Eliberarea

Întâi au apărut nişte soldaţi cu aspect de mongoli, cu căruţe şi cai mici, foarte sărăcăcios îmbrăcaţi. Înfăţişarea lor ne cam mira, aceasta să fi fost armata care îl gonise pe Hitler? Abia a doua zi au intrat trupele adevărate, oferind o cu totul altă privelişte. Imediat după venirea armatei sovietice, în mijlocul satului s-a adunat multă lume, dar deodată au apărut asupra noastră 2-3 avioane germane și ne-au bombardat, omorând, în plină bucurie, o mulţime de oameni. Noi nu eram printre cei adunați. Mama, speriată, ne-a pus o pernă peste cap şi am stat sub o masă până la sfârșitul bombardamentului.

Neştiind nimic despre tata, mama şi alte câteva femei în aceeaşi situaţie au plecat cu un tren militar în interiorul Ucrainei ca să-şi caute bărbaţii; au ajuns până la nodul de cale ferată Jmerinka, dar nu au reuşit să afle nimic. S-au întors foarte dezamăgite şi întristate.

În mijlocul lui aprilie, sora mea, Mirjam, a plecat spre România pe jos, cu rucsacul în spate, împreună cu un mic grup de tineri. După un drum de două săptămâni cu multe peripeţii, a ajuns la Botoşani, unde s-a întâlnit cu tata. La sfârşitul lunii mai, mama şi cu mine, împreună cu prietena ei Ernestina şi băieţelul ei de patru ani, am închiriat o căruţă, am încărcat în ea puţinele lucruri rămase şi am pornit-o spre Moghilev, pe jos, lângă căruță. Distanţa de 60 de kilometri am parcurs-o în două zile. Moghilevul nu arăta prea bine, totuși nu mai avea aspectul sinistru din toamna lui 1941; oamenii aveau o altă privire, nu mai erau disperaţi, deoarece, ca şi noi, scăpaseră de coşmarul Transnistriei. Timp de două zile ne-am adăpostit la nişte rude din Cernăuţi, deportaţi ca şi noi, care se pregăteau și ei să se întoarcă în ţară. Am fost la cimitir, în căutarea mormintelor bunicilor, dar fără rezultat.

 

Drumul spre casă

Singurul lucru care ne frământa era cum să ajungem la Botoşani, cu speranţa că acolo îi vom găsi pe cei dragi, mai ales pe tata şi pe sora mea. Am aflat că ne pute continua drumul numai cu trenuri militare ruseşti. Cu bruma de lucruri salvate ne-am dus la gară şi imediat am găsit un tren cu o platformă pe care erau tancuri. Eu am urcat, mama mi-a aruncat bagajul, dar deodată trenul s-a pus în mișcare şi eu m-am trezit singură. Că eram înspăimântată e puţin spus. Noroc că în tren se mai aflau şi alţi evrei deportaţi care doreau să ajungă acasă. 

După o noapte grea de frig şi emoţii, am ajuns la Cernăuţi. Dar şi aici am avut ghinion. Orașul era închis din motive militare și nu puteam intra. Împreună cu ceilalţi am urcat în alt tren, coborând la Jucica, lângă Cernăuţi. Cu rugăminţi fiebinţi am obţinut de la portarul fostei fabrici de zahăr din localitate să ne păstreze bagajele, ca să ne putem continua drumul pe jos. Oraşul era foarte aproape, îl vedeam, ne despărţea de el numai Prutul.

Fără nimic în mâini, am trecut podul păzit de soldaţi. Nu cunoşteam Cernăuţiul. Ultima dată îl văzusem la vârsta de nouă ani. Nu-mi amintesc să fi ştiut vreo adresă şi mă întreb şi astăzi cum am reuşit s-o găsesc pe tanti Roza, sora tatei, cu familia ei. La Moghilev aflasem că și ea se întorsese de curând din Transnistria. Mă simțeam foarte singură, eram disperată, nu ştiam când şi cum îmi voi revedea familia. Am apelat la o rudă care nu fusese deportată pentru a recupera puţinele lucruri lăsate la Jucica. Ele erau în acel moment singura noastră avere.

După două zile, mama, rămasă pe peronul din Moghilev, a sosit şi ea la Cernăuţi împreună cu prietena ei Ernestina şi copilul acesteia. Între timp şederea în oraş devenise periculoasă – fiind încă război, oricine putea fi înrolat în armată, chiar și femeile. Se făceau razii de noapte şi nu era loc de discuţii. Abia scăpaserăm din Transnistria și deja se temeam de salvatorii noștri! Cel mai înțelept era să părăsim oraşul cât mai repede. Din nou pe lângă o căruţă încărcată cu cele câteva lucruri salvate şi copilul Ernestinei, am pornit-o spre Botoşani. Drumul nu a fost uşor, dar am reuşit să ajungem la Tereblecea-Siret, fosta graniţă cu Uniunea Sovietică în 1940-41.

Din nou spre ghinionul nostru, granița era închisă, puteau trece numai militarii sovietici şi ţăranii localnici, care aveau ogoare de o parte şi alta a graniţei. Am hotărât să facem cale întoarsă, dar nu spre Cernăuţi. Ernestina auzise că fostul ei soţ, de care era despărţită, lucra ca pădurar nu departe, în Codrii Cosminului. Căruţaşul ne-a dus acolo. Omul ne-a primit foarte frumos, dar noi doream să ajungem cât mai repede la Botoşani, mai ales că nu ştiam dacă oraşul Câmpulung fusese deja eliberat.

A doua zi, mama şi cu mine am pornit-o spre drumul principal unde circulau autovehicule. Am făcut semne insistente şi, fără a ne mai lua lucrurile, am urcat într-un camion cu niște soldați ruși și un ofițer, cu care am trecut graniţa fără nicio dificultate și după două ore am ajuns la Botoşani. Pentru ca soldații să nu fie pedepsiți că încălcaseră regulile, am coborât la marginea oraşului, lângă gară. De acolo am luat o birjă şi am pornit-o împreună pe strada mare spre casa bunicilor. Trecătorii priveau cu uimire apariţia celor două femei într-o trăsură împreună cu un ofiţer sovietic, dar cred că privirile lor erau atrase mai mult de felul cum eram îmbrăcate. Cu toate că era început de vară şi destul de cald, mama purta un palton negru cu guler de blană şi purta sandale de sfoară cu tălpi de lemn. Nici eu nu arătam prea bine, cu o rochie veche, decolorată, cu aceleaşi sandale şi în loc de poşetă aveam un coş de nuiele cu o bucată de pâine uscată şi un rest de mămăligă. Am ajuns foarte repede: bunicul a leşinat, nu credea că mai suntem în viaţă. Ne-am bucurat în mod deosebit să-0i găsim aici pe tata şi pe Mirjam. Într-adevăr, acum puteam să spunem că am scăpat din calvarul din Transnistria. Am fost foarte norocoşi, dacă ne gândim la cei mai mulţi care au fost în situaţia noastră. Păcat doar că bunicii n-au avut acest noroc.

A doua zi a început pelerinajul rudelor, curioase să vadă minunea întoarcerii noastre; ne-au dat multe sfaturi, poate că unele erau bune, dar nici cel mai mic dar pentru noi, cei care nu aveam nimic şi pentru care orice obiect de îmbrăcăminte ar fi avut o mare însemnătate.

Tata nu avea nici el posibilitatea să ne cumpere ceva, singura soluţie era să încercăm să recuperăm puţinele haine lăsate la soţul Ernestinei. Era aproape imposibil să trecem graniţa în sens invers şi să revenim apoi cu bagajele. Şi totuşi, cu îndrăzneala alimentată de deznădejde, am reuşit să fac acest drum. Mirjam a făcut rost, ea ştie cum, de un permis, o zapiscă de trecere a graniţei pentru o zi, cu o iscălitură indescifrabilă, acoperită de o ștampilă. Așa am pornit din nou la drum, cu o căruţă şi un căruţaş. A fost o întreprindere foarte periculoasă şi, din perspectiva de astăzi, bulendrele nu meritau această expunere voluntară. Puteam fi omorâți sau cel puţin arestaţi fără multă vorbă, mai ales că acolo unde mergeam mişunau foarte mulţi dezertori pentru care nu exista nicio lege.

Era început de vară, cerul era albastru, limpede, soarele strălucea şi în liniştea dumnezeiască, ciripitul păsărilor părea muzică, de parcă nu mai era încă în plin război. Îmi amintesc și astăzi de acest drum. De data asta am trecut granița fără niciun obstacol şi am ajuns la casa pădurarului. Am încărcat în grabă cele câteva lucruri lăsate acolo şi am luat-o şi pe Ernestina cu copilul. Şi ea dorea să ajungă la Botoşani. la familia ei, deşi între timp se împăcase cu soţul ei. Dar deocamdată el nu putea veni cu noi. Din păcate, cu două zile mai târziu a fost ucis de un dezertor ascuns în pădure. Ce înseamnă soarta!!

Pentru mine, trecerea graniţei cu permisul părea să nu fie o problemă. Copilul putea fi declarat al meu, dar pentru Ernestina am recurs la o şmecherie. Ea a coborât cam la un kilometru înainte de graniţă şi s-a alăturat unui grup de ţărani care veneau de pe ogoarele lor şi puteau trece. După graniţă ne-am întâlnit din nou şi am ajuns foarte repede la Botoşani sau cel puțin așa mi s-a părut. Misiunea periculoasă a fost  îndeplinită. Dar astăzi spun: ce curaj prostesc!!

 

Morţii familiei noastre

Trebuia să mă gândesc ce să fac în viitor. Într-adevăr, scăpasem de frica morţii, de foame, dar nu ştiam cum voi putea recupera cei patru ani de şcoală pierduţi. În condiţii nu prea favorabile, privită adesea chiorâș de aşa-zisele prietene noi din Botoşani, am reuşit cu un efort de voinţă să termin liceul şi să iau bacalaureatul, care pe atunci era destul de greu. Tot în acei ani am auzit despre sfârşitul tragic al celor dragi din familie, mătuşa Ana, verişoara Sylvia şi fetiţa ei, Simona, omorâte peste Bug, în timp ce soţul verişoarei, Isi, şi fratele lui, Samo, fuseseră omorâţi încă în 1941, de către sovietici, la retragerea armatei din Cernăuţi. Mătuşa Eva pe care am pomenit-o mai înainte, soţul ei şi cei doi copii au murit la Auschwitz. Cum??

Repere ale vieţii mele postbelice

Încercam cu tot dinadinsul să-mi revin psihic, să uit, şi mi-am jurat să nu mai încerc vreodată să revăd acele locuri unde am suferit atât de mult. Am reuşit la concursul de admitere la medicină (erau patru candidaţi pe un loc) şi în 1947 am devenit studentă la Iaşi – o  studentă bună, dar nu excelentă. Nu am beneficiat de bursă sau alte scutiri motivate de deportare, fiind clasificată ca având bunici bogaţi, care de altfel muriseră deja în 1946. Colegii botoşăneni care erau în comisiile respective cunoșteau foarte bine situaţia mea şi a tuturor celor reveniţi din Transnistria. De regulă, ei nu reuşiseră să recupereze nimic din ce lăsaseră în urmă, aşa cum a fost şi cazul nostru. În 1950 am lucrat ca extern, am îngrijit bolnavii direct și experienţa m-a ajutat mult în viitorul meu ca medic.

În 1949 m-am căsătorit cu prietenul meu, Beno Hoişie, şi el student la medicină în anul VI. Ca student foarte bun, el a fost selectat pentru a se transfera la Bucureşti, unde a terminat institutul de medicină militară.

În 1951, încă studentă fiind, l-am născut pe Andrei care astăzi e germanist şi profesor al Universităţii din Iaşi.

Am terminat medicina în 1952 şi am fost încadrată la Institutul Cantacuzino din Iaşi chiar imediat după înfiinţarea lui. M-am dedicat muncii de laborator, în bacteriologie, pe care am iubit-o foarte mult. Am avut multe succese în activitatea mea directă şi ştiinţifică; am dat examenul de medic primar şi chiar am avut câteva invenţii recunoscute (polidinul, etc.) 

Soţul meu a lucrat la Spitalul militar din Iaşi ca şef al secţiei de boli contagioase, fiind foarte apreciat ca om şi medic. S-ar putea spune că am avut o viaţă frumoasă şi împlinită.

În anul 2003, după 51 de ani de activitate, m-am pensionat, dar am continuat să lucrez într-un laborator particular, de unde m-am retras de curând.

În 2011 a murit soţul meu şi am rămas foarte singură.

 

La Moghilev, după şapte decenii

În această primăvară (2013), când m-am hotărât brusc să plec în Ucraina împreună cu vărul meu Bubi Laufmann pentru a revedea locurile unde am fost deportată, am socotit că după 73 de ani pot încălca jurământul făcut în 1945…  Sigur că în prezent, condiţiile unei astfel de “excursii” sunt diferite din toate punctele de vedere şi, deși posibilitatea de a regăsi pe cineva cunoscut în trecut mi se părea foarte tentantă, nu o socoteam decât puţin probabilă. A fost o vizită foarte scurtă, cinci zile cu drum cu tot, dar suficient ca să-mi revină în minte majoritatea evenimentelor din timpul anilor deportării, pe care mi se părea că le-am uitat.

Am plecat din Iaşi spre Suceava duminică dimineaţa, 30 iunie. Am înnoptat la prieteni ai lui Bubi, oameni foarte plăcuţi, cu o casă foarte frumoasă pentru care au muncit 16 ani în Israel. A doua zi am plecat spre Cernăuţi cu automobilul lor, trecând prin oraşul Siret, unde locuise cândva mătuşa Mitzi, sora mai mare a tatei, decedată înainte de război. Cu toate că am mai fost în Siret în 1999, nu am mai recunoscut nimic; singurul evreu care ne arătase vestitul cimitir vechi din localitate murise şi el. Am ajuns foarte repede la graniţă. Totul a decurs foarte civilizat şi în 30 de minute eram în Ucraina. În acel moment m-am gândit câte necazuri am avut pe acest drum,în 1944, la întoarcerea mea din Transnistria. Acum, pe o şosea bună, circulată, sunt sate frumoase, curate, case noi cu turnuleţe, dar nu se vede nicio inscripţie în limba română. După două ore am ajuns la marginea oraşului Cernăuţi, la hotelul Ceremuş, unde trebuia să ne întâlnim cu ghidul nostru, cu care urma să călătorim mai departe. Domnul Saşa, ghidul și şoferul nostru, a venit cu o maşină foarte bună, cu GPS, şi cu el am parcurs cei 350 km spre Moghilev. Acest domn Saşa, un bărbat frumos, de vreo 55 de ani, era inginer de drumuri, dar în 1995 s-a apucat de taximetrie, mult mai bănoasă decât ingineria; e căsătorit cu o profesoară şi are doi copii, medici, şi ei căsătoriţi. E vorbăreţ şi ne-am înţeles în idiş. El ne-a povestit foarte multe despre viaţa lui şi a ucrainienilor din prezent. E o altă Ucraina, nu cea din amintirile mele!!

Rulam pe o șosea foarte bună, mărginită de copaci, ca şi cum am fi mers prin pădure. Încă nu pot să scriu ce am simţit pe acest drum de la Cernăuţi spre Moghilev, impresiile încă nu s-au aşezat, dar parcă eram într-o excursie. Pe drumul  care şerpuia pe lângă Nistru m-a impresionat o hidrocentrală foarte mare. Da, nici aici timpul nu a stat pe loc.

La Moghilev, pe malul Nistrului, vizavi de Ataki

Dar nu acesta a fost drumul pe care l-am parcurs noi la deportare, căci noi am venit prin Ataki, care actualmente aparţine de Republica Moldova, deşi este chiar „vizavi“ de Moghilev, de cealaltă parte a Nistrului. Drumul pe care am mers nu e foarte circulat; am mai văzut vechile maşini ruseşti Lada, motociclete, dar nicio căruţă cu cai. După patru ore de mers, în jurul orei 16 ne-am apropiat de Moghilev. Mă întrebam dacă voi mai recunoaşte ceva din locurile prin care am trecut în 1941 şi apoi în 1944. Chiar de la intrare mi-am dat seama că e un alt oraş; a fost complet refăcut. Casele sunt noi, străzile curate, deşi în unele locuri totul e modest, dar cu multă verdeaţă. De altfel Saşa mi-a spus că reperul meu, casa de cultură în care ne ascunsesem la venire, nu mai există de multă vreme.

Am ajuns la hotel şi prima impresie nu a fost prea bună. Dar m-am înșelat. Hotelul era complet renovat, camerele erau la etajul 2 şi liftul foarte bun. Scara de marmură m-a impresionat. Da, acum am pretenţii!! Camera e luminoasă, cu mobila modernă, aer condiţionat, totul e foarte curat și funcționeaă perfect. Doamne, aici am fost eu în deportare? 

După o scurtă odihnă, Saşa ne-a condus la muzeul evreiesc să căutăm în dosare numele bunicilor, în caz că totuşi nu ajunseseră în gropile comune. (Mirjam, care a vizitat Moghilevului în 1967, nu a găsit în cimitir nicio piatră cu numele lor, dar atunci încă nu exista muzeul cu dosare!) În camera mică, curată şi cu pereţii acoperiţi cu fotografiile multor oameni care au murit aici, nu am găsit mormintelle inventariate pe numele bunicilor mei. Desigur, e posibil ca pietrele funerare să se fi șters sau să fi căzut, dar mai plauzibilă este varianta că au ajuns în gropile comune. Doar au murit atât de repede, la începutul calvarului.

De la preşedintele comunităţii am aflat că la Moghilev mai sunt circa 200 de evrei care reuşesc totuși să se adune de două ori pe zi la sinagogă pentru rugăciunile obişnuite. Chiar ni s-a lăudat că a primit ajutor de la primărie pentru a mai construi două camere la sinagogă. Am trecut şi noi pe acolo şi am văzut totul cu ochii noştri. Saşa ne-a dus apoi spre centrul oraşului şi ne-a arătat două monumente aşezate într-un mic parc cu flori, unul în memoria evereilor morţi prin inaniţie, frig şi boli din ghetoul Moghilev în anii 1941-1944 şi al doilea în memoria ucrainenilor care au ajutat evrei în acele vremuri. Numele lor e gravat pe monument. Lângă ambele monumente erau flori proaspete.

Nu am mai reuşit să mergem pe malul Nistrului și să privim peste râu spre Ataki, cu podul cel nou; m-a doborât oboseala. Am mâncat la un restaurant mic şi curat lângă hotel, în condiţii civilizate, la un preţ convenabil. Şi aşa s-a terminat ziua întâia.

La Şargorod…

A doua zi la ora 8 am pornit spre interiorul Ucrainei, către fostele orășelele unde fuseseră ghetourile. Ne-am propus să ajungem la Şargorod, unde fusese Bubi cu ai lui, şi la Djurin. Până la Şargorod sunt cca 50 de kilometri, pe o şosea bine asfaltată, străjuită şi ea de copaci, dar cu puţină circulaţie. Eu nu mai fusesem la Şargorod, aşa că nu am amintiri de acolo. Ţinta noastră a fost cimitirul evreiesc, aşezat pe un deal mic, destul de bine întreţinut, cu gardul complet refăcut, poarta de intrare nouă, împodobită cu flori artificiale. (Mă gândesc la multe cimitire evreieşti din România, complet părăginite). Am urcat până la monumentul ridicat de Bubi acum cinci ani, în memoria tatălui și bunicilor săi morți acolo, precum şi a tuturor evreilor din Câmpulung morţi la Şargorod, în deportare. Monumentul este chiar pe groapa comună unde erau aruncați cei care nu aveau bani pentru un mormânt individual.

Lângă monumentul de la Şargorod

Monumentul este din granit, inscripţionat în ebraică şi engleză. Alături sunt încă două monumente, tot din granit, unul în memoria deportaţilor la Şargorod şi unul pentru evreii localnici care au murit în aceeaşi perioadă şi fără de care deportaţii nu ar fi supravieţuit. Aici inscripţionarea e în limba rusă. Am aprins lumânările și Bubi a spus rugăciunile cuvenite. În dreapta monumentelor este vechiul cimitir evreiesc, cu pietre funerare multe, mici, căzute, chiar intrate în pământ, în timp ce în stânga este cimitirul nou, al celor decedaţi după război, cu pietre funerare chiar somptuoase, cu chipul sculptat al celui decedat. Paralel cu gardul cimitirului am văzut vreo cinci-șase construcţii mai deosebite, de culoare roşie, despre care mi s-a explicat că sunt făcute de biserica catolică, care are, se pare, mulţi enoriaşi în Ucraina. Semnificaţia acestor construcţii ar fi să sugereze drumul spre cer.

De pe dealul cimitirului se vede Şargorodul: un orăşel cu multe biserici şi destul de multă verdeaţă. Lăsând morţii să-şi doarmă liniştiţi somnul de veci, am încercat să vedem actualitatea. Saşa, fiind născut aici, ne-a explicat totul. Bineînţeles că am trecut prin cartierul vechi unde a fost ghetoul, cu căsuţe mici, multe parcă intrate în pământ, fără garduri, cu ferestrele bătute cu scânduri. Foarte puţine dintre ele erau renovate. Se vede că majoritatea celor care au locuit aici – evreii – fie au murit, fie au plecat, cei mai mulţi în Israel. Bubi nu-şi mai amintește casa unde a locuit, unde i-a murit tatăl şi bunicii.

În cartierul nou, central, casele sunt curate, majoritatea au grădini şi chiar blocurile au multă verdeaţă. Mulți locuitori fiind catolici, există o biserică catolică aproape nouă, arătoasă, şi o mănăstire de călugări.

 

…şi la Djurin

Am pornit imediat spre Djurin, la vreo 30 de kilometri, de astă dată pe un drum neîngrijit, lăturalnic. În cele 45 de minute de drum, m-am întrebat dacă voi mai recunoaşte ceva din Djurin. Sigur că în 1967, când sora mea, Mirjam, a fost la Moghilev şi Djurin, evenimentele trăite acolo îi erau mai proaspete în memorie şi locurile mai puţin schimbate. Ar fi fost bine să mergem şi acum împreună şi să ne amintim mai corect totul. Dar, din păcate, ea nu a are forţa fizică necesară pentru o astfel de călătorie. Mi-aș fi dorit să regăsesc cele două case în care ne-am adăpostit în anii petrecuți acolo. Nu aveam repere prea multe. Îmi aminteam fabrica de zahăr, fântâna, dealul unde era ghetoul, spitalul unde a fost internat tata şi cimitirul evreiesc pe care-l vedeam când ieşeam în curtea celei de-a doua case, a gazdei ucrainene.

Am recunoscut întâi fabrica de zahăr care nici în prezent nu funcţionează; poi am regăsit spitalul şi  fântâna de unde tot satul se aproviziona cu apă – după lungile cozi, în limitele timpului permis pentru evrei de a circula, urcam dealul, vara pe căldură, iarnă pe drumul înghețat şi periculos la culme. Cu o găleată de apă trebuia să te speli, să-ţi speli hainele, să găteşti mâncarea şi să te hidratezi (cum s-ar zice azi). Cu greu mi-am dat seama unde e dealul unde fusese ghetoul; am recunoscut căsuţele scunde, cenuşii, în majoritate nelocuite, fără apă curentă și utilităţi de igienă, care, de altfel, lipsesc în tot satul. Am recunoscut la un moment dat şi casa în care am stat până în 1943, într-o cameră împreună cu alte 26 persoane. Am recunoscut-o după uşa de intrare în beciul de sub camera noastră, pe care toţi locatarii îl foloseau ca toaletă. (Fiecare familie ţinea acolo găleata folosită în comun. Iniţial ne serviserăm în acest scop de două şanţuri paralele, unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi.)

Lângă cimitirul evreiesc din Djurin

Am găsit cimitirul evreiesc pe un deal la marginea satului. Drumul fiind foarte prost, am fost nevoiți să mergem pe jos, pe nişte pietre foarte ascuţite şi ochiuri de apă. Cimitirul se vede de departe, dar pare părăsit. Am găsit și căsuţa unde locuisem în ultimul an. Aici ni s-au întâmplat şi bune şi rele. Casa e la fel de mică, vopsită în albastru, construită pe un deluşor, cu o grădină neîngrijită în spate. De siguranţă, i-am întrebat pe singurii trecători a cui e casa și ei mi-au confirmat că e a lui Zabarata. Gazdele noastre muriseră demult şi casa aparține acum fiului lor, Mişka, dar și el s-a mutat într-o casă nouă. De această căsuţă se leagă amintirea de neuitat a omeniei acestei familii de țărani care ne-au hrănit și ne-au ocrotit, fără să ne ceară bani. Aici a avut loc și despărţirea de tata. Nu era vina lor, tata nu s-a ascuns suficient de bine. Deşi avea peste 50 de ani, a fost luat într-un detaşament de muncă, undeva, lângă Odessa, în locul altuia care a reuşit să se răscumpere.

Căsuţa familiei Zabarata

Acum căsuţa nu mai este locuită. După indicaţiile celor doi trecători, am pornit-o spre casa nouă a lui Zabarata. Norocul nostru a fost Saşa care a putut vorbi cu ei şi așa am găsit reuşit adresa: o căsuţă nu prea mare, frumos văruită, cu o grădină şi curte în care se vedea un autoturism.

 

Pe atunci Mişka era un copil, dar îşi aminteşte de noi

Ştiam că tatăl lui Mișka nu mai trăiește, dar eram bucuroasă că pot să-l întâlnesc pe dânsul, urmașul familiei căreia îi datoram atâta. Am bătut în poartă şi ne-a întâmpinat un bărbat care părea încă tânăr, mirat că niște străini îi calcă pragul. Saşa i-a explicat cine suntem. Bucurie mare!!

Își amintea de familia noastră, deşi fusese copil când l-am cunoscut. Ne-a povestit despre ai lui: Tatăl lui, Grișa, a murit la vârsta de 96 de ani. Primise din partea statului Israel titlul de “Drept între popoare”, dovadă că avea merite deosebite nu doar față de noi. Dunea, mama lui, a murit în 1986. În afară de sora lui, Halea, de care-mi aminteam, mai are o soră născută după război, Lena. Ambele sunt profesoare și sunt căsătorite. Mişka își amintea perfect de noi, de tata, geamgiul îndemânatic, de Mirjam, cea careîi dădea lui şi surorii Halea lecţii de engleză. Mişka fusese şofer, acum era pensionar. Ne-a arătat un fel de arbore genealogic făcut pe un stativ din metal cu aspect de copac, la capete cu fotografiile familiei, dominate de cea a tatălui, Grişa, cel cunoscut de noi.

Am ajuns în conversație şi la subiectul evreilor din Djurin. Cei mai mulţi au murit, alţii au emigrat; ar mai trăi acolo patru familii de evrei. Am reţinut numele Klapavuch, o persoană de 84 de ani. Dacă-mi amintesc bine, de la mama lui cumpăram uneori un fel de iaurt local, numit „kalatuch”. Femeia îl prepara şi ni-l vindea pe bani buni, ca delicatesă.

Împreună cu Mişka Zabarata şi sora lui

Sigur că întâlnirea noastră, învelită în aura celor 70 de ani scurşi, a fost ca o baie de trecut şi ne-a mișcat pe amândoi. Am fotografiat căsuţa veche unde am locuit, ne-am fotografiat împreună şi, după câteva ore ne-am despărţit ca buni prieteni, cu dorinţa de ne mai întâlni, eventual la Iaşi, unde l-am invitat cu drag.

Dar vremea nu stă pe loc. Am părăsit Djurinul pe care nu-l voi mai revedea, bucuroasă însă că am reuşit s-o fac acum. Drumul spre Moghilev, ca orice drum de întoarcere, l-am parcurs mult mai repede ca la venire; mă gândeam și mă gândesc și acum cu mare emoție la cel făcut în 1944, mergând pe lângă căruţă, în condiţii atât de diferite.

La intrarea în Moghilev ne-am oprit la cimitirul evreiesc, foarte mare, despre care îmi vorbise sora mea; ca şi cel de la Şargorod are o parte veche, cu morminte cu pietre foarte mici, multe căzute şi şterse, şi una nouă, cu morminte de granit, multe cu sculpturi ale figurii decedaţilor. Şi aici Bubi a făcut o rugăciune pentru morţii noştri, bunicii, cei fără de mormânt. Interesant că alături de cimitirul evreiesc, fără un gard despărţitor, se află cimitirul ortodox, cu acelaşi tip de monumente, doar în formă de cruce.

Oboseala mare pe care am resimţit-o nu era numai din cauza drumului, ci se datora celor întâmplate în această zi în sufletul meu. Dar vremea frumoasă, nu foarte caldă, ne-a fost prielnică şi la Moghilev. După masă, cu toată oboseala, am făcut o plimbare pe jos, spre malul Nistrului, acum foarte bine amenajat, cu multe flori şi verdeaţă, ticsit de mici restaurante; acum se auzeau voci de copii, nu urlete şi comenzi militare. Pe celălalt ma, se află Ataki; vederea podului m-a răscolit cu amintirile începutului de deportare, dar și dincolo se văd case, verdeaţă şi viaţă, nu ruine cu pereţii mânjiţi de sânge, cu numele morților. Nu am putut trece podul, căci dincolo este Republica Moldova. Ca buni „turişti”, ne-am fotografiat aici şi seara, cu Saşa şi soţia lui, cu care am luat masa.

 

În drum spre casă am poposit la Cernăuţi

În a patra zi a escapadei noastre am plecat spre Cernăuţi. Vremea era liniştită; ploua uşor şi în maşină ne-am împărtăşit impresiile despre excursie. Da, acum era o excursie, nu un drum de coşmar, ca cel de la întoarcerea din deportare, așa cum l-am parcurs eu în 1944.

La acelaşi hotel „Ceremuş“ ne-au aşteptat prietenii lui Bubi, Lola şi Sandu. Ne-am luat rămas bun de la simpaticul Saşa cu speranţa de a-l revedea. Am făcut o plimbare prin centrul oraşului Cernăuţi. Se mai văd majoritatea clădirilor vechi, din perioada austriacă, și bine păstrate. Teatrul semănă cu cel din Iaşi, a fost construit de acelaşi arhitect vienez care, de altfel, a construit şi teatrul din Odessa. Mi-a plăcut Universitatea, aflată în fosta reşedinţă a Mitropolitului ortodox al Bucovinei. Este o clădire impunătoare, într-un parc imens, cu exteriorul din cărămizi roşii, greu de descris. Era multă forfotă, tinerii tocmai se înscriau pentru examenul de admitere. Ne-am plimbat parcul bine întreţinut şi am intrat în biserica din apropiere. Apoi am hoinărit prin străzi mai vechi. Herrengasse (str. Iancu Flondor pe timpul României, acum Olga Kobylanska) este o stradă pietonală, nu prea largă, cu clădiri de început de secol XX, cu faţadele refăcute, cu hoteluri şi magazine pline cu tot ce-ţi doreşte inima, cu cofetării și restaurante. Doar vestitul restaurant evreiesc Friedmann, numai cu mâncăruri lactate, nu mai este!! Strada este foarte animată, cu mulţi tineri, dar nu am auzit niciun cuvânt românesc.

Ca tot bun românul, mi-am încheiat vizita în Ucraina la un supermarket foarte bogat în alimente şi îmbrăcăminte. Am cumpărat ceva de mâncare și apo am pornit spre graniţă. La ieşirea din oraş am trecut prin partea nouă a Cernăuţului, cu blocuri fără nicio personalitate, în stilul cunoscut de noi din România. La graniţă am așteptat de astă dată vreo două ore, deşi controlul a fost sumar. Graniţa română am trecut-o foarte repede şi am ajuns cu bine la Suceava, la prietenii lui Bubi, cei care ne-au aşteptat la Cernăuţi.

la Suceava ne-am odihnit bine şi a doua zi, după ce Bubi a fost la Rădăuţi, la mormintele bunicilor săi materni, am părăsit Suceava cu trenul. Am ajuns la Iaşi la ora 18. Datorie îndeplinită!!!

Acasă mi-am dat seama că ar trebui să-mi arăt odată mai mult gratitudinea faţă de familia lui Mişka. Printr-o scrisoare tradusă în limba rusă mi-am exprimat încă o dată bucuria că l-am regăsit şi l-am invitat la Iaşi. Am pus în scrisoare şi fotografia făcută împreună. Sper să se bucure, aşa cum m-am bucurat și eu revăzîndu-l.

A fost o mare încercare pentru mine aceea că am putut la vârsta mea să mai ajung odată în ghetoul pe care l-am urât din tot sufletul. Cred că am făcut bine, căci pentru mine călătoria a fost un fel de exorcizare, prin care amintirile nu vor mai fi apăsătoare și torturante.  

În Realitatea Evreiască din iulie 2013 am citi un articol despre o excursie la Moghilev făcută de un grup de israelieni. Văd că sunt şi alţii care simt nevoia de a se confrunta cu trecutul. Mi s-au întâmplat multe într-o viaţă, dar acei ani nu i-am putut uita, cu toate că am încercat. După 73 ani mă bucur că am mai găsit un martor al trecerii mele prin Djurin, un om dintr-o familie onestă, care mi-a dat și îmi dă încredere în ceea ce se cheamă omenie.   

Prima parte a acestui articol se poate citi aici: https://baabel.ro/2013/10/sylvia-hoisie-pe-urmele-patimilor-din-transnistria-i/

Sylvia Hoişie