Mihai Eisikovits: AMINTIRI din PRIZONIERATUL SOVIETIC

În toamna lui 1942, detaşamentele de muncă din armata maghiară erau duse în Ucraina unde lucram la drumuri şi construcţii forestiere. În vara lui 1944, la Colomeea, am văzut un puhoi de oameni fugind, din cauza unui atac masiv a ruşilor. Nemţii, ungurii, românii, toate unităţile din zonă fugeau din faţa ruşilor. Unitatea noastră a căzut în mâna lor. Când ne-au văzut neînarmaţi, ne-au întrebat ce e cu noi. Le-am arătat banderolele galbene şi au strigat la noi: „Snimaite!” – scoateţi-le!

În toamna lui 1942, detaşamentele de muncă din armata maghiară erau duse în Ucraina unde lucram la drumuri şi construcţii forestiere. În vara lui 1944, la Colomeea, am văzut un puhoi de oameni fugind, din cauza unui atac masiv a ruşilor. Nemţii, ungurii, românii, toate unităţile din zonă fugeau din faţa ruşilor. Unitatea noastră a căzut în mâna lor. Când ne-au văzut neînarmaţi, ne-au întrebat ce e cu noi. Le-am arătat banderolele galbene şi au strigat la noi: „Snimaite!” – scoateţi-le!

Desen de Mihai Eisikovits

Au făcut un lagăr provizoriu pentru toţi prizonieri, plin cu unguri, nemţi şi alţi aliaţi ai Axei, dar şi evrei din alte detaşamente de muncă. Acolo am stat vreo opt zile. După care am plecat într-un marş de douăzeci de zile. În fiecare zi ne dădeau jumări, fasole şi bucăţele de pâine neagră şi uscată. Eram un convoi de câteva mii de prizonieri, escortaţi de soldaţi ruşi. Apoi ne-au îmbarcat în vagoane şi într-o seară am ajuns la Zaporoje. În lagăr, nemţii şi ungurii care se purtaseră urât cu noi, acum erau ca mieluşeii…

Noi, evreii, nu purtam uniforma nici unei armate, ci eram îmbrăcaţi cu hainele noastre civile care ajunseseră ca vai de ele. Era lesne să ne recunoaştem între noi şi aşa ne-am adunat laolaltă. Nu voiam să ne supunem comandantului din partea prizonierilor militari. Ruşii au fost de acord şi ne-au lăsat separaţi, aveam barăcile noastre şi un şef ales de noi, un anume Jammer, din Cluj, comunist, ilegalist, care fusese ziarist şi era ceva mai vârstnic. Să fi avut vreo treizeci şi ceva de ani.

Desen de Mihai Eisikovits

Dar nici în această formaţie, nu beneficiam de un tratament mai bun decât ceilalţi prizonieri.

Pictorul

În grupa noastră, de aproape patru sute de prizonieri evrei, erau şi meseriaşi cu calificări diferite. Ne aflam în lagărul nr. 1 din oraşul Zaporoje şi majoritatea lucram în fosta uzină de avioane pe care sovieticii o aruncaseră în aer, pentru ca nemţii s-o găsească în ruine. Prizonierii curăţau cărămizile de moloz pentru a fi refolosite.  Pe teritoriul uzinei, unde prizonierii se puteau mişca relativ liber, se găseau multe obiecte de metale neferoase: piuliţe, tablă, sârmă pe care le adunau şi în timpul liber le transformau în obiecte de podoabă, precum inele, brăţări, medalioane, flori de metal, foarte arătoase şi căutate de tinerii muncitori din fabrică. De cele mai multe ori schimbul se făcea pe mahorcă şi hârtie de ziar pentru răsucirea ţigărilor, uneori pe ceva alimente.

Dacă toţi prizonierii căutau printre dărâmături bucăţi de metal potrivite pentru astfel de podoabe, unul singur făcea excepţie, umblând după cartoane, placaje, bucăţi de textile, materiale colorate… Era un om cu faţa alungită, negricioasă, ciupită de vărsat. Purta o manta aproape fără nici un nasture şi dădea impresia că nu-i păsa nici cum arată şi de părerea altora despre el, cu atât mai puţin. Îl chema Gyuri (George) Zimmerman şi era originar din Cluj.

Desen de Mihai Eisikovits

În timpul liber picta lucruri admirabile, pe placajele, cartoanele şi alte suprafeţe adunate din curtea uzinei. I-a şi mers vestea şi cu toţii ne străduiam să-l aprovizionăm cu materiale şi unelte care puteau servi pentru munca sa. Picturile, care începuseră să aibă căutare, le schimba pe alimente.

Gyuri era un om cult, vorbea mai multe limbi, avea vorba blândă şi plină de înţelepciune. Într-un cuvânt, era un om valoros. La izbucnirea războiului era student în Franţa. Ca să scape de nemţi a venit acasă, în Ardeal, unde a fost înrolat în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei maghiare şi trimis pe front, în Ucraina, unde şi el a căzut prizonier la ruşi.

Prizonierii evrei fac greva foamei

După doi ani de prizonierat la Zaporoje, am fost transportaţi în nord, în raionul Kalinin, în localitatea Novâi Stroi. Un orăşel frumos aşezat la marginea unei păduri. Noi construiam o aşezare satelit a oraşului, în mijlocul unei păduri frumoase. Făceam case de lemn din prefabricate finlandeze, cu pereţii izolaţi şi mai multe încăperi, unele cu etaj, altele fără, şi toate vopsite în culori vii. Munca nu era foarte grea şi condiţiile de locuit mulţumitoare.

Desen de Mihai Eisikovits

Totuşi, multora dintre prizonierii evrei li se părea – şi pe bună dreptate – că prizonieratul acesta e prea lung şi nedrept şi au refuzat să lucreze. Nu s-au atins nici de alimente, declarând greva foamei. Vestea grevei a ajuns la comandamentul din Kalinin, astfel încât după două zile a sosit în lagăr o delegaţie numeroasă în frunte cu însuşi comandantul – colonelul Lisikov. Toţi prizonierii evrei au fost adunaţi într-o sală mare, în faţa delegaţiei de ofiţeri. Aveau nevoie de un translator. Câteva voci au strigat numele meu. N-am avut încotro şi am ieşit din rând. Colonelul Lisikov m-a întrebat de unde ştiam ruseşte.  I-am povestit că am învăţat-o în anii de prizonierat. După câteva minute în care m-a examinat din priviri, m-a întrebat dacă fac grevă. I-am răspuns că nu. M-a întrebat de ce şi i-am răspuns că sunt convins că în URSS greva foamei nu e o cale de a-ţi rezolva problemele. Atunci m-a întrebat dacă mai sunt şi alţii care nu fac grevă. I-am răspuns că da, încă vreo 30 – 40 de prizonieri, însă i-am dat de înţeles că greva era îndreptăţită, întrucât URSS ne trata la fel cu foştii duşmanii din timpul războiului, nemţii şi ungurii, deşi ne luaseră prizonieri găsindu-ne în lagăre de muncă şi fără arme. Oare nu cunoşteau soarta evreilor din Europa? S-a iscat o discuţie în contradictoriu, fără nici un rezultat, aşa că greva a continuat. A doua zi au apărut  zece camioane, prizonierii evrei au fost încărcaţi şi dispersaţi în lagăre diferite. Aşa am ajuns în lagărul de la Redkino, o construcţie izolată într-un câmp de turbă.  Era un loc mult mai neplăcut şi condiţiile de locuit mult mai proaste.

În audienţă la comandantul Lisikov

După vreo jumătate de an am fost readus la Kalinin, într-un lagăr unde lucram la un gater care mergea zi şi noapte. O sută de oameni munceau în trei schimburi, într-un spaţiu îngust, împrejmuit de scânduri, unde nu vedeai decât scândura şi cerul. Sala de mese şi dormitorul erau în proximitatea gaterului, zi şi noapte fiind o gălăgie şi înghesuială de nesuportat.

Desen de Mihai Eisikovits

Văzând condiţiile de muncă şi de trai mi-am jurat că acolo n-am să rămân nici în ruptul capului. M-am prezentat la comandant şi i-am cerut să vorbesc cu colonelul Lisikov. Comandantul s-a uitat la mine foarte mirat, dar eu mi-am repetat cererea cu multă hotărâre şi atunci a dispus să fiu escortat la colonelul Lisikov, la comandament. Când am ajuns în faţa lui, colonelul Lisikov m-a recunoscut : „Dumneata eşti translatorul!”. I-am spus că eu nu mai rămân să muncesc la gater. Era cel de al cincilea lagăr în care m-am perindat şi nu puteam îndura condiţiile de acolo. Lisikov m-a repartizat într-un alt lagăr şi mi-a zis să am răbdare că ne va fi bine în curând. Noul lagăr era  amenajat în fosta casă a pionierilor, o clădire luminoasă, încălzită, cu locuri bune de dormit. Aici nu era nici un evreu, în afară de mine. Peste câteva zile m-am dus la lucru, la fosta fabrică de textile, aruncată în aer. Mă simţeam tare singur la locul de muncă, deşi mă descurcam cu limba rusă şi mai discutam cu colegii.

Reîntâlnirea cu Pictorul

După vreo lună am văzut un grup nou de prizonieri care aştepta să intre în lagăr. Când m-am apropiat am văzut că erau camarazii mei, cei cu greva foamei. Printre ei şi Gyuri Zimmerman, pictorul. M-am bucurat foarte mult să-l revăd. Apoi am lucrat împreună  la fabrica de textile, unde fiecare şi-a văzut de treaba lui. Zimmerman continua să adune cartoane şi placaje şi să picteze tablouri foarte frumoase. Vestea că printre noi există un pictor, un hudojnik, a ajuns şi la urechea comandamentului rus. Zimmerman nu a mai fost trimis la cărămizi, ci a primit o cameră, stativ, pânză, culori, pensule   şi modele de copiat, majoritatea fiind lucrări ale marilor pictori ruşi. I-a fost mărită solda şi raţia de mâncare, din care ne dădea şi nouă ci generozitate. Am fost eliberaţi împreună în august 1948.

Revenit în România, Gyuri Zimmerman s-a angajat la Studiourile Alexandru Sahia de la Bucureşti. Ne-am mai întâlnit uneori la Iaşi şi la Bucureşti ca să depănăm amintiri. Apoi o vreme nu m-a mai căutat, nici eu nu am dat de el şi nu-mi puteam imagina ce se petrecuse. Abia peste câţiva ani, întâlnind la Bucureşti un coleg de al lui de la Sahia, am aflat că Gyuri Zimmerman plecase în Anglia şi lucra la o firmă de reclame. Cum ajunsese acolo? Păi, a fost într-o deplasare la Londra şi nu s-a mai întors. Aşa s-a încheiat povestea lui Zimmerman, pictorul din prizonieratul sovietic.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *