Privind fotografiile luate după semnarea la Geneva a acordului dintre Iran şi cele cinci puteri nucleare plus Germania, – pupat piaţa independenţei, Catherine Ashton (UE) şi John Kerry îmbrăţişându-se cu ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, îţi vine să crezi că Iranul a renunţat definitiv la arma nucleară şi se împacă cu toată lumea, inclusiv sau în primul rând cu Israelul.
Privind fotografiile luate după semnarea la Geneva a acordului dintre Iran şi cele cinci puteri nucleare plus Germania, – pupat piaţa independenţei, Catherine Ashton (UE) şi John Kerry îmbrăţişându-se cu ministrul iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, îţi vine să crezi că Iranul a renunţat definitiv la arma nucleară şi se împacă cu toată lumea, inclusiv sau în primul rând cu Israelul. Ar fi fost prea frumos să fie adevărat şi niciodată nimeni nu s-a aşteptat la aşa ceva.
Dar atunci care erau aşteptările? Cu excepţia Franţei, dar care acum s-a dat pe brazdă, Occidentul se pregătea să accepte chiar şi concesii mici numai să poată ajunge la un acord, să evite spectrul unei intervenţii militare. Având în urma lor războaiele din Irak şi Afganistan, Statele Unite vor să scape de povara Orientului Mijlociu, iar preşedintele Obama, încă în discursul său inaugural din primul mandate, a întins mâna către statele din această regiune, inclusiv Iranului. Nu prea a fost înţeles, lumea arabă consideră astfel de gesturi semne de slăbiciune.
Eu cred că, în analiza noastră, trebuie să pornim de la mai multe premise. Una: reorientarea politicii externe americane către alte zone – Asia, Extremul Orient, China în condiţiile în care, datorită exploatărilor masive ale gazelor de şist americane, SUA au devenit exportatoare de energie. Apoi, intenţia americană de a crea unui echilibru de putere în zonă între suniţi şi şiiţi, ceea ce înseamnă mai puţin sprijin Arabiei Saudite şi ceva în plus Iranului. Să nu uităm nici factorul economic – capitalul american şi nu numai, abia aşteaptă să revină în Iran, la exploatările petroliere. Mai este şi binecunoscuta preferinţă a Uniunii Europene spre lumea arabă. Dacă la acestea adăugăm poziţiile pro-iraniene ale Rusiei şi Chinei, ecuaţia este clară. .
Recunosc, am cam exagerat. În fond, acest acord interimar, valabil şase luni, cuprinde o serie de prevederi care, dacă ar fi respectate, ar încetini în orice caz, dacă nu chiar ar îngreuna producerea armei nucleare iraniene Este vorba de reducerea sub 5 la sută a nivelului de îmbogăţire a uraniului care, în acest fel nu va putea fi folosit ca materie primă pentru o bombă nucleară, controale zilnice ale inspectorilor ONU şi ale AIEA la siturile de îmbogăţire nucleară şi în alte locaţii. Pe de-altă parte, Iranul nu a trebuit să-şi lichideze centrifugele, nici să înceteze producţia de apă grea. În schimbul concesiilor, o parte din sancţiuni, în valoare de aproximativ şapte miliarde de dolari, va fi ridicată. Semnatarii Acordului au convenit că în cazul în care Teheranul va încălca prevederile, toate sancţiunile vor fi reintroduse. Numai că mulţi se întreabă dacă procesul nu va fi ireversibil.
În general soluţiile diplomatice sunt mai bune decât războaiele, mai ales în condiţiile actuale când tehnica militară (şi aici nu mă refer în exclusivitate la armamentul nuclear) au ajuns la nivelul celor imaginate de autorii SF. Un război regional ar fi o imensă catastrofă pentru Orient şi pentru lume, cu consecinţe de neimaginat. Dar, şi acest lucru a fost evocat de mulţi analişti şi oameni politici – să ne aducem aminte de München – de concesiile dureroase făcute de premierul britanic Chamberlain lui Adolf Hitler şi cu consecinţe globale dramatice care nu au împiedecat până la urmă izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
La aceste aspecte se gândesc o serie de state din Orientul Mijlociu, nu numai Israelul. Dacă acest acord nu va fi implementat şi respectat, regiunea se va transforma într-un teren al cursei înarmărilor nucleare. Arabia Saudită şi-a şi găsit furnizor – Pakistanul, alte ţări ar putea să se adreseze Indiei sau, de ce nu, Coreii de Nord, (cel mai prost exemplu al concesiilor americane) state care nu sunt semnatarele Tratatului de Neproliferare Nucleară.
Israelul şi-a manifestat profunda dezamăgire faţă de acordul de la Geneva pe care-l consideră “un acord rău, o greşeală istorică”, iar promisiunile iraniene “concesii cosmetice.. care ar putea fi lichidate în câteva săptămâni”. “O ţară care, de obicei încalcă rezoluţiile Consiliului de Securitate, participă la masacrarea civililor sirieni şi răspândeşte teroarea în lume, va primi acum cadou, din partea Occidentului, un acord care garantează legitimitatea de a deveni un stat capabil de a fabrica armă nucleară”, se subliniază într-o luare de poziţie a Ministerului israelian de Externe.
Premierul Benjamin Netanyahu a declarat că Israelul nu se consideră condiţionat sau obligat să respecte acest acord şi-şi arogă dreptul să acţioneze aşa cum crede de cuviinţă pentru a-şi apăra securitatea. Israelul a atras atenţia că cine urmăreşte discursurile interne iraniene poate să-şi dea seama că pericolul iranian nu se referă numai la Israel, ci la tot Occidentul.
Mulţi analişti occidentali sunt şi ei de acord că documentul are o serie de slăbiciuni care ar putea duce uşor la nerespectarea sa de către partea iraniană. De această dată şi populaţia israeliană s-a raliat în mare măsură opiniei majorităţii clasei politice. Într-un sondaj de opinie efectuat după semnarea acordului, la cererea publicaţiei “Israel Hayom”, peste 76 la sută din cei chestionaţi au afirmat că Iranul nu va renunţa la producerea armei nucleare, 58 la sută au opinat că prin semnarea acordului Statele Unite au afectat interesele Israelului şi peste 45 la sută ar accepta o intervenţie militară. Numai că, apelând la o lovitură militară, Israelul îşi asumă riscuri imense. Mai ales că, aşa cum scria “New York Times”, statul evreu este izolat, singurii care se opun acordului fiind, în afara lui, Arabia Saudită şi legiuitorii americani, pe care preşedintele Obama i-a rugat să nu voteze alte sancţiuni împotriva Iranului în cele şase luni cât durează acordul. În concluzie, singura soluţie raţională este deocamdată expectativa, să vedem ce se întâmplă.
Repet ceea ce am scris la începutul articolului. Dacă am putea accepta “prezumţia de nevinovăție”, respectiv că da, Iranul a devenit în ceasul al 12-lea un stat responsabil şi va respecta aceste prevederi despre care poate este exagerat să spunem că sunt “cosmetice”, mai degrabă blând limitative, iar comunitatea internaţională şi-ar da seama că poate avea încredere în cuvântul Teheranului, ar exista o şansă. De această dată, aş dori din suflet ca Netanyahu să nu aibă dreptate şi că pupăturile de la Geneva să nu fi fost zadarnice.
