Sylvia Hoişie: PE URMELE PATIMILOR din TRANSNISTRIA (I)

În Iulie, 2013, am făcut o foarte scurtă călătorie în Ucraina, prin Cernăuţi, Moghilev, Şargorod şi în final, Djurin, scopul fiind revederea după 73 de ani a locurilor în care am trăit cea mai grea perioadă din viaţa mea, anii 1941- 1944, anii deportării în Transnistria.

Am hotărât să fac această aşa zisă “excursie” într-o singură clipă, după un telefon primit din Israel de la vărul meu, Bubi Laufmann, care mă anunţa că va trece (ca de altfel cum a mai făcut-o şi în alţi ani) prin Iaşi, în drum spre Ucraina. M-am decis foarte repede, fără să mă gândesc mult şi l-am rugat să fie de acord să-l însoţesc în această călătorie prin locurile rămase în memoria mea din acei ani.

Dar pentru a înţelege eu însămi şi pentru a-mi putea explica mie şi poate şi altora ce mi-a determinat această hotărâre bruscă, simt nevoia să povestesc cum am ajuns în acei ani în aceste locuri străine şi total necunoscute, eu şi toată familia mea. Deci, voi încerca să revăd pe scurt acei ani, foarte dificili pentru toţi evreii din România, dar în special pentru cei din Bucovina şi Basarabia.

1940 – octombrie 1941. Înainte de deportare

Locuiam la Câmpulung şi am avut o copilărie obişnuită, fericită, în familia unor oameni cu venituri medii.

Sylvia şi sora ei Mirjam, pe prispa casei din Câmpulung

În vara anului 1940, terminasem cu rezultate bune clasa a 2a gimnazială şi mă bucuram de vacanţă. Dar, din păcate, atunci au survenit acele evenimente dureroase şi neplăcute pentru evrei, evenimente care m-au marcat pentru totdeauna. Un decret guvernamental a anunţat interdicţia pentru evrei de a locui la ţară şi, cu mic şi mare, toţi au fost nevoiţi să se evacueze la oraş, lăsând în urmă munca lor de o viaţă; deşi o mare parte dintre aceştia au fost adăpostiţi de rude, a fost tot o pribegie. Şi bunicii, şi noi am primit rude apropiate din Breaza, care au venit cu puţinul lor avut, lăsând totul în urmă. Aceasta a fost o primă lovitură.

Sylvia cu părinţii, la Vatra Dornei

În toamna anului 1940, am început plină de avânt şi dornică să învăţ în a 3-a clasă gimnazială. Dar acest început de an şcolar nu a fost obişnuit : În locul bucuriei revederii cu colegele, am avut parte de un eveniment care m-a marcat imediat. În prima zi toate elevele evreice am fost aşezate în ultimele bănci şi o bancă liberă ne despărţea de colegele românce. Şi nimeni n-a protestat. Colegele noastre, prietenele noastre de până ieri, pe care le cunoşteam din grădiniţă, se transformaseră brusc în duşmance. Ne huiduiau, ne adresau cuvinte jignitoare („jidance, plecaţi din România, ce căutaţi voi în casa noastră, etc.“) şi fredonau un cântecel la modă în acele timpuri ,,toţi ţiganii şi jidanii ne tot sug, ne sug mereu….”

De aceea, a fost o eliberare momentul care a venit curând, atunci când s-a anunţat că evreii nu mai au dreptul să urmeze învăţământul de stat. Pentru mine, acest decret a fost destul de dureros, dar pentru moment m-am bucurat că am scăpat de hărţuiala colegelor mele.

Comunitatea evreilor a încercat să încropească o şcoală evreiască particulară, cu profesori evrei şi ei eliminaţi din învăţământul de stat, dar nu a fost posibil din lipsă de fonduri. Aşa am rămas şi fără şcoală, uitându-mă la cărţile deja cumpărate. Nu prea ieşeam din casă; nu mai ştiam ce se întâmplă în lume şi curând şi aparatul de radio ne-a fost confiscat.

Dar aceste evenimente erau numai începutul şi nimic faţă de ce a urmat.

O întâmplare care m-a şocat mult a fost ziua de Yom Kipur 1940, când l-am văzut pe rabinul nostru înhămat la o căruţă, mânat de nişte tineri. I s-a legat la gât o tăbliţă pe care scria ,,aşa vor păţi toţi jidanii care vor face speculă cu alimente”. Această aşa zisă speculă era urmarea zvonurilor unui război iminent în viitoarele luni şi fiecare îşi făcea provizii mai mari decât în mod obişnuit. În aceeaşi zi, la toţi evreii s-au făcut percheziţii în locuinţe şi deci şi în casa noastră, de către echipe în care erau şi elevi de liceu, legionari, care în trecutul apropiat fuseseră prieteni ai lui Mirjam, sora mea. Spuneau că erau în căutare de arme. Ştiau ei că nu au ce găsi, dar exista posibilitatea de a le plasa unde era necesar.

Atmosfera generală era foarte încărcată şi totul a culminat cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941, oraşul Câmpulung fiind printre ultimele redute legionare. Evreii au stat închişi în case, magazinele erau şi ele închise şi ne aşteptam la ce e mai rău. Şi totuşi evreii din Câmpulung au avut noroc: Şeful legionarilor din oraş era un inginer silvic din Fundul Moldovei. El nu a dorit o vărsare de sânge şi lucrurile nu au evoluat spre masacre.

Iarna a trecut , dar zvonurile izbucnirii unui război erau din ce în ce mai înfricoşătoare. În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 au început să bată toate clopotele bisericilor din oraş şi în acelaşi timp, prin megafoane se auzeau ţipete isterice: ,,îngenuncheaţi cu toţii, îngenuncheaţi“. Eram în curte şi, deşi nu mă vedea cineva, de frică am îngenuncheat cum mi s-a poruncit. Era ziua izbucnirii războiului.

După 8 zile, a apărut în ziar un articol foarte scurt prin care se anunţa că la Iaşi 500 evrei, bolşevici, au fost împuşcaţi pentru că ar fi semnalizat de pe acoperişuri avioanelor sovietice. Aceasta a fost versiunea oficială asupra pogromului de la Iaşi.

Evrei ucisi în Pogromul de la Iasi, sursă site-ul Yad Vashem

Chiar a doua zi, toţi bărbaţii evrei din oraş, de la18 ani în sus, au fost luaţi ostatici şi cazaţi în 2-3 case din vecinătatea templului din Câmpulung. Ei puteau fi oricând omorâţi dacă s-ar fi întâmplat ceva unui ofiţer sau soldat român. Teama că s-ar fi putut monta o provocare se instalase în toată populaţia evreiască din Câmpulung. În acest timp s-au redus orele de circulaţie pe străzi pentru evrei şi s-a ordonat obligativitatea purtării stelei galbene.

Octombrie 1941. Deportarea

Evenimentele se precipitau văzând cu ochii. Imediat după Yom Kipur au apărut zvonurile din ce în ce mai frecvente despre deportare, zvon care s-a adeverit curând: Vineri, 10 oct. 1941, am fost anunţaţi prin nişte afişe, dar în special prin toboşari însoţiţi de un soldat care citea afişul, că toţi evreii, copii, tineri adulţi , bătrâni, bolnavi, inclusiv cei internaţi în spital, trebuie să se prezinte la gara din Capul Satului (Gara de Est unde se formau trenurile) cu bagaje de mână pentru a fi deportaţi, iar cine se va opune sau nu va respecta ordinul, va fi omorât pe loc. A început febra împachetării deoarece totul ni se părea important, dar pe parcurs am renunţat pe rând la cele mai multe, mai ales că bunicii noştri bătrâni erau cei care trebuiau ajutaţi în primul rând. Vecinii au năvălit în casă ca hienele şi au început să-şi aleagă lucruri care nouă ne erau dragi, prefăcându-se iniţial întristaţi, dar mânaţi de fapt de dorinţa de înavuţire din munca altora.

Duminică, 12 octombrie 1941 a început calvarul nostru: Drumul spre gară a fost deosebit de chinuitor, şi aceasta nu numai pentru că am lăsat totul în urmă, ci din cauza foştilor noştri vecini români, care ne huiduiau de pe marginea drumului; o parte din ei se făceau că nu ne văd, deşi le eram bine cunoscuţi şi (credeam noi) ne erau prieteni – acum însă voiau să profite de nenorocirea noastră.

În gară, am fost înghesuiţi în vagoane murdare de vite, câte 60-70 de persoane, la întâmplare, şi uşile au fost închise. Aici am început să ne dumirim cu cine suntem împreună, să constatăm că proviziile aduse erau insuficiente şi tot aici ne-am făcut nevoile omeneşti. Bunica mea, care era oarbă, nu înţelegea nimic din ce se întâmplă, şi zicea într-una: „Aici n-am fost niciodată”.

Atachi

După un drum care ni s-a părut nesfârşit, de fapt după 3 zile, am ajuns la Atachi, un orăşel în nordul Basarabiei. Uşile vagoanelor s-au deschis şi am coborât repede, în ţipetele soldaţilor care ne zoreau. Atachi fusese un orăşel evreiesc, dar care, atunci când am ajuns acolo, era complet distrus: Casele nu mai aveau acoperiş, pereţii erau mânjiţi cu sânge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorâţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Aici ne-am întâlnit cu o mulţime de oameni din toată Bucovina şi am început să aflăm câte ceva din soarta grozavă care ni se pregătea. Peste tot erau oamenii aduşi cu forţa, adulţi, bătrâni, copii. Toţi ţipau, plângeau, se povesteau orori şi chiar am văzut un om înnebunind, farmacistul Garaj din Câmpulung, legat de un copac, zvârcolindu-se, plângând şi urlând; a fost repede lichidat şi liniştit pentru totdeauna. Tocmai atunci trecea prin orăşel un convoi de oameni, evrei din Edineţ, păziţi de soldaţi români. Aceştia nu mai aveau aspect de oameni. Erau atât de înfometaţi, murdari şi zdrenţăroşi, cu privirea sticloasă şi mers de marionete, încât din cauza neputinţei de a-i ajuta, întorceai privirea ca să nu-i vezi.

Nici vremea nu ţinea cu noi; era foarte frig, ploua şi chiar ningea. Ne cufundam în noroi.

Moghilev

După 2-3 zile am fost organizaţi în convoaie şi duşi sub pază la Nistru pentru a fi trecuţi la Moghilev. În primul rând ni s-au luat actele de identitate, deci nu mai existam; trebuiau predate toate bijuteriile – dacă s-ar fi putut s-ar fi smuls şi dinţii de aur din gură – şi s-a cerut în mod obligatoriu schimbarea banilor româneşti în ruble.

Convoi de evrei deportaţi, aşteptând să treacă Nistrul, sursa Yad Vashem

Acestea nu aveau de fapt nici o valoare, căci peste Nistru circula marca germană de ocupaţie, la rândul ei fără valoare. Singurii bani valabili erau leii româneşti, pe care am fost siliţi să-i ascundem (după toate schimburile făcute oficial) unde nici nu te gândeşti în mod normal. De altfel aceştia ne-au salvat în mare parte.

Am trecut Nistrul pe un pod de pontoane şi în sfârşit am ajuns la Moghilev, într-un vacarm greu de imaginat cu oameni care urlau, plângeau, ţipau şi ne atrăgeau atenţia să ne ferim „de convoi“. Mult mai târziu am aflat că a ajunge „în convoi“ însemna moarte sigură. Cu mare greutate ne-am regăsit împreună sub un acoperiş, o fostă casă de cultură, într-una din camerele mari unde eram înghesuiţi cu încă 20 de familii din Câmpulung, poate chiar 100 de persoane. Pentru a face un ceai sau ceva cald de mâncare s-a improvizat o sobiţă de tablă şi cărţile sovietice din bibliotecă ne-au folosit drept combustibil. Viaţa noastră se schimbase în foarte puţine zile cu 180 de grade: mizerie, lipsă de higienă, foame, dar mai mult frica de a putea fi prinşi şi trimişi în convoaie, în marş, înspre necunoscut. Ideea de ghetou sau lagăr pe acest teritoriu dintre Nistru şi Bug, ori chiar peste Bug, ne îngheţa sângele în vine. Şi convoaiele se organizau zilnic de către autorităţile nemiloase. Oricum bunicii noştri nu puteau merge mai departe. Părinţii s-au zbătut pentru a le găsi un loc în căminul organizat ad hoc de oameni de bună credinţă, dar şi de alţii dornici de a se îmbogăţi, care au organizat o astfel de instituţie. Totul se făcea contra unui cost substanţial, plătit în avans pentru 6 luni. Părea că am făcut bine, mai ales dacă noi reuşeam să plecăm; au murit nici după 3 luni, de foame, frig şi, bineînţeles din cauza plecării de acasă. Despărţirea noastră a fost foarte tristă, deoarece fiecare eram conştienţi că nu-i vom mai revedea. Nu ştiu nici unde au fost înmormântaţi.

Djurin

Pentru noi acum a început pribegia: Nu mai puteam rămâne în Moghilev şi riscam să fim trimişi pe jos într-un ghetou sau lagăr. Pentru a preîntâmpina pericolul, tata a început să caute un mijloc de transport şi a găsit nişte soldaţi germani care, pentru bani, ne-au luat cu ei într-un camion cu prelată, în care mai transportau şi alte familii în aceeaşi situaţie, cu promisiunea de a ne plasa într-un ghetou mai bun. Şi aşa am ajuns la Djurin, cu speranţa de a găsi de lucru la o presupusă fabrică de zahăr. Pentru asta i-am plătit cu o sumă frumuşică în lei; ne-am îmbarcat, dar chiar la ieşirea din Moghilev au pretins o sumă dublă faţă de cea iniţială. Distanţa dintre Moghilev şi Djurin este de 60 km. Am ajuns destul de repede şi ne-au lăsat la marginea unui sat cenuşiu chiar în dreptul fabricii de zahăr, dar care părea de mult închisă, cu acoperişul ei stricat prin care în ziua aceea ploua cu sârg. Cu greu am găsit drumul spre sat, unde am aflat că se mai află acolo evrei localnici şi evrei bucovineni sosiţi înaintea noastră.

Comportarea evreilor localnici a fost foarte frumoasă. Ne-au dat din sărăcia lor tot ajutorul posibil: Ne-au primit în casele lor şi au încercat să ne omenească, dar şi ei erau foarte săraci. Am reuşit să ne adăpostim la o familie, Fuxman, de fapt o mamă cu o fată, soţul ei fiind deportat încă din 1936 în Siberia. În casa ei, formată din 3 camere şi o bucătărioară mică, eram 27 persoane, iar în fiecare încăpere câte 2-3 familii. Pereţii erau goi, lut pe jos, fără nici-o mobilă, fără instalaţii sanitare bineînţeles. Eram însă fericiţi că aveam un acoperiş deasupra capului. Era sfârşit de octombrie, dar iarna venise în acel an mai devreme. Vecinii evrei ne-au făcut rost de un prici şi în scurt timp tata a reuşit să încropească din tablă ruginită o sobiţă (îi ziceau „ruminţă“), pentru care însă erau necesare lemne. Acestea se puteau cumpăra cu bani grei sau la schimb cu haine. Lemnele se vindeau cu pudul (16 kg.), dar pe parcurs, mult mai târziu, noi copiii am învăţat să ne ducem la marginea pădurii apropiate şi să culegem vreascurile de pe jos.

Orăşelul, mai bine zis satul, s-a umplut de oameni: s-a organizat și o conducere a ghetoului. Majoritatea deportaţilor fiind din Rădăuţi, conducerea era a lor, însă ajutorul maxim ni-l dădeau localnicii. Pentru apă mergeam aproape un kilometru la singura sursă din ghetou unde se stătea mult timp la coadă. Ne spălam foarte rar şi păduchii ne-au invadat foarte repede; pentru întâia oară am făcut cunoştinţă cu ei. Puţina mâncare strict necesară o obţineam prin troc. Pentru a economisi făina de mălai pentru mămăligă, mâncarea de bază, am învăţat să mâncăm „cir“, adică multă apă cu puţină făină. Pâinea constituia o raritate. În loc de zahăr se folosea sfecla de zahăr; cartofii erau greu de găsit şi-i amestecam cu mălai, sau mai mâncam „hirse“, nişte seminţe de care nu ştiam înainte, din care se făcea un fel de terci. Totul se obţinea cu bani mulţi sau la schimb şi lucrurile se topeau văzând cu ochii. Era iarnă şi nopţile cădeau tot mai devreme. Ca lumină foloseam un opaiţ pe care-l stingeam repede. Dormeam îmbrăcaţi în haine pe care nu le mai spălam.

Boală şi muncă grea, tata a fost luat de lângă noi

În aceste condiţii au început şi certurile cu vecinii, ceea ce a îngreunat şi mai mult viaţa tuturor. Şi ca pedeapsa să fie şi mai grea, tifosul exantematic a început să facă ravagii. S-au îmbolnăvit şi au murit foarte mulţi oameni. Şi tata s-a molipsit şi a fost la un pas de moarte. Zilnic se strângeau morţii, dintre care unii îngheţaţi, dintre aceia care nu aveau un adăpost precum noi. Moartea părea ceva obişnuit. Majoritatea erau înmormântaţi în gropi comune. Şi ca întotdeauna, cu toate lipsurile şi greutăţile, oamenii se luptau să supravieţuiască. Pe lângă ei se iviseră, desigur, şi mulţi profitori care s-au îmbogăţit chiar în acele timpuri de grele încercări. În ghetou se putea circula numai 3 ore pe zi (între 9 -12 ziua) şi nu era voie să părăseşti localitatea sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Ne păzeau jandarmi români, care destul de frecvent ne făceau şicane gratuite, distrugând şi puţinele locuri de unde mai puteai să te aprovizionezi, în piaţa improvizată. Prima iarnă a fost groaznică şi mă întreb şi acum de unde am luat puterea de a supravieţui. Zvonurile că vom fi repatriaţi ne mai dădeau speranţe. Toţi din casă s-au îmbolnăvit pe rând, dar cel mai rău sora mea de hepatită cu icter care a ţinut 6 luni, mâncarea ei de regim fiind în cea mai mare parte sfecla roşie.

A venit primăvara, apoi vara şi ni s-a permis să lucrăm la câmp în fostele colhozuri. Pentru o supă de linte şi câţiva cartofi pe care-i aduceai acasă munceai 10-12 ore pe zi. Eram cazaţi în fostele grajduri ale colhozului şi veneam acasă odată pe lună. Timpul trecea foarte greu. Eram din ce în ce mai epuizaţi şi se apropia încă o iarnă. Păream oarecum deja obişnuiţi cu noua noastră viaţă.           Pentru a mai câştiga câţiva cartofi, am tricotat bluze şi jachete dintr-un fel de fire de cânepă care te tăiau la degete, dar nu asta conta.

În vara lui 1943 am reuşit prin intermedierea unor evrei localnici să fim primiţi ca locatari de către o familie de ucrainieni (Zaberata), soţ, soţie şi 2 copii. Casa era foarte mică, dar eram singuri într-o cămăruţă cu lut pe jos. Gazdele erau oameni foarte cumsecade şi ei locuiau în a doua cameră aproape în aceleaşi condiţii ca şi noi. Ne-au ajutat cu mâncare şi bunăvoinţă şi noi îi ajutam la grădină, tricotam pentru ei şi sora mea dădea lecţii de engleză băiatului lor Mişka, în vârstă atunci de vreo 8-10 ani. Soţul lipsea foarte mult de acasă şi apărea rareori noaptea. Am aflat ulterior că era partizan.

În mijlocul verii s-a cerut comunităţii să livreze 100 bărbaţi care să meargă la muncă, fără să se ştie unde. În aceşti 2 ani se mai întâmplase de câteva ori, dar până acum tata scăpase. De astă dată, cu toate că s-a ascuns, a fost luat la muncă şi asta ne-a descurajat cu totul, deoarece el, foarte bun meseriaş şi inventiv, reuşea din când în când să mai câştige ceva. Acum nu mai ştiam nici dacă-l vom mai revedea; ne temeam să nu fi fost dus la muncă peste Bug, unde erau nemţii, căci de acolo nu se mai întorcea nimeni. A fost de fapt la Odessa, tot la nemţi, unde a lucrat cum ştia el şi de unde, la începutul anului 1944, a fost repatriat în România împreună cu deţinuţii de la Vapniarca, ajungînd la Botoşani, la bunicii noştri materni. Dar noi n-am mai ştiut nimic despre el. Între timp aflasem că mătuşa Ana cu fiica ei Sylvia şi nepoţica de 2 ani, care locuiau la Cernăuţi, au fost deportaţi dincolo de Bug, la Cariera de Piatră şi au fost lichidaţi. Dealtfel, soţul Sylviei fusese deportat încă de sovietici în vara 1941, în retragere, omorît fiind și el împreună cu fratele lui.

Interesant este că am primit din Ardealul ocupat de unguri, din Sfântu Gheorghe, de la tanti Eva, o altă soră a tatei, o carte poştală în care ne scria că au reuşit până atunci să trăiască; nu ştiu de unde ştiau adresa noastră. Dar nici ea, împreună cu soţul şi cei doi copii n-au supravieţuit. Ei au fost duşi la Auschwitz, unde, mai mult ca sigur, au murit cu toţii.

Începutul lui 1944: Era o iarnă mai mult ploioasă şi prin aşa zisa agenţie „IPA“ (Jiddische-Plotkes-Agentur) am auzit că armata germană, şi deci şi cea română, au pierdut multe bătălii şi au început să se retragă. Bucuria că ne-am putea reîntoarce acasă era mare, de nedescris, dar la fel de mare şi frica de retragerea lor, căci puteam fi oricând omorâţi. Am avut mare noroc datorită gazdei care ne era alături. Frică ne era în special de ucrainenii care dezertaseră din armata sovietică şi care luptau alături de armata germană, numiţi vlasovţi, după generalul lor, dar şi de românii eliberaţi din închisoarea de la Râmnicu Sărat şi înrolaţi în armata română şi trimişi direct pe front în linia întâia. Aceştia nu aveau nici un fel de scrupule. Norocul nostru era că Djurin era pe un drum lăturalnic. Şi luna februarie a fost destul de călduroasă, dar în martie a nins din nou destul de mult, atunci când, în sfârşit, sovieticii au intrat în sat la sfârşitul lunii…

(Continuarea în numărul viitor)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *