Uneori victoriile din viaţa noastră vin prea tîrziu ca să le mai putem savura. Ne propunem cu tot elanul să obţinem ceva ce întîrzie pînă la descurajare şi disperare. Trec anii, ne obişnuim cu ideea renunţării. Iar apoi, cînd succesul apare totuşi, ne lasă rece. Am obosit de prea multă aşteptare.

Acum cîteva săptămîni s-a stins din viaţă Doris Lessing. Avea 94 de ani şi primise Nobelul pentru Literatură în 2007. La aflarea veştii cu premiul, ieşise cu simplitate în pragul casei şi începuse o trăncăneală despre de toate cu jurnaliştii care o asaltau. “Am optzeci şi opt de ani şi probabil s-au gîndit că nu pot da Nobelul unui mort, aşa că mi l-au dat mie, înainte de a-mi lua adio de la viaţă!” Ce părere avea despre faptul că e mai bogată cu cîteva sute de mii de lire sterline? “Ei, asta chiar mă lasă rece.”

Uneori victoriile din viaţa noastră vin prea tîrziu ca să le mai putem savura. Ne propunem cu tot elanul să obţinem ceva ce întîrzie pînă la descurajare şi disperare. Trec anii, ne obişnuim cu ideea renunţării. Iar apoi, cînd succesul apare totuşi, ne lasă rece. Am obosit de prea multă aşteptare.

Pedagogia abandonării a fost descrisă cu eclatanţă de Cesare Pavese în Meseria de a trăi: “La verità del motto ‘Rinunciate alla terra e la terra vi sarà data per soprammercato’ consiste in ciò: che avendo rinunciato a tutto, giganteggiano le piccole cose che ancora ci restano. È un modo, insomma, di estrarre il sugo dalle minime cose solitamente trascurate. E poi c’è questo: per gli altri il valore delle cose che essi stessi ci negano è segnato in gran parte dalla nostra avidità di possederle. Che noi guardiamo da un’altra parte, e subito i proprietari delle cose se le vedranno invilire tra le mani, e ce le tireranno dietro”. (Adevărul zicalei “Renunţaţi la bunurile pămînteşti şi le veţi primi cu prisosinţă” constă în asta: că după ce-am renunţat la toate, devin uriaşe lucrurile mici care încă ne mai rămîn. De fapt e un mod de-a stoarce esenţa din cele mai mici lucruri de obicei neglijate. Şi apoi mai e şi asta: pentru ceilalţi valoarea lucrurilor pe care ei ni le neagă e marcată, în mare parte, de aviditatea noastră de-a le avea. E destul să privim în altă parte şi îndată proprietarii lucrurilor le vor vedea cum li se depreciază în braţe şi le vor azvîrli după noi.)

Sentimentul de “prea tîrziu” se datorează, în cele mai multe împrejurări, decalajului din viaţa noastră. Ne hrănim cu speranţa că faptele şi sentimentele în care ne investim vor fi apreciate de către destinatari şi vom fi răsplătiţi după merit. Însă lumea exterioară îşi are propriile ei ritmuri, pe care izbutim uneori să le influenţăm, dar fără a le putea determina. A constatat-o I.D. Sîrbu, într-o scrisoare din 1982, pe cînd îşi evalua propria carieră de scriitor: “Doamne, ce ridicol mă simt! Lucrez la cel de-al cincilea volum de proză, din păcate nici cel terminat în 1957 nu a apărut încă (dar va apărea, şi sper ca şi critica atunci să mă privească mai atent). Adevărul este că discutăm nu de la înălţimea operelor publicate, ci de la înălţimea celor scrise sau în curs de scriere. De aici, infatuarea, megalotristeţea, pustietatea…”.

Scriitorul cenzurat şi subapreciat de contemporani încă se alină, îndreptîndu-şi gîndurile spre posteritate. Dar omul îndrăgostit zadarnic alunecă în blazare. Decalajul în timp, dintre iubirea pe care o oferi şi cea pe care eventual o primeşti, a fost magistral analizat de Marcel Proust. “Travaliul cauzal, care produce în cele din urmă aproape toate efectele posibile şi, în consecinţă, şi pe cele mai puţin prevăzute, este uneori lent, ba chiar şi mai lent încă din pricina dorinţei noastre – care, căutînd să-l accelereze, îl împiedică, dimpotrivă –, a existenţei noastre înseşi, şi nu-şi atinge scopul decît atunci cînd am încetat să mai dorim, şi uneori să trăim. Swann nu ştia asta din propria-i experienţă, şi oare, în viaţa-i – ca o prefigurare a ceea ce urma să se întîmple după moartea sa – această căsătorie cu o Odette pe care o iubise cu patimă nu era oare ca o fericire după un deces – căci nu-i plăcuse de la bun început şi se căsătorise cu ea cînd nu o mai iubea, cînd fiinţa care, în Swann, dorise atît de mult şi cu atîta deznădejde să trăiască toată viaţa împreună cu Odette, cînd fiinţa aceasta murise?”

(text preluat de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com/)