Vestea morţii lui Crişan m-a prins nepregătit. Ştiam că e bolnav, ştiam că nu mai joacă, dar ţineam minte că în urmă cu ani se zvonise că murise şi acest zvon îi oferise o splendidă ocazie de a râde de el însuşi şi bine- înţeles şi de mulţi alţii. Nu l-am cunoscut personal niciodată, dar i-am urmărit cariera cât am putut de aproape, deoarece pentru mine Crişan a fost şi rămâne eroul tinereţii mele…

A murit Mircea Crişan. De fapt nu a murit, ci doar nu se va mai intoarce niciodată şi nu-l vom reîntâlni decât în înregistrări anterioare.

În realitate Mircea Crişan a murit de mult, cel puţin pentru publicul său, care l-a adorat timp de zeci de ani, în multe ţări şi în şi mai multe săli de spectacol. El a murit în momentul în care soarta i-a luat capacitatea de a înţelege şi de a se face înţeles.

Vestea morţii lui Crişan m-a prins nepregătit. Ştiam că e bolnav, ştiam că nu mai joacă, dar ţineam minte că în urmă cu ani se zvonise că murise şi acest zvon îi oferise o splendidă ocazie de a râde de el însuşi şi bineînţeles şi de mulţi alţii.

Dispariţia lui a creat un gol în buna mea dispoziţie. Nu l-am cunoscut personal niciodată, dar i-am urmărit cariera cât am putut de aproape, deoarece pentru mine Crişan a fost şi rămâne eroul tinereţii mele, curajos, înţelept, talentat, posesorul unui aplomb greu de concurat, dar mai ales inventatorul umorului român semilegal!

Multe amănunte mi-au ieşit din memorie, şi nu e de mirare, pentru că Mircea Crişan a produs sute, daca nu mii de creaţii umoristice, una mai reuşită decât cealaltă, iar fecunditatea sa umoristică s-a concurat în permanenţă în creierul meu cu capacitatea de inmagazinare a propriilor mei neuroni.

Din fericire, au rămas multe înregistrări de pe urma sa şi în aceste ultime 30 zile de la decesul artistului am încercat să-mi amintesc câte ceva din acele amănunte de mult uitate.

Dar nu despre ele doresc să scriu aici, ci tocmai despre acele perle umoristice pe care foarte probabil nu le voi uita niciodată.

Debutul său şi copilăria mea.

Voi incepe ….cu începutul. Cred că era anul 1948 sau 1949. Eram elev de şcoală elementară, serile erau scurte pentru că trebuia să mă culc devreme, dar duminica la prânz mi se dădea voie să ascult Ora Veselă la Radio Bucureşti. Da, era acolo şi Stroe, şi alţii ,dar ceeace mă interesa pe mine era să-l aud pe… Mister Şperţley !!! Sunt curios  câţi dintre cei care vor citi aceste însemnări au auzit de acest nume, şi chiar dacă au auzit oare au ştiut  că în spatele acestui personaj ilariant, prototipul capitalistului american, pripăşit pe plaiurile Mioriţei şi zdruncinat şi enervat de “succesele” României comuniste, în care nu există corupţie, nici şantaj, nici foamete şi nici sărăcie, un adevărat Gan Eden pentru locuitorii de la nord de Dunăre, în spatele acestui personaj, zic, se afla Mircea Crişan , care-şi interpreta rolul cu un accent pur american, iar eu copil de nici 10 ani, îi savuram umorul, accentul şi eram disperat că nu-l pot vedea.

De atunci l-am auzit şi văzut, probabil de zeci dacă nu de sute de ori.

Nu vreau să minimalizez cu nimic calitatea glumelor sale şi perfecţiunea mimicii.

Dar pentru mine aşteptarea scheciurilor lui Crişan se transforma de fiecare dată într-o adevărată nerăbdare pentru că eu de fapt vroiam să savurez acea  glumă “fără perdea”, ferească Dzeu nu vulgară, ci gluma fără perdeaua cerută de cenzură!

În acei ani, până la  dispariţia sa de  pe scenele româneşti, în ochii mei  important  era felul cum reuşea să strecoare acele vorbe de duh adresate situaţiei pe care cu toţi o cunoşteam dar de care nimeni n-avea curajul să râdă în prezenţa altora!

Poveseta cintezoiului din vârful copacului, care trăia cu o privighetoare plasată pe o cracă mai jos era o aluzie mai mult decât clară la romanul lui Chivu Stoica cu o cântăreaţă de operetă. La procuratură nu te cheamă, ci te umflă. Cu greu se găsi un amator într-o fabrică gata să plece la Paris, pentru că fiecare era extrem de ocupat şi pe lângă toate nimeni nu vroia să piardă o şedinţă de partid. “Până la urmă a căzut măgăreaţa pe mine”, se plângea Crişan, în râsul imposibil de oprit al spectatorilor.

Iar eu îl  ascultam şi parcă mi-era frică să râd, acasă la mine, în faţa televizorului sau aparatului de radio, ca şi cum Securitatea stătea la pândă şi-mi urmărea reacţia la cele auzite sau văzute.

Pentru mine, şi sunt convins că pentru mulţi altţii, Mircea Crişan era de fapt samizdatul nostru, editura verbală care împânzea lumea cu vorbe interzise, care odată rostite rămân în memoria şi în conştiinţa noastră de năpăstuiţi, ca o negare a celebrei expresii latine: verba volant!

Persistenţa capodoperei crişaniene se datora în acele vremuri faptului că  glumele cu două înţelesuri făceau în cel mai scurt timp ocolul ţării, cei care le auziseră povesteau celorlalţi care pierduseră ocazia. Cu alte cuvinte, un adevărat fenomen folcloristic.

Iar eu, aici fără falsă modestie, devenisem propagandistul lui Mircea Crişan cu orice ocazie care mi se ivea, adică numai în acele împrejurări în care mă simţeam în sguranţă, între prieteni şi departe de industria de turnătorie de care Gabriel Liiceanu scrie pe larg în ultimul său volum.

Descrierea amănuntelor procesului în care inculpatul era acuzat de furt şi acumulare de bani obţinuţi prin “nedreaptă luare” a rămas în amintirea mea aproape cuvânt cu cuvânt, pentru că scheciul acela era de fapt prima relatare VERIDICĂ a ceeace se  petrecea în tribunalele româneşti, departe de ochii şi urechile opiniei publice practic inexistente.

Se  spune că Mircea Crişan vorbea ruseşte. Se poate, şi dacă e aşa, o fi învăţat limba lui Puşkin doar la bătrâneţe. Pentru că atunci când făcuse cunoştinţa lui Arkadi Raikin, acel Mircea Crişan al Rusiei, cei doi se înţelegeau în ….idiş! Se pare că ideia, genială şi originală, de a ţine un spectacol comun Crişan-Raikin pe o scenă bucureşteană, aparţinea comedianului român şi se zămislise după ce-l întâlnise pe “tizul” său sovietic la Moscova.

Oare cineva poate uita acel unic spectacol, unic pentru că de la el şi până la el un asemenea show nu se născuse, dar şi pentru că (cred că nu greşesc!) fu vorba de un SINGUR spectacol şi nu de mai mult de unul. Raikin povestea gluma, bine înţeles în ruseşte, Crişan îi dădea replica, bine înţeles în româneşte. iar noi spectatorii râdeam cu lacrimi, apreciind superbul umor, dar mai ales felul cum fusese regizat acest spectacol de neuitat, jucat de  doi actori, fiecare în limba lui, dar pe înţelesul tuturor!

Exilul.

Apoi a venit turneul din 1969 în Israel şi cel din 1984  pe continentul nord american.

Pe vremuri scria cu Andy şi Stănescu (“De ce scrieţi în trei?” a fost intrebat. Răspunsul: “pentru că dacă eram patru jucam poker şi nu mai scriam”!!). Fugit din România el s-a vazut nevoit sa-şi scrie singur replicile, cel puţin cele care aveau ca subiect situaţia din fosta lui ţară, dar acest fapt nu l-a deranjat deloc pentru că umorul debordant a rămas acelaşi, şi nimic nu a schimbat felul în care descria o situaţie pe cât de dezastruoasă pe atât de plină de elemente ilariante.

Spectacolul din Toronto mi-a rămas în minte de parcă ar fi fost ieri. Eliberat de frica persecuţiei familiei sale, iniţial rămasă de dupa cortina de fier, ştiindu-şi nevasta şi băiatul în sfârşit la adăpost, departe de fioroasa răzbunare a Securităţii, Crişan şi-a dat drumul. În stilul său caracteristic a atacat tot ce era sfânt pe vremea aceea în România, şi-a bătut joc de o manieră greu de descris de perechea morbidă care conducea ţara pe care o lăsase în urmă, şi fără să rostească numele odiosului măcar o dată, Crişan a debordat o serie de glume şi poveşti hazoase care m-au obligat – imi aduc aminte perfect – pentru prima oară în viaţă, să iau o bucată de hârtie şi un creion şi să iau notiţe în timpul spectacolului!

S-a scris mult despre ultimii ani ai domniei perechii Ceuşescu, au fost publicate şi studii amănunţite şi executate în mod ştiinţific despre cele îndurate de poporul român în anii 80 ai secolului trecut. Dar eu recomand tuturor celor interesaţi, să apeleze la înregistrarea acelui spectacol cu care  Crişan s-a prezentat în mai multe oraşe nord americane, pentru că cine îi aude glumele şi poantele pe şleau, dar unele cu două  înţelesuri, nu mai are nevoie de nici o altă probă care să descrie acea perioadă nefastă a României din ultimii ani dinaintea revoluţiei din 1989.

Musca de la sat cu musca de la oraş îşi spun fiecare păsurile, cea de la sat traieşte din bălegar, cea de la oraş se plânge că moare de foame, din când în când un cal scapă un vânt, “dar ce, poţi trăi din promisiuni?!” Celebrul “nostru” conducător are probleme de dicţie, ceeace e normal, doar în tinereţe el fusese cizmar şi obişnuia să  ţină cuiele între dinţi!

Într-o perioadă în care românii nu aveau acces la cele mai elementare bunuri alimentare, Crişan declară că în sfârşit savanţii au descoperit secretul surâsului Monei Lisa: “bine înţeles că râde, doar e toată în ulei” !

Şi semnul bunăstării unui român? O pată de ulei pe reverul hainei.

Crişan nu poate fi citit. De  fapt el poate fi citit, dar e păcat! Crişan trebuie ascultat, dar mai ales văzut. Altminteri cel interesat se expune pericolului de a-l savura doar parţial, pentru că tonul şi mutra şi jocul corpului fac muzica poveştilor lui Crişan.

Trebuie să recunosc că nu ştiu mai nimic despre cariera sa în vestul Europei. Dar indiferent de succesul lui în acea parte a lumii, în ochii mei Mircea Crişan nu putea rămâne acelaşi purtător al drapelului glumei politice anticomuniste, aşa cum a făcut-o ani de zile în România. Crişan şi-a supt seva umorului său din realitatea românească în regimul comunist, şi odată desprins de pământul şi realitatea care-l inspirau, el şi-a pierdut fără discuţie nu numai aplombul, dar însăşi raţiunea de a face pe alţii să râdă, în loc să plângă, în faţa cenuşiului vieţii de zi cu zi.

Şi după el…..

Unii artişti se bucură de faimă doar după moarte, vezi viaţa unor pictori azi celebri, ieri anonimi.

Mircea Crişan s-a bucurat de un succes enorm în timpul vieţii sale, a fost idolul tinereţii multora din cei care azi îi plâng dispariţia. Dar din păcate, eu trăiesc cu certitudinea (dea Domnul să greşesc!) precum că amintirea eroului meu se va pierde în negura trecutului şi în uitarea generaţiilor care n-au apucat să-l savureze şi să-l admire.

Sunt convins că din 100 de trecători  pe bulevardele centrului Bucureştiului, de  o vârstă sub 40 ani, nici măcar zece nu vor şti să răspundă corect la întrebarea cine a fost Mircea Crişan. Nu am auzit de nici o încercare de a reda la radio sau la televiziunea română câte ceva din celebrele scheciuri ale celui mai mare umorist român de după război.

Marx (scuzaţi-mi sursa citatului) spunea că râzând de trecut ne îndepărtăm de el. Cu toată cinstea pe care o port acelor jurnalişti, scriitori şi istorici care în scrierile lor demască ruşinosul trecut comunist al României, o readucere aminte a celor spuse de Mircea Crişan sub forma cea mai criptică şi în acelaş timp cea mai de înţeles, ar putea contribui la osândirea trecutului dureros, mai bine decât orice altă încercare  de infierare.

PS.Mircea Crişan e înmormântat la cimitirul din Düsseldorf, Germania. Acest cimitir e deosebit de altele pe care le cunosc. O simplă alee desparte parcela creştină de cea evreiască. Însăşi această situaţie aparent ciudată face din cimitirul acesta un punct turistic  demn de semnalat. Dacă în viitoarele pregrenări ale cititorului pe tărâmuri străine se include şi vizitarea Düsseldorfului, recomand cu căldură o scurtă vizită în acel loc unde odihnesc împreună cei care au găsit în timpul vieţii şi mângâiere şi speranţă în acelaş Dumnezeu. Şi dacă ajungeţi acolo, puneţi vă rog în numele meu o piatră pe mormântul lui Mircea Crişan.