.

În anul 1833 englezii au impus abolirea sclaviei, măsură care a produs derapaje economice în defavoarea fermierilor buri, oricum deja profund nemulţumiţi de imixtiunea englezilor şi limitarea libertăţilor cu care ei se obişnuiseră. În 1835 peste 10000 de buri şi-au început “marele exod” spre nord, în căutarea unor noi teritorii unde să-şi refacă existenţa independentă şi bunăstarea pierdută. ”MareleTrek” cum s-a numit această impresionantă, dar sângeroasă aventură a burilor, care până la urmă a dus la întemeierea a trei noi Republici: Natal, şi dincolo de fluviile Orange şi Vaal , Statul Liber Orange şi Transvaal a devenit datorită forţei morale a acestor oameni şi “forţei materiale” a diamantelor, o istorie de succes.

Un guvernator englez (de fapt prim ministru al Coloniei Capului) extrem de agil şi agresiv, Cecil Rhodes, a reuşit să modifice substanţial peisajul politic al Sudului African, în favoarea Imperiului Britanic, în ultimul deceniu al secolului XIX .Bani pentru finanţarea visurilor şi aventurilor sale colonialiste avea tot de pe urma diamantelor. Cumpărase anterior terenuri”diamantifere:)” la Kimberley, fosta şi actuala capitală a provinciei de Nord-Vest, dar şi “capitala diamantelor”, unde a înfiinţat în 1888 Compania De Beers care este şi astăzi cea mai mare companie de minerit şi extracţia diamantelor din lume, cu o cifră de afaceri de cca 10 miliarde $, şi care controlează 40% din piaţa mondială. Cecil Rhodes a reuşit să adauge Imperiului două teritorii noi, la nord de Transvaal, denumite atunci Rhodesia de Sud şi respectiv Rhodesia de Nord care după ce au devenit independente s-au lepădat de numele lui, chemându-se acum Zambia respectiv Zimbabwe, despărţite de faimoasa cascada Victoria.

Cuceririle lui Rhodes au fost decisive în înfrângerea Republicilor Bure, chiar dacă ele avuseseră iniţial ca obiectiv realizarea mult visatei Africi Britanice întinzându-se de la Cape-Town până la Cairo(!!). Acest vis putea fi uşor şi quasi definitiv desfiinţat dacă cele trei republici autonome bure realizau o Uniune Sud Africană Olandeză!! Cecil Rhodes, ale cărui două Rhodesii au torpilat această posibilitate, a murit în 1902, anul în care burii au fost învinşi şi s-a pecetluit soarta Uniunii Africii de Sud .

 

Un dar regesc

Darul poartă acelaşi nume şi atunci când dai, dar şi când primeşti. Deci La împlinirea vârstei de 66 de ani, Regele Edward al VII-lea al Marii Britanii a primit în dar Diamantul Cullinan, de la Guvernul Provinciei Transvaal (de-acum înglobată în Uniunea Sud-Africană). Iniţial, regele a refuzat, (??) acest dar, ceea ce mi se pare că a fost un gest de bun simţ. Până la urmă după intervenţia mai multor politicieni,dintre care cel mai convingător a fost Winston Churchill,regele a cedat tentaţiei(?) sau unei raţiuni de stat, şi a acceptat extravagantul dar al unei naţiuni învinse. Pe timpul transportului diamantul (deja de faimă mondială) a fost asigurat la suma de 1.250.000 $. (pe atunci o sumă uriaşă).

Prelucrarea diamantului brut a fost încredinţată celei mai reputate companii din domeniu, Asscher Diamond Co., cu sediul la Amsterdam, înfiinţată în 1854 de Josef Isac Asscher, devastată şi distrusă de nazişti în1942 . Din cei 15 membri ai familiei Asscher deportaţi, au supravieţuit zece şi au refăcut compania  care astăzi are sucursale la New-York şi Tokio.

Atunci, în februarie 1908 Josef Asscher era atât de stresat încât a leşinat în faţa publicului prezent la despicarea celui mai mare diamant al lumii, căci în momentul aplicării loviturii unice şi decisive,s cula folosită s-a rupt dar diamantul a rămas intact. Domnul Josef, deja notoriu pentru spiritul său inovativ, a conceput un instrument nou cu care diamantul buclucaş a fost segmentat şi apoi şlefuit, rezultând 9 (nouă) diamante pentru Bijuteriile Coroanei Britanice. Primul denumit Steaua Africii, de 530,2 carate (în stare şlefuită), a fost montat în Sceptrul Regal al Suveranului

iar cel de al doilea de 317,4 carate în Coroana Imperială Britanică devenită o celebră piesă de muzeu,în lipsa Imperiului:)

 

Steaua lui David si Diamantele

Familia Asscher nu a fost o excepţia în lumea de ieri şi de azi a comerţului şi industriei de diamante. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că prezenţa evreilor în acest domeniu se bazează pe o veche şi consolidată tradiţie. Risipirea comunităţilor evreieşti nu a fost neapărat un obstacol major în păstrarea legăturilor între acestea. De altfel chiar exigenţele religioase şi cele privind securitatea personală impuneau menţinerea vie a unor căi de comunicare eficiente în condiţiile precare ale epocii căci ne referim la perioada de după cruciade. Unul din precursorii marilor călători, care aveau să descopere lumea pentru Europa (mai cu seamă cea de Vest),a fost un evreu numit Benjamin Tudela

Benjamin Tudela

din provincia spaniolă Aragon, care a vizitat intre 1159-1172 Europa, Asia şi Africa, descriind preocupările şi viaţa evreilor din Comunităţile vizitate, legăturile lor comerciale, mărfurile de care se ocupau. Nu doar evreii se ocupau cu comerţul mărfurilor, ci poate cu acelaşi talent, aptitudini şi succes: grecii, armenii, italienii şi mai târziu chinezii şi indienii. Cele mai comune produse comercializate de la Est spre Vest erau sclavii, mătasea, mirodeniile,aurul şi mai târziu diamantele, iar de la Vest spre Est : blănurile ,armamentul, produsele manufacturate. Însuşirile care calificau persoane sau grupuri pentru acest comerţ plin de surprize şi riscuri, dar şi de câștiguri fabuloase pentru cei care reuşeau, erau: curajul, mobilitatea, cunoaşterea multor limbi, culturi şi obiceiuri, mintea ageră, onestitatea, relaţiile cu diferite grupuri şi persoane de încredere. Era de asemenea foarte important să ai credit sau mijloace de plată pentru a cumpăra şi, la fel, la celălalt capăt al drumului să ai clienţi solvabili sau de încredere cărora să le vinzi. Şi, evident, să ai mijloace de transport sigure pentru marfă sau măcar asigurare acoperitoare pentru cazul accidentelor pe timpul transportului (în special cel maritim).

Toate acestea – aparent simple şi accesibile în zilele noastre – erau nesigure şi incerte cu sute de ani în urmă. Dintre toate mărfurile cele mai atractive erau cele cu volum mic, valoare mare şi care se puteau vinde repede. Diamantele erau din acest punct de vedere marfa ideală.

Cum s-a putut întâmpla ca tocmai evreii, acest popor mic, persecutat aproape peste tot, a reuşit să aibă o poziţie semnificativă, chiar dominantă, pe “piaţa”diamantelor?

În primul rând pentru că, datorită risipirii şi complicatelor încrengături familiale, puteau deţine controlul marilor trasee comerciale care făceau legătura cu principala piaţă de desfacere: Europa.

În al doilea rând pentru că, datorită permanentelor restricţii, persecuţii, expulzări, niciodată nu şi-au investit banii câștigați sau economisiţi în bunuri imobiliare, deci aveau mijloace de plată pentru achiziţii şi, la nevoie, finanţau cumpărătorii. Evreii de voie, dar mai mult de nevoie, au inventat numeroase mijloace de plată care au supravieţuit până şi în zilele noastre, cum a fi acreditivul (scrisoare de credit).

În al treilea rând evreilor le erau interzise o serie de domenii de activitate, din raţiuni quasi-religioase, promovate de Biserica Catolică(în special). De exemplu evreii nu aveau voie să deţină pământ şi să facă agricultură, pentru a nu permite ca eventual ţărani creştini să muncească pentru evrei! În acelaşi timp evreilor huliţi li s-a permis şi chiar au fost încurajaţi să activeze în comerţ şi finanţe, domenii considerate înjositoare pentru creştini(!).

În al patrulea (zic şi eu ca englezii), dar nu ultimul rând, comerţul cu diamante de la descoperirea gemei brute, până la stadiul de diamant şlefuit, primit (şi mai ales plătit) de cumpărătorul final, presupune trecerea prin numeroase mâini şi numeroase transformări. Acest proces destul de complicat şi lung (în timp şi spaţiu) trebuie să se desfăşoare (pentru a fi eficient) fără finanţări intermediare, doar pe bază de încredere. Acest mod de a face afaceri s-a realizat optimal intr-un cerc relativ restrâns de evrei foarte religioşi (hasidimi,haredim). În această lume în care regula e sfântă, corectitudinea este cuvânt de ordine, cuvântul dat este neretractabil, nu circulă “hârtii” decât diamante, iar contractele se încheie printr-o strângere de mână.

Primele diamante au fost descoperite în India, şi până în secolul XV nu s-au găsit nicăieri,în altă parte a lumii. Deşi nu are neapărat o legătură cauzală cu soarta diamantelor din India, poate e totuşi interesant de menţionat, căci poate nu toată lumea ştie, că în India a existat o interesantă comunitate evreiască sau mai exact câteva. Cea mai fabuloasă este comunitatea din Cochin din statul Kerala(singurul stat Indian care a avut un guvern comunist:)), întemeiată de evreii care veniseră după distrugerea Templului din Ierusalim, apoi Comunitatea Beth Israel din Mumbay (Bombay)

 

revendicând aceeași vechime. O comunitate în oraşul Chennai (fost Madras) datează de la expulzarea evreilor din Spania si Portugalia care au pus bazele comerţului cu diamante din India, transportate la Lisabona.

Evreii din India nu au cunoscut nici un fel de fenomene de antisemitism de-a lungul secolelor de convieţuire, dar după întemeierea Statului Israel,au făcut aproape toţi Alia. Astăzi mai trăiesc în India – printre cei peste 1,2 miliarde de hinduşi, musulmani şi creştini – 5000 de evrei. Revenind la istoria comerţului cu diamante, secolul XV s-a încheiat cu expulzarea evreilor din Lisabona, care dezvoltaseră o adevărată măiestrie a şlefuirii, dar au fost nevoiţi s-o relanseze într-un mediu mai prielnic. Acest loc mai tolerant şi chiar prietenos l-au găsit în ţările de Jos în cunoscutul oraş flamand Antwerpen, port la Marea Nordului prin estuarul Westerschelde, care şi în prezent adăposteşte cea mai importantă industrie de şlefuire a diamantelor. Prin Cartierul Diamantelor din Antwerpen trece 84% din totalul diamantelor din lume, realizând o cifră de afaceri de 54 miliarde de dolari pe an. În cele 380 de ateliere de şlefuit care prelucrează diamante în valoare de 16 mld $,precum şi la Bursa de Diamante, lucrează 3500 de angajaţi (şlefuitori,comercianţi şi brokeri de Bursă). Din comunitatea evreiască din Antwerpen,65% au pierit în Holocaust. Din cei 15000 care mai trăiesc, 80% lucrează în industria diamantelor şi majoritatea sunt “Haredim” adică foarte religioşi şi cărora li se spune că ar fi ” ultra” ortodocşi. Ei tratează în prezent cu membrii unei secte hinduse cu numele de Jain, preluarea cel puţin parţială a afacerii de diamante.

Un Motto la încheiere     

Industria diamantelor în Israel a început mult înainte de proclamarea independenţei. Un specialist refugiat în 1937 din Olanda a înfiinţat la Petach Tigva primul atelier de şlefuit. Apoi succesiv s-au dezvoltat alte 33 de ateliere cu un total de aproape 3300 de angajaţi. În timpul celui de al doilea Război mondial întreaga industrie de prelucrare a diamantelor s-a relocat din Belgia şi Olanda ocupată de nazişti, în Palestina, pe atunci încă sub Mandat Britanic.

Principalul furnizor de materie primă (diamante brute) era Africa de Sud, pe atunci cu statut de Dominion al Coroanei Britanice, şi puternicul “sindicat” De Beers controla în cea mai mare măsură piaţa. După încheierea războiului mondial o bună parte a industriei s-a întors la Antwerpen şi din pricina frământărilor din Palestina, premergătoare reîntemeierii Statului Evreu.

După Războiul de Independenţă şi consolidarea politico-economică a noului Stat Israel, dezvoltarea industriei de diamante s-a reluat inclusiv cu sprijinul Guvernului, devenind una din pârghiile importante ale asigurării stabilităţii financiare a Israelului. Ca în orice domeniu, elementele decisive sunt: piaţa( clienţii) şi sursele de materie primă (furnizorii).Piaţa a cunoscut o creştere accelerată determinată atât de creşterea generală a consumului în lume (creşterea populaţiei şi a bunăstării), cât şi ca urmare a diversificării utilizărilor industriale a diamantelor.

De Beers neputând asigura în întregime necesarul de materie primă, s-a înfiinţat o companie israeliană “Pituah” cu capital public-privat care a preluat cu succes acoperirea deficitului de diamante brute, dezvoltând noi explorări în mai multe state africane devenite libere.

“Districtul Diamantelor” din Tel-Aviv Ramat Gan 

concentrează sute de ateliere pentru prelucrare, precum şi Bursa Diamantelor care a depăşit-o la volumul de vânzări de diamante (en-gros) pe cea din Antwerpen. Bursa este dominată şi la Tel-Aviv de” haredim” (evrei foarte religioşi), asigurând seriozitatea, discreţia, eficienţa şi cinstea fără de care această afacere, încă înfloritoare, nu funcţionează.

Pot să vă mărturisesc din experienţă proprie că bursa de diamante este singura (instituţie în Israel, din care e mai uşor să intri decât să ieşi:). Dar se intră foarte greu…

Ca şi la Antwerpen, urarea cu care se încep şi se încheie afacerile este în idiş: “ Mozl un Broche” (Noroc şi binecuvântare)