Incursiunea istovitoare prin meandrele istoriei vizează evenimente majore şi personaje emblematice de pe Pământul Făgăduinţei, în răstimpul unei singure luni, din timpuri diferite, sub semnul luminii credinţei.

 

Câte calendare, atâtea obiceiuri.

Intervalul dintre aceste două sărbători este arareori de (aproape) o  lună, aşa cum s-a întâmplat anul acesta. E impropriu spus că „s-a întâmplat”, nu e vorba de o întâmplare, ci de o riguroasă consecinţă a modului în care se determină datele evenimentelor conform celor două calendare diferite : cel iudaic şi cel gregorian. Recent am ”descoperit” un foarte reuşit „Calendar intercultural”, elaborat de Institutul Intercultural Timişoara. E plăcut să constaţi că mai sunt şi lucruri frumoase care se fac sau se  petrec în România. Cu siguranţă că sunt mult mai multe, chiar foarte multe, dar despre ele se vorbeşte mult prea puţin la prea multele televiziuni, din ce în ce mai frivole. Pentru cei care nu vor avea răbdarea sau curiozitatea să caute ”Calendarul intercultural”, amintesc doar atâta despre calendarul evreiesc, că este un calendar lunar-solar, că are o ciclicitate de 19 ani, are ani de 12 luni, dar de 13 luni , iar numărul zilelor din lună alternează între 29 şi 30 .

Calendarul iudaic

Spre deosebire de cel evreiesc, calendarul creştin  – folosit în prezent -(calendarul Gregorian) este unul solar, cu 12 luni inegale (30,31 respectiv 28 de zile) şi ani bisecţi. Odată la 231 de ani, calendarul evreiesc rămâne în urmă cu o zi faţă de calendarul gregorian, dar zilele sărbătorilor sunt diferit poziţionate în fiecare an. Înaintea celui Gregorian, creştinătatea utiliza calendarul roman (iulian după Iulius Cezar, cel care l-a impus în anul 46 î.Cr). Acesta avea 12 luni identice ca denumire si ca durată cu cele actuale (Ianuarius, Februarius.etc).

Preocuparea societăţilor umane de a măsura timpul – în special cu scopul de a data evenimentele – este foarte veche. De-a lungul timpurilor şi… de-a lungul şi de-a latul pământului, au fost stabilite o multitudine de calendare, în funcţie de fenomenele naturale (zi-noapte, echinocţiu, etc.), poziţia geografica şi multe alte criterii. În anii cu 12 luni calendarul evreiesc are 354 de zile, iar în anii cu 13  luni ( cu două luni Adar ) are 384 de zile. (A.M.- Anno Mundi) încep să fie socotiţi cu a 6-a zi de la „facerea lumii”, mai precis din ziua în care a fost creat Adam, primul om, subliniind ideea că doar această creatură Divină are nevoie de calendar!!

Prima zi a anului,Rosh Hashana este şi prima zi a lunii Tişri. Calendarul Creştin (Iulian, transformat în Gregorian în anul 1538 ) are  365 de zile şi la fiecare 4 ani un an bisect cu 366 de zile. Începutul numărării anilor (A.D. – Anno Domine) este naşterea lui Isus. Au rămas ramuri ale creştinătăţii, cum ar fi Ortodoxia Rusă, care nu au aderat la transformarea gregoriană şi astăzi continuă să socotească datele cu 13 zile „în urmă”:)

În această învălmăşeală a calendarelor este foarte complicat să identifici eventuala simultaneitate a unor evenimente consemnate în  diferite sisteme de raportare a timpului. E cazul hilar al  popularei referiri la „calendele greceşti” (care nu există:), calende  numindu-se primele zile ale lunilor doar după Caledarul Roman!. Dar nu trebuie să  ne imaginăm că nu au fost cercetători temerari ai documentelor ori analişti, din trecut sau prezent, ale diferitelor dovezi ale arheologiei şi istoriei, care au încercat şi au reuşit de cele mai multe ori să aducă la numitor comun „timeline”-ul evenimentelor. Au rămas totuşi situaţii nedesluşite. Una din acestea, de mare interes public, este întrebarea :

 

Când s-a născut Isus Cristos ?

Pentru orice fel de  opinii referitoare la subiecte, teme sau controverse religioase  este recomandabil şi înţelept să faci referiri la surse biblice. Iată de exemplu, întrebarea simplă de mai sus la care s-ar presupune că cei aproape două miliarde de creştini – de diferite rituri din lumea întreagă – ar răspunde prompt şi unanim “25 decembrie , Ziua de Crăciun!” nu are un răspuns la fel de ferm şi direct  în nici-o sursă biblică sau nebiblică, dar canonizată.

Foarte mulţi autori importanţi ai creştinătăţii, în special în primele secole ale definirii ei ca o nouă credinţă – născută pe rădăcinile viguroase ale Iudaismului şi pe refuzul decadenţei şi imoralităţii păgânismului roman – au subliniat riscurile majore ale molipsirii de la practicile păgâne încă puternic îmbibate în viaţa cotidiană. Tertulian (160-225 A.D.), un cartaginez supranumit şi „părintele” creştinătăţii” latine, a avertizat, cu mult înaintea celebrului Conclav de la Niceea (313 A.D.), asupra pericolelor care ameninţă tânăra credinţă. De fapt marea „găselniţă“ a apostolului Pavel (Saul după numele de original evreiesc) a fost desfiinţarea barierei genetice impuse de Legea Iudaică (Tanach) şi deschiderea accesului tuturor, la credinţa într-un Dumnezeu Unic. Desigur beneficiarii majori ai acestei „deschideri” (de fapt o schimbare fundamentală de paradigmă), au fost păgânii adoratori de alţi zei şi alte numeroase  zeiţe până la momentul „convertirii” la creştinism. Odată cu acest mare influx de neofiţi, fără îndoială pozitiv, dacă considerăm benefic răspândirea credinţei într-un singur  Dumnezeu, la populaţii cât mai numeroase şi cât mai diferite, era inevitabil să se întâmple şi o oarecare poluare a credinţei monoteiste cu practici şi obiceiuri păgâne. Printre aceste numeroase influenţe a fost şi acea a sărbătoririi solstiţiului de iarnă care conform calendarului Iulian cădea pe data de 25 decembrie!!Deci ziua cea mai scurta a anului,dela care lumina zilei,începe să crească,se instituie în mod firesc ca o Sărbătoare a Luminii.Dar erau şi multe alte sărbători păgâne,în jurul perioadei solstiţiului de iarnă,căci celor aparţinând tradiţiilor greco-romane,s-au adaugat nu doar cele ale altor culturi mediteraneene (egiptean,cartaginez,sicilian,ş.a.) dar au început să pătrundă(e adevărat,mult mai târziu) şi obiceiuri ale popoarelor aşezate mai spre nord (germani, slavi ş.a) pe măsura extinderii creştinismului.

Cea mai populară sărbătoare la Roma era Sărbătoarea Soarelui (Dies Solis Nati) ce avea loc la jumătatea perioadei Saturnaliilor (sărbătorirea naşterii zeilor) care începeau la mijlocul („idele”) lunii decembrie şi ţineau până la Anul Nou (1 ianuarie), conform calendarului iulian. Nu e greu de imaginat că pentru a fi pe placul „noilor creştini” – poate tacit, poate deliberat – s-a considerat data naşterii lui Isus, (oricum nespecificată în niciuna din cele patru Evanghelii) în de 25 decembrie. Sărbătoarea Naşterii, a căpătat denumiri diferite şi aceasta poatea duce indicii cu originea sărbătorii în limba greacă (Hristuyen), în latină (Nativitas), în franceză (Noel), în spaniolă (Navidad), în engleză (Christmas), în germană (Weinacht). în rusă (Rojdvestva). Denumirea Crăciun în română şi Karácsony în maghiară, provin probabil din limba slavonă veche, deşi unii savanţi români presupun că la originea cuvântului se află latinescul „creatio” Într-o relatare din Evanghelia după Luca, se menţionează că  naşterea  lui Ioan Botezătorul a premers cu 6 luni pe cea a lui Isus.

Povestea dramatică a lui Ioan Botezătorul

Josephus Flavius, cel care a scris „Războiul Evreilor” şi enciclopedica „Antichităţi iudaice”,  pomeneşte despre acest personaj neobişnuit, după nume Iohanan ha-matbil (Ioan botezătorul) un predicator cu vocaţii profetice care propovăduia asceza eseniană şi practica botezul (scufundarea) în apă ca izbăvitoare de păcate. La evrei cufundarea în apă curgătoare (mikvah) era şi a rămas un act de purificare rituală obligatorie. Ioan era asemuit cu profetul Eliahu (Ilie) care, conform tradiţiei evreieşti, este precursorul lui Mesia.Dar şi mai izbitoare este similitudinea cu Samuel, proorocul şi judecătorul care l-a ales ca rege pe David, cel care avea să-l învingă pe uriaşul Goliat şi din a cărui spiţă urmează să se nască Mesia.

Părinţii lui Ioan, originari din Galilea, locuiau în apropierea Templului ,intr-o suburbie a Ierusalimului, Ein Kerem (astăzi un cartier cu multe biserici creştine). Zaharia, tatăl lui, era un slujitor devotat al Templului, iar mama Elisabeta, era verişoara Mariei, mama lui Isus. Verii se înţelegeau şi propovăduiau împreună, adeseori plecau în deşertuI Iudeei, iar Ioan l-a botezat pe Isus.

Iohanan ha mathbil

Iohanan (avea deja numeroşi adepţi care ascultau predicile lui, în care vorbea despre Lege, despre iubirea de Dumnezeu şi de oameni, despre cumpătare. Condamna cu asprime desfrâul şi păcatul, şi pe cei care-l comiteau.

Irod

Irod Antipa, tetrarhul Galileei lui natale, excela în patimi de cea mai joasă speţă .După ce nepotul lui Augustus, Tiberius, i-a redat tronul Iudeei, fostul tetrarh şi-a abandonat soţia, fiica unui rege Nabatean, căsătorindu-se cu Herodias, nepoata lui Irod cel Mare, fiica fratelui său Aristobulos. Iohanan ha-matbil, alias Ioan Botezătorul , îl repudia în public, vărsând cu vehemenţa credinţei sale, blesteme asupra acestui cuplu incestuos. A fost arestat şi aruncat în cumplita închisoare aflată în luxuriantul palat-fortăreaţă  Machaerus , construită de tatăl lui, Irod cel Mare , pe malul de est al Mării Moarte.

Macheus

Intr-o scenă de coşmar, Salome, fiica reginei Herodias, a dansat, dezgolindu-se, în faţa tatălui ei vitreg, cerându-i – la îndemnul mamei ei – în schimb,decapitarea lui Iohanan. Într-o scenă morbidă care avea să fie subiectul unor mari opere de artă, capul lui Ioan, devenit Sfânt prin martiriul lui – primul din şirul copleşitor al martirilor şi sfinţilor creştinătăţii era servit pe o tavă însângerată cuplului dement.

Ulterior Capul Sfântului Ioan Botezătorul a deveniti cea mai căutată relicvă!

 

De la Macabei la Herodieni (Irozi). De la măreţie la desfrâu.

Evenimentele care le amintim de Hanuca nu au însemnat doar  minunea luminii, ci şi instalarea la cârma Iudeii a unei noi dinastii cea a Macabeilor (sau Haşmoneilor). Monarhia este o instituţie respectabilă, poate chiar preferabilă altor forme de guvernare, dacă avantajele ei nu ar fi puternic umbrite  de efectele perturbatoare ale familiilor şi a luptelor fratricide pentru succesiune. Dinastia Macabeilor care a stăpânit Iudeea timp de un secol, a produs 5 conducători de seamă şi o grămadă de neaveniţi care s-au înfruptat din putere şi au depravat morala guvernării. Cei cinci care au fost succesiv sau concomitent şi regi şi mari preoţi (Cohen Gadol): Iehuda (165-162 î.Cr.), Ionathan(152-142) Şimon (142-134 ), Ioan Hircanus I(134-104), Alexandru Ianeus (103-76). Au fost şi două femei care au ocupat tronul  Macabeilor: Alexandra Salome (76-67) şi Mariamne I care, măritându-se cu un prinţ din Edom, cu numele latin Herodes (Irod) a adus la putere în Iudea o altă dinastie, cea a Irozilor. Întâmplarea sau cine ştie ce combinaţie neînţeleasă a destinului, a făcut ca acest rege neevreu al evreilor să devină cel mai mare constructor al ţării evreieşti, din toate timpurile (evident nu şi din timpurile moderne:). Refacerea şi lărgirea celui de al doilea Templu, Portul Cesarea, Fortăreaţa Massada, Palatul Herodium sunt tot atâtea dovezi încă vizibile, ale ambiţiei lui nemăsurate. Puţini l-au admirat, mulţi l-au detestat, dar cei mai mulţi s-au temut de el căci era un individ fără scrupule,nemilos şi cu o neostoită poftă de putere. Cum a ajuns acest idumean rege al Iudeei? Spuneam mai sus că prin căsătoria cu ultimul vlăstar al dinastiei Macabeilor, foarte tânăra Mariamne strănepoata regelui Alexandru Ianeus .

Mariamne

Dar de fapt cu susţinerea politică a Romei. Senatul Roman a votat alegerea lui Herod ca „rege al Iudeilor” în anul 39 î.Cr. Înarmat cu această decizie şi cu ajutor militar Roman, Irod  s-a instalat la  Ierusalim, după ce a pus la cale uciderea lui Antigonus unchiul Mariamnei.

Nici pe Mariamne nu a iertat-o. A fost executată fără judecată acuzată de adulter. Ea a născut doi fii, pe Alexander şi pe Aristobulos, singurii din urmaşii lui Irod cărora le curgea în vine sângele Macabeilor. După 20 de ani a dat ordin să fie şi ei executaţi pentru înaltă trădare, tot fără judecată, dar cu acordul protectorului său împăratul Augustus.

Irod cel Mare

De ce atâta interes pentru ţărişoara asta, numită Iudeea, ca Senatul Romei, imperiul în plină expansiune, să-şi piardă vremea cu ea? Cu un mileniu înainte şi două milenii după evenimentele momentului esenţial de care povestim, fâşia de pământ cuprinsă între marea Mediterană şi râul Iordan, legând lacul Kineret (marea Galileei) de marea Moartă, a prezentat un interes major politico-strategic pentru toate marile puteri sau Imperii din jur ,indiferent cine le-a stăpânit, pentru timp mai scurt sau mai lung. La sud Egiptul, la nord Persia şi la vest Europa. Situaţia a rămas neschimbată şi în zilele noastre…

Acelaşi interes obscur drapat în idealuri făţarnice. Desigur mai sunt şi arabii, dar ei sunt peste tot,  fără să reprezinte un vector de putere. Iar America este Europa deghizată.

Dupa Mariamne, a fost a doua lui soţie, Irod a mai avut încă opt soţii, dar inainte de moarte a numit ca urmaş testamentar pe Irod Antipa primul născut al primei lui soţii, Doris. După uciderea Mariamnei, din gelozie (?), ură şi iubire (?), nebunie (?), a început şi a săvârşit reconstrucţia Ierusalimului, şi a reclădit Templul lui Solomon  A instruit 1000 de preoţi ca să devină (re)constructorii Templului ca să nu pună mâna profanii pe zidurile sfinte. A adus din Liban cedri, ca să fie respectat modelul solomonian. În carierele din jurul Ierusalimului au fost alese, tăiate şi cioplite pietre uriaşe, este una care măsoară 7 metri lungime, 3 metri înălţime şi cântăreşte 600de tone!! Niciun zgomot, nicio lovitură de ciocan, nu a tulburat pacea şi liniştea Sfintei Sfintelor. Toate lucrările au fost făcute în şantiere mai depărtate, doar aşezarea una peste alta, a pietrelor lucrate cu precizie, a fost făcută la locul Templului. Transportul şi montajul s-a făcut folosindu-se cea mai evoluată tehnologie a timpului, descrise de celebrul arhitect roman Vitruvius. Ceea ce a rezultat a fost de o frumuseţe şi măreţie fără seamăn, depăşind orice închipuire.

Templul lui Solomon

Primul templu a lui Solomon şi cel de al doilea, ridicat de Zerubbabel, au fost modelele de referinţă şi au rămas să constituie doar nucleul Templului refăcut cu exactitate, potrivit descrierii din Pentateuh, a Tabernacolului ridicat de Moise.

Ca dimensiuni, toate curţile înconjurătoare formau o platformă de două ori mai mare decât impunătorul Forum de la Roma. Acoperişurile şi cupolele clădirilor de pe platforme şi Curţi, precum Porticul Regal erau poleite cu aur şi străluceau în lumina soarelui care răsărea şi apunea asupra Ierusalimului, uimit probabil şi el, de forfota zecilor de mii de pelerini care veneau să-şi aducă jertfele în zilele sărbătorilor de Pesach, Şavuot şi Sucot, la Templul Sfânt al Domnului, Dumnezeului Unic.

Templul lui Irod

Această minune arhitecturală,din care şi astăzi – după încă două mii de ani – a rămas un  Zid (al Plâgerii), este locul la care se închină şi se roagă milioane de evrei şi neevrei, capete încoronate şi prinţi ai diferitelor credinţe, puternicii şi bogaţii lumii. Este bizar şi revoltător că acest monument al Credinţei a fost ridicat şi dedicat de Irod (cel Mare) care a fost un necredincios, arab (nabatean), edomit, deşi (se zice) convertit la iudaism, dar un desfrânat şi un criminal care şi-a ucis până şi  soţia (întâmplător evreică şi regină din neamul Macabeilor) şi doi fii (întâmplător evrei şi aceştia, fiind născuţi de o mamă evreică).

Poate nu toţi cei care refac din temelii, temple, sunt oameni cu „frica lui Dumnezeu” şi poate unii o fac doar pentru propriul lor orgoliu, pentru propria lor glorie, dar asemenea blasfemie ca cea comisă de Irod, avea să se răzbune asupra urmaşilor lui şi mai nevrednici. El însuşi a murit cuprins de nebunie şi a fost înmormântat de cei trei fii ai lui care-l urau. De moarte. Sicriul lui a dispărut. Abia după 2003 ani (în anul 2007) a fost găsit de arheologul israelian. Ehud Netzer, în fortăreaţa Herodium de lângă Iericho.

 

Herodium

Poate în acei ani tulburi,în care cădeau şi se năşteau imperii,în care o nouă şi mare religie se chinuia în durerile facerii,în care vieţile şi virtuţile omeneşti erau la fel de dispreţuite ca  şi 2000 de ani mai târziu,istoria ciudată a refacerii Templului a trecut neobservată. Doar fariseii, aceşti bravi păstrători ai Legii,atât de nedrept calomniaţi de unii dintre Evanghelişti, au ridicat glasul şi  uneori braţul împotriva blestematului rege Irod şi cei doi mari învăţaţi ai Iudaismului care au fost contemporani ai acestei epoci Hillel şi Shamai.

 

Sărbători fericite !

După o plimbare istovitoare prin meandrele istoriei, cu un „ghid” el însuşi un amator, neinstruit şi lipsit de experienţă, (ca orice amator), iată-ne ajunşi de unde am plecat. Hanuca uneori se suprapune cu Crăciunul . A şi devenit un obicei frumos, (să nu zic o modă), ca simbolurile celor două sărbători, Hanukia, candelabrul cu 8+1 braţe şi Pomul de Crăciun să se aşeze alături. Obiceiul se poate menţine şi dacă cele două sărbători cad pe date diferite. Căci ceea ce le uneşte este Lumina.