Gabriel ben Meron: VIS sau COŞMAR – depinde pe CINE ÎNTREBI

De mult reflectez să pun pe hârtie un gând… referitor la o situaţie complet ipotetică, un scenariu improbabil, ba chiar neverosimil, legat de situaţia Israelului astăzi care se află la răscruce de drumuri, iar liderii săi sunt mai confuzi ca niciodată. „Eşti de-a dreptul sărit de pe fix”, mi-am spus. Ce-i interesează pe simpaticii cititori ai revistei clujene problemele actuale ale Israelului?! Ce cunoştinţe are azi cetăţeanul român despre ceea ce se întâmplă azi în Orientul Mijlociu?! Ce unelte are el la îndemână pentru a înţelege o situaţie care nu are asemănare cu nimic din ceea ce ştie din istoria omenirii sau din ceea ce se petrece în lume în zilele noastre, şi pe care noi înşine, israelienii, cu greu o înţelegem?!” Dar gândul nu mi-a dat pace…

Un sătean acumulase suficiente plângeri împotriva propriei sale soţii pentru ca să ajungă la concluzia că paharul se umpluse până la ultima picătură şi că avea nevoie ca cineva  să-i asculte păsul.

Drept pentru care, într-o duminică dimineaţă, se hotărî să plece în satul vecin, să ajungă cam pe la mijlocul târgului şi să-şi spună necazul.

Ceea ce şi făcu. Dar spre mirarea lui, tirada nu avu niciun efect asupra celor prezenţi. Unii nici măcar nu se opriră să-l asculte. Alţii, după câteva fraze rostite cu un amestec de patos şi durere, dădură din umeri şi-şi văzură de drum.

Până când un trecător, pierzându-şi prea repede răbdarea, îl apostrofă pe orator: „Bine, măi omule, ce vrei de la noi?! Nu te cunoaştem, nu ştim cine ţi-e muierea, n-avem habar dacă ai dreptate sau nu, pe scurt ce cauţi pe-aici, printre noi străinii, de ce nu te duci să-ţi verşi năduful la tine în sat, unde poate ăia care te-or asculta, or fi în stare să-ţi dea şi-un sfat…”

De mult reflectez să pun pe hârtie un gând care mi-a venit într-o lungă şi rece noapte de iarnă israeliană (nu atât de lungă şi nici pe departe nu atât de rece ca pe alte meleaguri, dar totuşi noapte, rece şi lungă!), să-l pun pe hârtie, bine înţeles în româneşte, deşi puteam s-o fac la fel de  bine în ebraică, şi s-o trimit superbei reviste electronice BAABEL spre publicare.

Gândul care-mi trecuse prin minte se referea la o situaţie complet ipotetică, un scenariu improbabil, ba chiar neverosimil, legat de situaţia Israelului astăzi, o situaţie în care se pare că statul evreu se  află la răscruce de drumuri şi că liderii săi sunt mai confuzi ca niciodată.

Eram deja cam pe la mijlocul construcţiei mintale a unui eseu bine structurat, găsisem argumente pro şi contra, şi în lipsa prezenţei unui Morfeu care părea mai depărtat ca oricând, luasem hotărârea de a trece “pe curat”, adică pe calculator, tot ce mă frământase cu o noapte înainte.

şi deodată…..

Deodată m-am trezit în situaţia ţăranului de la începutul acestei poveşti.

„Eşti de-a dreptul sărit de pe fix”, mi-am spus, utilizând o expresie de pe vremea mea, poate neîntrebuinţată de atunci. Ce-i interesează pe simpaticii cititori ai revistei clujene problemele actuale ale Israelului?! Ce cunoştinţe are azi cetăţeanul român despre ceea ce se întâmplă azi în Orientul Mijlociu?! Ce unelte are el la îndemână pentru a înţelege o situaţie care nu are asemănare cu nimic din ceea ce ştie din istoria omenirii sau din ceea ce se petrece în lume în zilele noastre, şi pe care noi înşine, israelienii, cu greu o înţelegem?!”

Mi-am dat seama că aveam dreptate şi că mi se potrivea în acea oră de dimineaţă o expresie la care eu ţin foarte mult: dă-i românului mintea cea de pe urmă.

Dar gândul care mă cotropise noaptea nu-mi dădu pace.

Drept pentru care am deschis calculatorul şi pe loc am decis să trimit o scrisoare către redacţia cotidianului ebraic pe care eu îl citesc  în mod curent.

Patruzeci şi opt de ore mai târziu am găsit scrisoarea publicată, la loc de cinste printre celelalte contribuţii ale cititorilor. Câteva ore mai târziu au început să curgă convorbirile telefonice, de la cei (puţini) care mă cunosc şi care m-au încurajat să distribui ideile incluse în epistolă şi să nu mă limitez la scrisoarea publicată şi iată cum un vis cu ochii deschişi, o idee născută în plină insomnie, mi-a oferit o scuză pentru aceste rânduri.

 

Despre ce e vorba?

Povestea nu se poate povesti în doar câteva cuvinte.

Eu am ajuns în Israel în anul 1972, exact la 5 ani după războiul de şase zile. Greu de descris euforia opiniei publice israeliene în acele timpuri, o euforie uşor de înţeles, şi pe care numai tragedia următorului război, cel de Yom Kippur 1973, a putut s-o distrugă în mod total şi ireversibil.

Odată cu aclimatizarea  în noua realitate am început să “cotrobăiesc” în lada istoriei recente a noii mele ţări pentru a înţelege mai bine primii 25 ani de independenţă, de dezvoltare economică într-o perioadă în care succesul absorbţiei noilor emigranţi din zeci de ţări fusese doar parţial din cauza situaţiei politice şi militare a Israelului, o ţară înconjurată de duşmani.

Curând am înţeles, cel puţin aşa mi s-a părut, problema numărul 1 a situaţiei pe care am găsit-o în ţara Sfântă. Totul se învârtea în jurul încăpăţânării ţărilor arabe de a recunoaşte dreptul Israelului de a exista şi dreptul evreilor de pretutindeni la o ţară a lor. Primăvara lui 1967 adusese cu ea o atmosferă de panică, o senzaţie de dezastru iminent. Trupele ONU se retrăseseră din peninsula Sinai şi războiul devenise o chestiune de timp. Şi, într-adevăr, războiul a venit mult mai repede decât se aşteptau cetăţenii acestei tinere ţări, în vârstă de numai 19 ani. Războiul de şase zile s-a soldat cu un dublu succes israelian: îndepărtarea graniţelor de regiunile aglomerate şi zdruncinarea credinţei arabe după care Israelul poate fi şters, printr-un efort militar, de pe suprafaţa globului pământesc.

În aceste zile de început al anului 2014, eu retrăiesc, şi-mi imaginez, cu ochii minţii, anul 1967. Luni de zile înainte de luna Iunie şi luni de zile după luna Iunie (luna războiului de şase zile). Mi se povestise că gluma care circula înainte de război e că se căuta un voluntar, ultimul ce urma să părăsească Israelul, care să stingă luminile aeroportului Lod. Şi mi se mai povestea că Moşe Daian, legendarul erou al acelui război, se exprimase imediat după încetarea luptelor, că acum îi aşteaptă pe arabi la masa tratativelor.

Cu aceste două remarci în minte am construit un scenariu pe cât se simplu pe atât de neverosimil.

Se făcea că pe undeva prin anul 1967, preferabil prin luna August sau Septembrie, Liga Arabă se adresase Israelului cu următoarea propunere: recunoaşterea dreptului de existenţă a statului evreu în graniţele de dinainte de ultimul război (la care trupele israeliene trebuiau să se retragă) , crearea unui stat palestinian independent, relaţii diplomatice cu toate ţările arabe, încetarea pretenţiilor de reîntoarcere a refugiaţilor arabi fugiţi din Palestina  în timpul războiului de independenţă şi terminarea definitivă a conflictului arabo-israelian.

Nu poate exista nicio îndoială că imensa majoritate a israelienilor şi orice guvern, de orice culoare, ar fi primit cu amândouă mâinile această propunere şi în felul acesta s-ar fi instaurat pacea şi liniştea în această parte a lumii.

Ştiu că şi atunci, sau mai ales atunci, existau în Israel indivizi şi partide care proiectau  împlinirea visului mesianic de a poseda întreaga Ţară Sfântă, de la Iordan şi până la Marea  Mediterană, dar sunt convins că opinia publică israeliană ar fi primit propunerea arabă cu aplauze şi entuziasm, şi nu ar fi fost exclus ca populaţia să iasă în stradă şi să sărbătorească evenimentul, nu mai puţin ca în Noiembrie 1947  – data deciziei ONU de a înfiinţa un stat evreiesc pe pământul Palestinei.

Surprinzător sau nu, azi propunerile de pace ale arabilor sunt practic identice cu cele cuprinse în scenariul de mai sus, numai că la această oră o mare parte a populaţiei israeliene, o bună parte a guvernului şi toate partidele de dreapta refuză să accepte acest plan, care conţine practic exact aceleaşi clauze ca mai sus.

Ah, am omis un  “mic” amănunt: în schimbul tuturor concesiilor arabe i se cere Israelului să se retragă din ultimele teritorii ocupate în războiul de şase zile, adică din Cisiordania!

Iar răspunsul la întrebarea care se cere e pe buzele tuturor: cauza refuzului israelian de a accepta acest plan rezidă în existenţa aşezărilor evreieşti din Cisiordania, creiate în ultimii 40 ani, în mijlocul populaţiei arabe, din iniţiativa şi cu sprijinul direct al tuturor guvernelor israeliene din toată această perioadă.

 

Cele mai simple lucruri devin aici foarte complicate…

O simplă socoteală logică te duce inerent la concluzia că în absenţa acestor aşezări, tratatul de pace cu lumea arabă ar fi fost  de mult semnat, spre completa satisfacţie a întregii lumi civilizate.

Pe vremuri mi se spunea că încercarea de a dovedi că 1+1=3 e posibilă cu o singură condiţie: a începe demonstraţia cu o mică eroare, pentru că după aceea totul devine clar şi simplu. Şi aici, în cazul situaţiei actuale din Orientul Mijlociu, o singură omisiune de început te poate duce la o concluzie complet eronată.

Propunerea arabă de care vorbesc, înaintată de Arabia Saudită în urmă cu câţiva ani, şi cuprinzând clauzele de mai sus nu putea veni în anul 1967.

Ea nu putea veni imediat după războiul de şase zile şi cu atât mai puţin înaintea lui.

Era nevoie de o succesiune de evenimente politice şi militare pentru a ajunge la momentul în care lumea arabă a început să se obişnuiască cu ideea existenţei Israelului.

“Digerarea ” înfrângerii arabe din 1967 a cerut ani şi ani de negare, de ignorare a realităţii şi mai ales de autoamăgire, precum că dispariţia Israelului e doar o chestiune de timp. A fost nevoie de două revolte palestiniene, aşa numitele “intifade”, una mai violentă decât cealaltă. pentru a ajunge la concluzia că Israelul nu poate fi îngenunchiat prin teroare, aşa cum n-a putut fi distrus prin războaie “clasice”, pornite de ţări arabe cu armate bine echipate şi instruite. A fost nevoie de o privire corectă asupra realităţii israeliene pentru a percepe un fapt imposibil de negat: Israelul a devenit în ultimii 25 ani o putere economică, cu o valută mai stabilă decât multe altele, cu un high-tech extrem de inventiv şi cu un nivel de viaţă de ajuns de ridicat pentru a oferi populaţiei un trai decent.

Cu alte cuvinte, neverosimilitatea gândului că o propunere de pace din partea arabilor ar fi putut veni în urmă cu aproape o jumătate de secol devine clară atunci când “stai strâmb şi judeci drept”.

Şi cu toate astea nimic şi nimeni nu te poate opri din a încerca să diseci situaţia de azi şi a o înţelege la dimensiunile ei reale.

 

Unde ne aflăm azi?

Azi ne aflăm în faţa unei redutabile iniţiative americane de a crea condiţiile necesare spre un tratat de pace care să încheie o perioadă de o sută de ani de violenţă continuă care opune arabii evreilor în Orientul Mijlociu.

Propunerea americană, azi încă neoficială, cuprinde exact acele clauze incluse în planul Arabiei Saudite, prezentat în mod indirect Israelului în urmă cu câţiva ani în numele ţărilor arabe.

Propunerea aceasta renunţă la întoarcerea refugiaţilor arabi în Israel, o pretenţie care odată împlinită ar duce în mod inevitabil la dispariţia Israelului ca stat evreiesc. Propunerea include recunoaşterea Israelului de către mai toate ţările arabe şi crearea unor relaţii diplomatice normale. Ba mai mult, o interpretare considerată realistă, vorbeşte de o retrocedare a teritoriilor cucerite în războiul de şase zile, dar cu modificări de graniţă care să ia în considerare schimbările demografice din Cisiordania, adică prezenţa a sute de mii de colonişti israelieni în acea bucăţică de pământ care nu aparţinea, practic, nimănui până la războiul din  1967.

În aparenţă o situaţie pe care cei de limbă engleză ar numi-o fair enough.

Şi cu toate acestea, nimic nu pare a fi sigur.

Nu doresc să analizez aici poziţia palestinienilor faţă de această propunere. Personal am temerile mele şi chiar serioase suspiciuni.

Dar nu despre palestinieni doresc să scriu în aceste rânduri.

Dorinţa mea e de a aminti, fără a încerca să elucidez în mod definitiv, această  dramă în mijlocul căreia ne aflăm noi israelienii în aceste zile.

Din punct de vedere istoric, s-a făcut dreptate. Arabii au înţeles că Israelul e aici pentru a exista, ca orice altă ţară şi au minimalizat pretenţiile care odinioară făceau imposibile orice negocieri în vederea aplanării conflictului. Iar israelienii  (cel puţin o bună parte) au înţeles că aşa nu mai merge, şi că orice grupare etnică are dreptul să se conducă singură şi să nu accepte la nesfârşit un ocupant străin.

Dar pe  de altă parte, prezenţa evreiască în Cisiordania (ne mai amintind popularea Ierusalimului de est cu evrei israelieni!) e azi o realitate imposibil de trecut cu vederea.

O analiză îndoielnică ca fiind  aplicabilă indică, teoretic, cel puţin trei soluţii.

Prima ar fi desfiinţarea tuturor aşezărilor evreieşti aflate pe teritoriul viitorului stat palestinian. Această idee e rejectată azi în Israel, nu numai din punct de vedere ideologic-religios, ci şi pentru că de fapt această propunere e imposibil de pus în aplicare, doar vorbim de sute de mii de colonişti, aflaţi acolo de zeci de ani.

O a doua soluţie presupune rămânerea unor aşezări evreieşti, după semnarea tratatului de pace, sub jurisdicţia noului stat palestinian. Ideea a fost fluturată  recent de guvernul israelian ca un balon de încercare şi reacţiile au fost negative, şi asta din simplul motiv că nimeni în Israel nu e dispus să pună în primejdie vieţi omeneşti care  s-ar afla la cheremul teroarei palestiniene.

Şi atunci ce ne  mai rămâne?

Ah, aici ne apropiem oarecum de realitate.

O retragere parţială, în sensul că doar acele aşezări evreieşti grupate în blocuri ce se află geografic lipite de vechea linie de armistiţiu (de dinainte de 1967) vor rămâne pe loc şi vor face parte integrantă  din statul evreu, iar celelalte aşezări vor fi dezmembrate şi părăsite. Iar palestinienii vor primi în schimbul blocurilor anexate, un procent similar de teritoriu oferit la paritate de Israel.

Ştiu, mi se va  spune  încă o dată: fair enough

Şi totuşi obstacolele sunt prezente, de ambele părţi, şi se pare că nu e deloc simplu să găseşti acea  cale de mijloc care să reprezinte viitoarea graniţă dintre cele două state, unul existent şi altul pe cale de apariţie..

Sunt convins că am reuşit să obosesc pe tenacele cititor care a ajuns la aceste ultime linii ale unui eseu ce încearcă să explice o situaţie greu de explicat.

Ştiu că am eşuat, cel puţin parţial, şi nu mă mir pentru că şi alţii, mult mai dotaţi şi posesori ai unor  date la care eu nu am acces, au eşuat şi ei în încercarea de a găsi o explicaţie logică a ceea ce se întâmplă pe meleagurile mele în acest început de an 2014..

Dar sper, cel puţin, că am reuşit să prezint sub o formă veridică şi inteligibilă o situaţie mult mai încâlcită decât celebrul nod gordian.

şi când te gândeşti că totul a pornit de la un vis cu ochii  deschişi, într-o lungă noapte israeliană…Vis sau coşmar, asta depinde pe cine întrebi.

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *