Sylvia Hoişie: PE URMELE PATIMILOR din TRANSNISTRIA (II)

 

Eliberarea

Au apărut la început nişte soldaţi cu aspect de mongoli, cu căruţe şi cai mici, foarte sărăcăcios îmbrăcaţi. Această înfăţişare a lor ne cam mira, întrebându-ne dacă aceasta era chiar armata care l-a gonit pe Hitler. Abia a doua zi au intrat trupele adevărate, oferind o cu totul altă privelişte. Imediat după venirea armatei sovietice s-a strâns în mijlocul satului multă lume, dar deodată au apărut asupra noastră vreo 2-3 avioane germane, care ne-au bombardat şi au omorât, în plină bucurie, o mulţime de oameni. Noi n-am fost printre cei care se adunaseră, iar mama, speriată, ne-a pus o pernă peste cap şi am stat sub o masă până la terminarea bombardamentului.

Neştiind nimic despre tata, mama şi alte câteva femei în aceeaşi situaţie au plecat cu un tren militar în interiorul Ucrainei ca să-şi caute bărbaţii; au ajuns până  la Jmerinka(nod de cale ferată), dar n-au reuşit să afle nimic. S-au întors foarte dezamăgite şi întristate.

La mijlocul lui aprilie, sora mea Mirjam, împreună cu un mic grup de tineri, a plecat cu rucsacul în spate, pe jos, spre România. După un drum de două săptămâni cu multe peripeţii, a ajuns la Botoşani, unde s-a întâlnit cu tata. La sfârşitul lunii mai, mama şi cu mine, împreună cu prietena ei Ernestina şi băieţelul ei de 4 ani, am închiriat o căruţă, în care am încărcat puţinele lucruri rămase şi  am pornit-o, noi pe lângă ea, spre Moghilev. Distanţa de 60 de kilometri am parcurs-o în două zile. Moghilevul nu arăta prea bine, dar, oricum, nu mai avea aspectul sinistru din toamna lui 1941; oamenii aveau o altă privire, nu mai erau disperaţi, deoarece, ca şi noi, scăpaseră de coşmarul Transnistriei. Timp de două zile ne-am adăpostit la nişte rude din Cernăuţi, deportaţi ca şi noi, care de altfel se pregăteau să se întoarcă în ţară. Ne-am dus la cimitir în căutarea mormintelor bunicilor, dar fără vreun rezultat.

 

Drumul spre casă

Singurul lucru care ne frământa era modul cum am fi putut ajunge la Botoşani, cu speranţa că acolo îi vom găsi pe cei dragi şi în primul rând pe tata şi pe sora mea. Astfel am aflat că vom putea merge mai departe numai cu trenuri militare ruseşti. Cu bruma de lucruri salvate ne-am dus la gară şi chiar imediat am găsit un tren cu o platformă pe care erau tancuri. Eu m-am urcat, mama mi-a aruncat bagajul, dar în acelaşi moment trenul a pornit-o şi m-am trezit singură în trenul despre care presupuneam că merge spre România. Că eram înspăimântată e puţin spus. Dar norocul a fost că în tren se mai aflau şi alţi evrei deportaţi care doreau să ajungă acasă. 

După o noapte grea de frig şi emoţii, am ajuns la Cernăuţi. Dar şi aici am avut ghinion, deoarece nu ni se permitea în acel moment să intrăm în oraş închis pe motiv militar. Împreună cu ceilalţi din tren am urcat într-un altul care trecea prin Jucica, localitate foarte apropiată de Cernăuţi, unde am coborât. Cu rugăminţi fiebinţi am obţinut de la portarul fostei fabrici de zahăr din localitate să ne primească în custodie bagajele, încît noi să putem ajunge pe jos în oraşul care era foarte aproape, pe care-l vedeam, dar de care ne despărţea Prutul.

Fără nimic în mâini, am trecut podul păzit de soldaţi. Nu cunoşteam Cernăuţiul. Ultima dată îl văzusem la vârsta de 9 ani. Nu-mi amintesc să fi ştiut vreo adresă şi mă întreb şi astăzi cum am reuşit s-o găsesc pe tanti Roza, sora tatei, cu familia ei, despre care aflasem la Moghilev că se întorsese şi ea de curând din Transnistria. Eram în acel moment foarte singură şi disperată şi nu ştiam când şi cum îmi voi revedea familia. Şi totuşi am apelat la o rudă ce nu fusese deportată pentru a recupera puţinele lucruri lăsate la Jucica. Ele erau în acel moment singura noastră avere.

După două zile mama, rămasă pe peronul din Moghilev, a sosit şi ea la Cernăuţi împreună cu prietena ei Ernestina şi copilul acesteia. Dar în acest timp şederea în oraş devenise periculoasă, deoarece fiind încă război orice om valid, chiar şi femeile, puteau fi înrolate în armată; operaţiunea se făcea prin razii de noapte şi nu era loc de discuţii. Noi, tocmai scăpaţi din Transnistria, ne temeam deja de acei care ne salvaseră. De aceea am considerat că cel mai înțelept ar fi fost să părăsim oraşul cât mai repede. Şi iarăşi, pe lîngă o căruţă pe care am încărcat cele câteva lucruri salvate şi copilul Ernestinei, am pornit-o spre Botoşani. Drumul nu a fost uşor, dar am reuşit să ajungem la Tereblecea-Siret, fosta graniţă din 1940-1941, cu Uniunea Sovietică.

Din nou spre ghinionul nostru, această era închisă pentru populaţie şi deschisă numai pentru militarii sovietici şi pentru ţăranii localnici, care aveau ogoare de o parte şi alta a graniţei. Asta ne-a determinat să facem cale întoarsă, dar nu spre Cernăuţi, deoarece Ernestina auzise că fostul ei soţ, de care era despărţită, lucra nu departe, ca pădurar undeva în Codrii Cosminului. Căruţaşul ne-a dus într-acolo. Omul ne-a primit foarte frumos, dar noi doream să ajungem cât mai repede la Botoşani, mai ales că nu ştiam dacă oraşul Câmpulung a fost eliberat.

A doua zi mama şi cu mine am pornit-o spre drumul principal unde circulau autovehicule. Am făcut astfel cu multă insistenţă semne şi, fără a ne mai lua lucrurile, prin bunăvoinţa unor soldaţi ruşi conduşi de un ofiţer am urcat într-un camion datorită căruia am trecut graniţa fără vreo dificultate. Chiar după două ore ajunsesem la Botoşani. Ne-am oprit la marginea oraşului, pe lângă gară; pentru a nu fi pedepsit de superiori pentru că încălcase regulile, ofiţerul ne-a dat jos din maşină. Am luat din gară o birjă şi am pornit-o împreună pe strada mare spre casa bunicilor. Trecătorii priveau cu uimire apariţia celor două femei într-o trăsură împreună cu un ofiţer sovietic, dar cred că privirile lor erau atrase mai mult de felul cum eram îmbrăcate. Cu toate că era început de vară şi destul de cald, mama purta un palton negru cu blană la gât şi era încălţată cu sandale de sfoară cu tălpi de lemn. Nici eu nu arătam prea bine, cu o rochie veche, decolorată, cu aceleaşi sandale şi, în loc de poşetă, aveam un coş de nuiele în care erau o bucată de pâine uscată şi un rest de mămăligă. Am ajuns foarte repede: bunicul a leşinat deoarece nu credea că mai suntem în viaţă. Bucuria noastră a fost deosebit de mare deoarece i-am găsit aici pe tata şi pe Mirjam. Într-adevăr, acum puteam să spunem că am scăpat din calvarul din Transnistria. Am fost foarte norocoşi, dacă ne gândim la cei mai mulţi care au fost în situaţia noastră. Păcat doar că bunicii n-au avut acest noroc.

A doua zi a început pelerinajul rudelor, curioase să vadă minunea întoarcerii noastre; au venit cu multe sfaturi, poate unele bune, dar fără nici cel mai mic dar pentru noi, cei care nu aveam nimic şi pentru care orice obiect de îmbrăcăminte ar fi avut o mare însemnătate.

Tata nu avea nici el vreo posibilitate de a ne cumpăra câte ceva şi singura soluţie era de a încerca să recuperăm puţinele haine rămase

pe drum la soţul Ernestinei. Era o întreprindere aproape imposibilă, aceea de a încerca trecerea graniţei în sens invers şi de a reveni apoi cu bagajele. Şi totuşi, cu îndrăzneala alimentată de deznădejde, am reuşit să fac acest drum. Mirjam a făcut rost, ea ştie cum, de un permis, o „zapiscă” în limba rusă, de trecere a graniţei pentru o zi, cu o iscălitură indescifrabilă, acoperită de o stampilă. Așa am pornit-o din nou la drum, cu o căruţă şi un căruţaş. A fost o întreprindere foarte periculoasă şi, din perspectiva de astăzi, bulendrele nu meritau această expunere voluntară, pentru că puteam fi omorâți sau cel puţin arestaţi fără multă vorbă, mai ales că acolo unde mergeam mişunau foarte mulţi dezertori pentru care nu exista nici o lege.

Era început de vară, cerul era de un albastru atât de limpede, soarele strălucea şi era o linişte dumnezeiască în care ciripitul păsărilor părea muzică. Mi-aduc aminte de acest drum şi azi, de parcă nu ar mai fi fost încă în plin război. De data asta am trecut fără nici un obstacol graniţa şi am ajuns repede la casa pădurarului. Ne-am grăbit, am încărcat cele câteva lucruri lăsate acolo şi am luat-o şi pe Ernestina cu băieţelul ei. Şi ea dorea să ajungă la Botoşani la familia ei, deşi între timp se împăcase cu soţul ei. Dar el nu putea veni cu noi, urmând s-o facă ulterior. Din păcate, am aflat că după 2 zile a fost ucis de un dezertor din pădure. Ce înseamnă soarta!!

Pentru mine, trecerea graniţei cu permisul părea să nu fie o problemă. Copilul putea să fie şi al meu, dar pentru Ernestina am recurs la o şmecherie. Ea a coborât cam la 1 kilometru înainte de graniţă şi s-a alăturat unui grup de ţărani care veneau de pe ogoarele lor şi puteau trece. Curând, după graniţă, ne-am întâlnit şi am ajuns foarte repede, așa mi s-a părut, la Botoşani. Misiune periculoasă îndeplinită. Azi zic: Ce curaj prostesc!!

 

Morţii familiei noastre

Şi aşa am început să mă gândesc ce voi face în viitor. Într-adevăr, am scăpat de frica morţii, de foame, dar nu ştiam cum voi putea recupera cei 4 ani de şcoală pierduţi. În condiţii nu prea favorabile, privită de multe ori nu cu multă dragoste chiar şi de aşa zisele prietene noi din Botoşani, am reuşit cu un efort de voinţă să termin liceul şi să iau bacalaureatul, care, în acel timp, era un examen destul de greu. Dar tot în acei ani am auzit veştile despre sfârşitul tragic al celor dragi din familie, mătuşa Ana, verişoara Sylvia şi fetiţa ei Simona omorâte peste Bug, în timp ce soţul verişoarei, Isi, şi fratele lui, Samo, fuseseră omorâţi încă în 1941, de către sovietici, la retragerea armatei din Cernăuţi. Mătuşa Eva pe care am pomenit-o mai înainte, soţul ei şi cei 2 copii au murit la Auschwitz. Cum??

Repere ale vieţii mele postbelice

Încercam cu tot dinadinsul să-mi revin psihic, să uit şi mi-am jurat să nu mai încerc vreo dată să revăd acele locuri unde am suferit atât de mult. Am reuşit si la concursul de admitere la medicină (la patru candidaţi pe un loc) şi în 1947 am devenit studentă la Iaşi – o  studentă bună, nu excelentă. Nu am beneficiat nici de bursă sau alte scutiri motivate de deportare, fiind clasificată ca având bunici bogaţi, care de altfel muriseră deja în 1946. Colegii botoşăneni care erau în comisiile respective ştiau foarte bine situaţia mea, şi în general a celor reveniţi din Transnistria, care, de regulă, nu reuşiseră să recupereze nimic din ce lăsaseră în urmă, aşa cum a fost şi cazul nostru. În 1950 am lucrat ca extern, unde am îngrijit bolnavii direct, experienţă care m-a ajutat mult în viitorul meu ca medic.

În 1949 m-am căsătorit cu prietenul meu, Beno Hoişie, şi el student la medicină în anul al şaselea. El a fost selectat ca student foarte bun pentru a se transfera la Bucureşti, unde a terminat institutul de medicină militară.

În 1951, încă studentă fiind, l-am născut pe Andrei, care azi e germanist şi profesor al Universităţii din Iaşi.

Am terminat medicina în 1952 şi am fost încadrată la Institutul Cantacuzino din Iaşi chiar imediat după înfiinţarea lui. M-am dedicat muncii de laborator, în bacteriologie, pe care am iubit-o foarte mult. Am avut multe succese în activitatea mea directă şi ştiinţifică; am dat examenul de medic primar şi chiar am avut câteva invenţii recunoscute (polidinul, etc.) 

Soţul meu a lucrat la Spitalul militar din Iaşi, ca şef al secţiei de boli contagioase, fiind foarte apreciat ca om şi medic. S-ar putea spune că am avut o viaţă frumoasă şi împlinită.

În anul 2003, după 51 de ani de activitate, m-am pensionat, dar am continuat să lucrez într-un laborator particular, de unde m-am retras de curând.

În 2011 a murit soţul meu şi am rămas foarte singură.

 

La Moghilev, după şapte decenii

În această primăvară (2013), când m-am hotărât brusc să plec în Ucraina împreună cu vărul meu Bubi Laufmann, pentru a revedea locurile unde am fost deportată, am socotit că, având în vedere că amintirile-mi sunt încă atât de vii, pot călca după 73 de ani jurământul făcut în 1945…

Sigur că în prezent condiţiile unei astfel de “excursii” sunt diferite din toate punctele de vedere şi, deși eventualitatea de a regăsi pe cineva cunoscut în trecut mi se părea foarte tentantă, nu o socoteam decît puţin probabilă. Întreaga vizită a durat 5 zile, cu drum cu tot, deci foarte puţin, dar suficient ca să-mi revină în minte majoritatea evenimentelor din timpul anilor deportării, pe care mi se părea că le-am uitat.

Am plecat din Iaşi duminică dimineaţa, 30 iunie – spre Suceava. Am rămas peste noapte la prieteni ai lui Bubi, oameni foarte plăcuţi, cu o casă foarte frumoasă pentru care au muncit 16 ani în Israel. A doua zi am plecat spre Cernăuţi cu automobilul lor, trecînd prin oraşul Siret, unde locuise cîndva o mătuşă, Mitzi, sora mai mare a lui tata, decedată înainte de război. Cu toate că am mai fost în Siret în 1999, nu am recunoscut nici o casă, iar singurul evreu care trăia atunci şi ne arătase vestitul cimitir vechi din localitate a murit şi el. Am ajuns foarte repede la graniţă. Totul a decurs foarte civilizat şi în 30 de minute eram în Ucraina. În acel moment m-am gândit câte necazuri am avut pe acest drum, în 1944, la întoarcerea mea din Transnistria. Acum, pe o şosea bună, circulată, sunt sate frumoase, curate, case noi cu turnuleţe, dar nu se vede nici o inscripţie în limba română. După două ore am ajuns la marginea oraşului Cernăuţi, la hotelul Ceremuş, unde trebuia să ne întâlnim cu ghidul nostru, cu care urma să călătorim mai departe. Domnul Saşa, ghidul, şoferul nostru, a venit cu o maşină foarte bună, un Opel 2200, cu in bord minunat şi GPS, ne-a preluat şi cu el am parcurs cei 350 km spre Moghilev. Acest domn Saşa, un bărbat frumos, de 54-55 ani, inginer de drumuri, s-a apucat din anul 1995 de taximetrie, mult mai bănoasă decît ingineria; este căsătorit cu o profesoară şi are doi copii, medici, şi ei căsătoriţi. E vorbăreţ şi ne-am înţeles în limba idiş. El ne-a povestit foarte multe despre viaţa lui şi a ucrainienilor din prezent. E o altă Ucraina, nu cea din amintirile mele!!

Şoseaua pe care rulam este foarte bună, cu copaci pe margine, ca şi cum am fi mers prin pădure. Nu pot să scriu încă ce am simţit pe acest drum de la Cernăuţi spre Moghilev; încă nu s-au aşezat impresiile, dar, oricum, parcă eram într-o excursie. Pe drumul şerpuind pe lângă Nistru m-a impresionat o hidrocentrală foarte mare. Da, nici aici timpul nu a stat pe loc.

La Moghilev, pe malul Nistrului, vizavi de Ataki

Dar nu acesta a fost drumul pe care l-am parcurs noi la deportare, căci noi am venit prin Atachi, care actualmente aparţine de Republica Moldova, deşi este chiar „vizavi“ de Moghilev, de cealaltă parte a Nistrului. Drumul pe care am mers nu e foarte circulat; am mai văzut vechile maşini ruseşti Lada, motociclete, dar nici o căruţă cu cai. După 4 ore de mers, în jurul orei 16 ne-am apropiat de Moghilev. Am început să mă gîndesc dacă voi mai recunoaşte ceva din locurile prin care am trecut acolo în 1941 şi apoi în 1944. Chiar de la intrare mi-am dat seama că e un alt oraş; a fost complet refăcut şi casele sunt noi, străzile curate, deşi în unele locuri totul e modest, dar cu multă verdeaţă. De altfel Saşa îmi spusese că acel reper al meu, casa de cultură în care ne ascunsesem la venire nu mai există de multă vreme.

Am ajuns la hotelul unde ni s-au rezervat camerele şi la început nu mi-a făcut o impresie prea bună. Dar nu am avut dreptate. Era un hotel complet renovat, foarte curat, camerele erau la etajul 2 şi liftul foarte bun. Scara de marmoră m-a impresionat. Da, acum am pretenţii!! Camera e luminoasă, cu mobila modernă, aer condiţionat, totul e foarte curat; duşul funcţionează, ca şi ventilaţia. Doamne, aici am fost eu în deportare? 

După o scurtă odihnă, Saşa ne-a condus la muzeul evreiesc pentru a căuta în dosarele existente numele bunicilor, în eventualitatea că totuşi nu au ajuns în gropile comune. (Mirjam, la vizitarea Moghilevului în 1967, nu a găsit în cimitirul din Moghilev nici o piatră cu numele bunicilor, dar atunci nu exista un muzeu cu dosare!) În camera mică, curată şi cu pereţii acoperiţi cu fotografii vechi ale multor oameni care au murit aici nu am găsit însă în dosarele  mormintelor inventariate numele bunicilor mei. Sigur că e posibil ca pietrele funerare să se fi șters sau să fi căzut, dar mai plauzibilă este varianta că au fost îngropați în gropile comune. Doar au murit atât de repede, la începutul calvarului.

L-am cunoscut și pe preşedintele comunităţii, de la care am aflat că în Moghilev mai sunt circa 200 de evrei ce reuşesc totuși să se adune de două ori pe zi la sinagogă pentru rugăciunile obişnuite. Ni s-a și lăudat că a primit ajutor de la primărie pentru a mai construi două camere la sinagogă. Am trecut şi noi pe acolo şi am văzut totul cu ochii noştri. Saşa ne-a dus apoi spre centrul oraşului şi ne-a arătat două monumente semnificative aşezate într-un parc mic cu flori, unul în memoria evereilor morţi prin inaniţie, frig şi boli din ghetoul Moghilev în anii 1941-1944 şi al doilea în memoria ucrainienilor care au ajutat evrei în acele vremuri. Numele lor e gravat pe monument. Ambele monumente erau pline cu flori proaspete.

N-am mai reuşit să mergem pe malul Nistrului spre a privi peste rîu orașul Atachi, cu podul nou construit şi odată cu el trecutul; m-a doborât oboseala. Am mâncat la un restaurant mic şi curat lângă hotel, în condiţii civilizate, la un preţ convenabil. Şi aşa s-a terminat ziua întâia.

La Şargorod…

A doua zi la ora 8 am pornit-o în aceeaşi formaţie spre interiorul Ucrainei, către fostele orășelele ce adăpostiseră ghetourile celor deportați. Ne-am propus să ajungem la Şargorod, unde fusese Bubi cu ai lui, şi Djurin. Distanţa până la Şargorod este de aproximativ 50 de kilometri, pe o şosea acum bine asfaltată, străjuită şi ea în ambele părţi de copaci, dar cu puţină circulaţie. Eu nu mai fusesem la Şargorod, aşa că nu am amintiri de acolo. Ţinta noastră a fost cimitirul evreiesc, aşezat pe un deal mic, destul de bine întreţinut, cu gardul complet refăcut, poarta de intrare nouă, împodobită cu flori artificiale, dar a căror existenţă demonstrează că cimitirul e îngrijit. (Mă gândesc la multe cimitire evreieşti din România, complet părăginite). Am urcat pe jos dealul până la monumentul ridicat de vărul Bubi pe cheltuiala lui, acum cinci ani, în memoria tatălui și bunicilor săi morți acolo, dar şi a tuturor evreilor din Câmpulung morţi în Şargorod în deportare. Monumentul este chiar pe groapa comună cunoscută de el, unde se aruncau cei care nu aveau bani pentru un mormânt individual.

Lângă monumentul din Şargorod

Monumentul este din granit, inscripţionat în ivrit şi engleză. Alături se mai află două monumente, tot din granit, unul ridicat în memoria tuturor deportaţilor din Şargorod şi unul pentru evreii localnici, care au murit în aceeaşi perioadă şi fără de care deportaţii n-ar fi supravieţuit. Aici inscripţionarea e în limba rusă. Bubi a spus rugăciunile cuvenite după ce am aprins lumânările. În dreapta monumentelor este cimitirul vechi evreiesc, cu pietre funerare multe, mici, căzute, chiar intrate în pământ, în timp ce în stânga este cimitirul nou, al celor decedaţi după război, cu pietre funerare chiar somptuoase, cu chipul sculptat al celui decedat. Paralel cu gardul cimitirului am văzut vreo cinci-șase construcţii mai deosebite, de culoare roşie, despre care mi s-a explicat că sunt făcute de biserica catolică, care are, se pare, mulţi enoriaşi în Ucraina. Semnificaţia acestor construcţii ar fi sugestia drumul spre cer.

De pe dealul cimitirului se vede Şargorodul: un orăşel cu multe biserici şi destul de multă verdeaţă. Lăsând morţii să-şi doarmă liniştiţi somnul de veci, am încercat să vedem actualitatea. Saşa ne-a explicat totul, deoarece el s-a născut aici. Bineînţeles că am trecut prin cartierul vechi unde a fost ghetoul, cu căsuţe mici, multe parcă intrate în pământ, cu ferestrele închise şi bătute cu scânduri, fără garduri şi, dintre ele, foarte puţine renovate. Se vede că majoritatea celor care au locuit aici – evreii – fie au murit, fie au plecat, cei mai mulţi în Israel. Bubi nu-şi mai poate aminti casa în care a supravieţuit, acolo unde i-au murit tatăl şi bunicii.

În cartierul nou, central, casele sunt curate, majoritatea au grădini şi chiar blocurile existente au multă verdeaţă. Există o catedrală catolică aproape nouă, arătoasă, căci mulţi dintre locuitori sunt catolici. Tot în centru se află şi o mănăstire de călugări.

 

…şi la Djurin

Am pornit-o imediat spre Djurin, distanţa fiind de aproximativ 30 de kilometri, de astă dată pe o şosea neîngrijită, lăturalnică. În timpul scurt, 45 de minute de drum, m-am întrebat dacă voi mai recunoaşte ceva din Djurin. Sigur că în 1967, când sora mea, Mirjam, a fost la Moghilev şi Djurin, evenimentele trăite acolo erau mai puţin şterse în memorie şi locurile mai puţin schimbate. Ar fi fost bine să mergem şi acum împreună şi să putem să ne reamintim mai corect totul. Dar, din păcate, ea nu a are forţa fizică necesară pentru o astfel de călătorie. Mi-aș fi dorit să regăsesc cele două case în care ne-am adăpostit în cei trei ani petrecuți acolo. Nu aveam repere prea multe. Îmi aminteam de fabrica de zahăr, sursa de unde luam apă, dealul unde se găsea ghetoul, spitalul unde a fost internat tata şi cimitirul evreiesc pe care-l vedeam când ieşeam în curtea celei de-a doua case, a gazdei ucrainiene.

Primul lucru pe care l-am recunoscut a fost fabrica de zahăr care nici în prezent nu funcţionează; repede am regăsit spitalul şi  fântâna de unde se aproviziona tot satul cu apă – după lungile cozi, în limitele timpului permis pentru evrei de a circula, urcam dealul, vara pe căldură, iarnă pe drumul acoperit de gheaţă şi periculos la culme,. Cu o găleată de apă trebuia să te speli, să-ţi speli hainele, să găteşti mâncarea şi să te hidratezi (cum s-ar zice azi). Numai cu greu mi-am dat seama unde e dealul unde fusese ghetoul; am recunoscut căsuţele foarte scunde, cenuşii, în majoritate nelocuite, lipsite de instalaţie de apă şi utilităţi de higienă, care, de altfel, nu există în tot satul. Am recunoscut la un moment dat şi casa în care am stat de la sosire până în 1943, într-o cameră împreună cu alte 26 persoane. De fapt am recunoscut-o după uşa de intrare la beciul de sub camera noastră, pe care toţi locatarii l-am folosit la un moment dat ca toaletă (locul unde fiecare familie ţinea găleata folosită în comun. Iniţial ne serviserăm în acest scop de două şanţuri, paralele, unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi).

Lângă cimitirul evreiesc din Djurin

Am căutat de zor reperul mai sigur, cimitirul evreiesc, şi l-am găsit pe un deal la marginea satului. Din cauza drumului foarte prost nu am putut ajunge acolo cu maşina şi am mers pe jos, pe nişte pietre foarte ascuţite şi ochiuri de apă. Cimitirul se vede de departe, dar pare complet părăsit; am găsit imediat și căsuţa în care am locuit în ultimul an. Aici ni s-au întâmplat şi bune şi rele. Casa e la fel de mică, vopsită în albastru, construită pe un deluşor, cu o grădină neîngrijită în spate. Pentru siguranţă, am întrebat pe singurii doi trecători a cui e casa; ei mi-au confirmat că e lui Zabarata. Cei la care locuiserăm au murit de mult şi casa aparține acum fiului lor, Mişka, mutat în casă nouă. De această căsuţă se leagă amintirea de neuitat a omeniei acestei familii de țărani ucrainieni. Mişka era atunci un băieţel de 8-10 ani, bine educat. Ei ne-au hrănit, ne-au ocrotit şi nu ne-au cerut bani. Dar aici a avut loc și despărţirea de tata. Ei n-au avut nici o vină în aceasta; nu s-a ascuns suficient de bine. A fost luat, deşi avea peste 50 de ani, să lucreze într-un detaşament de muncă, undeva, lângă Odessa, în locul altuia care a reuşit să se răscumpere.

Căsuţa familiei Zabarata

Acum căsuţa nu mai este locuită. După indicaţiile celor doi trecători, am pornit-o spre casa nouă a lui Zabarata. Norocul nostru a fost Saşa, care a putut vorbi cu ei, şi așa am reuşit să dăm de adresa căutată: o căsuţă nu prea mare, frumos văruită, cu o grădină şi curte în care se vedea un autoturism.

 

Pe atunci Mişka era un copil, dar îşi aminteşte de noi

Ştiam că tatăl lui Mișka nu mai trăiește, dar eram bucuroasă că pot să-l întîlnesc pe dînsul, urmașul familiei căreia îi datoram atîta. Am bătut în poartă şi ne-a întâmpinat un bărbat ce părea încă tânăr, mirat că cineva străin îi calcă pragul. Saşa i-a explicat cine suntem. Bucurie mare!!

A început să-şi amintească de familia noastră, deşi fusese un copil pe atunci când l-am cunoscut. Ne-a povestit despre ai lui: Grişa, tatăl lui, a murit la vârsta de 96 de ani. Primise din partea statului Israel titlul de “Drept al popoarelor”, dovadă că avea merite deosebite nu doar față de noi. Mama lui Mişka, Dunea, murise în 1986. În afară de sora lui, Halea, de care-mi aminteam, mai are o soră născută după război, Lena. Surorile, profesoare, sînt și ele căsătorite. Mişka şi-a adus perfect aminte de noi, de tata, geamgiul îndemânatec, de Mirjam, cea care-i dădea lui şi surorii Halea lecţii de engleză. El, Mişka, fusese şofer, acum pensionar. Ne-a arătat un fel de arbore genealogic făcut pe un stativ din metal cu aspect de copac, la capete cu fotografiile familiei, dominate de cea a tatălui, Grişa, cel cunoscut de noi.

Am ajuns în conversație şi la subiectul evreilor din Djurin. Cei mai mulţi au murit, alţii au emigrat; ar mai trăi acolo patru familii de evrei. Am reţinut numele Klapavuch, o persoană de 84 de ani, la a cărei mamă, dacă-mi amintesc bine, cumpăram uneori un fel de iaurt local, numit „kalatuch”. Femeia îl  prepara şi ni-l vindea pe bani buni, ca delicatesă.

Împreună cu Mişka Zabarata şi sora lui

Sigur că toată întâlnirea noastră învelită în aura celor 70 de ani scurşi a fost ca o baie de trecut şi ne-a mișcat pe amândoi. Am fotografiat căsuţa veche unde am locuit, ne-am fotografiat împreună şi, după câteva ore de poveste, ne-am despărţit ca buni prieteni, cu dorinţa de ne mai întâlni, eventual la Iaşi, unde l-am invitat cu drag.

Dar vremea nu stă pe loc. Am părăsit Djurinul pe care nu-l voi mai revedea, bucuroasă însă că am reuşit s-o fac acum. Drumul spre Moghilev, ca orice drum de întoarcere, l-am parcurs mult mai repede decît cel de la venire; mă gîndeam și mă gîndesc și acum cu mare emoție la cel făcut în 1944, mergînd pe lângă căruţă, în condiţii atât de diferite.

La intrarea în Moghilev ne-am oprit la cimitirul evreiesc, foarte mare, despre care îmi vorbise sora mea; ca şi acela din Şargorod are o parte veche, cu morminte cu pietre foarte mici, multe căzute şi şterse, şi una nouă, cu morminte de granit, multe cu sculpturi ale figurii decedaţilor. Şi aici Bubi a făcut o rugăciune pentru morţii noştri, bunicii, cei fără de mormânt. Interesant este că alături de cimitirul evreiesc, fără un gard despărţitor, se află cimitirul ortodox, cu acelaşi tip de monumente, doar că în formă de cruce.

Oboseala mare pe care am resimţit-o nu era numai din cauza drumului, ci se datora celor întâmplate în această zi în sufletul meu. Dar vremea frumoasă, nu foarte caldă, ne-a fost prielnică şi la Moghilev. După masă, cu toată oboseala, am făcut o plimbare pe jos, spre malul Nistrului, acum foarte bine amenajat, cu multe flori şi verdeaţă, ticsit de mici restaurante; era multă linişte, prin care se auzeau voci de copii şi nu urlete şi comenzi militare. Vizavi, pe celălalt mal, se află Atachi; vederea podului m-a răscolit cu amintirile începutului de deportare, dar și dincolo se văd case, verdeaţă şi viaţă şi nu ruine cu pereţii mânjiţi de sânge, cu numele morților. Peste podul pe Nistru nu am putut trece, căci dincolo este Republica Moldova. Ca buni „turişti” ne-am fotografiat aici şi seara, cu Saşa şi soţia lui, cu care am luat masa.

 

În drum spre casă am poposit la Cernăuţi

În a patra zi a escapadei noastre am plecat spre Cernăuţi. Vremea era liniştită; ploua uşor şi în maşină ne-am împărtăşit impresiile despre excursie. Da, acum era o excursie şi nu un drum de coşmar, precum cel de la întoarcerea din deportare, așa cum l-am parcurs eu în 1944.

La acelaşi hotel „Ceremuş“ ne-au aşteptat prietenii lui Bubi, Lola şi Sandu. Ne-am luat rămas bun de la simpaticul Saşa cu speranţa de a-l revedea. Am făcut o plimbare prin Cernăuţi, prin centrul oraşului. Se mai găsesc acolo majoritatea clădirilor vechi, construite de perioada austriacă și bine păstrate. Am văzut pe dinafară teatrul semănînd cu cel din Iaşi, construit construite de acelaşi arhitect vienez, care de altfel a construit şi teatrul din Odessa. Mi-a plăcut universitatea, aflată acum în fosta reşedinţă a Mitropolitului ortodox al Bucovinei. Este o clădire impunătoare, într-un parc imens, cu exteriorul din cărămizi roşii, greu de descris. Era multă forfotă, deoarece tinerii tocmai se înscriau pentru examenul de admitere. Am intrat şi noi în parc şi ne-am plimbat printr-o grădină bine întreţinută şi am intrat în biserica care face parte din din acest complex de clădiri. Apoi am hoinărit prin străzi mai vechi ale oraşului. Herrengasse (str. Iancu Flondor pe timpul României, acum Olga Kobylanska) este o stradă nu prea largă şi pe care nu circulă maşini, cu clădiri de început de secol XX, cu faţadele refăcute, cu hoteluri şi magazine pline cu tot ce-ţi doreşte inima, în special îmbrăcăminte, bijuterii, cu cofetării și restaurante. Doar vestitul restaurant evreiesc, Friedmann, numai cu mîncăruri de lăptărie, nu mai este!! Strada este foarte animată, cu mulţi tineri, dar n-am auzit un cuvânt românesc.

Ca tot bun românul, am încheiat vizita mea în Ucraina la un supermarket foarte bogat în alimente şi îmbrăcăminte. Am cumpărat şi noi ceva de mâncare, după care am pornit-o spre graniţă. La ieşirea din oraş am trecut prin partea nouă a Cernăuţului, cu blocuri fără nici o personalitate, în stilul cunoscut de noi din România. La graniţă am așteptat de astă dată vreo două ore, deşi controlul a fost sumar. Graniţa română am trecut-o foarte repede şi am ajuns cu bine la Suceava, la prietenii lui Bubi, cei care ne-au aşteptat la Cernăuţi.

Ne-am odihnit bine la Suceava şi a doua zi, după ce Bubi a fost și la Rădăuţi, unde se află mormintele bunicilor săi materni, am părăsit Suceava cu trenul de la Cluj. Am ajuns la Iaşi la ora 18. Datorie îndeplinită!!!

Acasă mi-am dat seama că ar trebui să-mi arăt odată mai mult gratitudinea faţă de familia lui Mişka. Printr-o scrisoare tradusă în limba rusă mi-am exprimat încă o dată bucuria că l-am regăsit şi l-am și invitat la Iaşi. Am pus în scrisoare şi fotografia făcută împreună. Sper să se bucure, aşa cum m-am bucurat și eu revăzîndu-l.

A fost o mare încercare pentru mine aceea că am putut la vârsta mea să mai ajung odată în ghetoul pe care l-am urât din tot sufletul. Cred că am făcut bine, căci pentru mine călătoria a constituit un fel de exorcizare, prin care amintirile nu vor mai fi apăsătoare și torturante.  

Acasă am citit în Realitatea Evreiască din iulie 2013 un articol despre o excursie la Moghilev făcută de un grup de israelieni. Observ că sunt şi alţii care simt ca și mine necesitatea de a se confrunta cu trecutul. Mi s-au întâmplat multe într-o viaţă, dar acei ani nu i-am putut uita, cu toate că am încercat s-o fac. După 73 ani mă bucur că am putut să găsesc un martor al trecerii mele prin Djurin, un om dintr-o familie onestă, care mi-a dat și îmi dă încredere în ceea ce se cheamă omenie.   

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *