Mă aflu la Tbilisi. „Câţi mai sunt la Dvs.?” „Trei sute de mii. Continuă să locuiască în barăcile pe care le-ai văzut data trecută. Sunt refugiaţii georgieni, pripăşiţi prin toată ţara după scurtul război cu Rusia din anul 2008, cu toţii proveniţi din cele două provincii, Abhazia şi Osetia de Sud, două provincii pur georgiene, ocupate de armata rusă (cât p-aci să scriu armata roşie!) şi denumite de atunci “state”, recunoscute de Rusia, Nicaragua şi….Transnistria!!

– Câţi mai sunt la dvs?

– Trei sute de mii.

– Trei sute de mii au fost şi acum un an când am fost aici ultima oară.

– Cam unde ai fi dorit să dispară între timp?!

Mă aflu la Tbilisi, cu treburi, adică conferinţe. Hotelul e superb, o realizare nu numai arhitectonică, ci beneficiind şi de o poziţie geografică imbatabilă. Din cameră se vede tot oraşul vechi şi râul care şerpuieşte prin mijlocul oraşului, un râu al cărui nume l-am ştiut de zece ori şi l-am uitat de 11 ori.

Interlocutorul meu e şi gazda mea, un om între două vârste, confrate de meserie, posesorul unei engleze suficient de curgătoare pentru a face conversaţia noastră plăcută şi interesantă.

– Ei continuă să locuiască în barăcile pe care le-ai văzut data trecută, marea majoritate nu lucrează ci trăieşte din subsidiile guvernului, insuficiente pentru a numi asta o viaţă normală , dar şi insuficient de mici pentru a ucide prin înfometare.

“Ei” sunt refugiaţii georgieni, pripăşiţi prin toată ţara după scurtul război cu Rusia din anul 2008, cu toţii proveniţi din cele două provincii, Abhazia şi Osetia de Sud, două provincii pur georgiene, ocupate de armata rusă (cât p-aci să scriu armata roşie!) şi denumite de atunci “state”, recunoscute de Rusia, Nicaragua şi….Transnistria!!

Dar despre Transnistria un pic mai târziu.

Viaţa la Tbilisi decurge normal. Oamenii muncesc de zor, la lucru se ajunge cu maşinile particulare, multe folosind gaz şi nu benzină, oraşul e curat, prăvăliile sunt pline de cumpărători, bisericile la fel, dar ceeace impresionează e imensul număr de staţii de benzină şi de farmacii.

– Se câştigă bine în ambele domenii, de aceea…Explicaţiile gazdei mele sunt succinte, dar eu înţeleg că georgianul ştie să facă distincţie între un business falimentar şi unul promiţător.

În fiecare seară şi eu şi ceilalţi oaspeţi suntem invitaţi la un alt restaurant. Localurile sunt pline, poate pentru că e sfârşit de săptămână. Ciudat cum te poţi întâlni cu fenomene sociale de mult uitate. Ca şi acum 50 ani în Bucureşti, la Tbilisi în fiecare restaurant, în fiecare seară, se dansează, şi nu pe muzică înregistrată, ci cu orchestră! Sunt cuprins de nostalgie de fiecare dată când privesc perechile care se amuză pe ringul de dans şi gândurile îmi zboară la tinereţea mea…..

 În ciuda interdicţiei de a consuma produse de carne în cele şapte săptămâni înaintea Paştelui, aproape toţi se înfruptă din multitudinea de bucate pe bază carnivoră. Toţi în afară de gazda mea. Nu crede în Dumnezeu, dar cum se spune pe la noi în Israel, îi e frică de el.

A propos de Israel, prezenţa evreiască în Tbilisiul de azi e doar simbolică, imensa majoritate a populaţiei evreieşti se află de mult în Ţara Sfântă. Exodul georgian e poate singurul din lume care nu e explicat de antisemitism. Antisemitismul nu e cunoscut în această ţară, care timp de 2500 ani a reprezentat refugiul pentru evreii de peste tot, bântuiţi de ghinion, războaie, împilări şi persecuţii. Evreii georgieni au emigrat în Israel nesiliţi de nimeni, împinşi doar de sionism şi nimic mai mult. De aceea până în ziua de azi foştii cetăţeni georgieni de origină evreiască, şi nu numai ei, ci şi toţi israelienii, sunt primiţi cu bucurie şi prietenie peste tot în Georgia, iar sinagoga mare din Tbilisi, care se află în mijlocul oraşului, e excelent întreţinută şi vizitată de orice turist străin.

Alfabetul (şi limba!) georgian e imposibil de descifrat. De aceea singura soluţie pentru a afla ce se întâmplă aici (aici şi nu în restul lumii, pentru că internetul furnizează ştiri on line, şi din ţara mea şi din lumea toată) e răsfoitul celor două săptămânale în limba engleză.

Le-am cules pe amândouă în holul hotelului, le-am plasat în geantă şi mi-am pus în gând să le citesc în primul moment liber.

Dar momentul acela a venit mult mai târziu, şi după o scurtă conversaţie cu cei doi medici georgieni cu care stau de vorbă la prima cină.

– Ruşii sunt aici şi nu sunt aici, îmi răspunde unul din ei la întrebarea cum stăm cu vecinul din nord. Ei şi-au luat prada şi acum o mestecă, îmi spune celălalt.

– Prada de aici, dar ea nu le e suficientă. Ursul siberian şi-a îndreptat colţii spre Ucraina şi rezultatul e vizibil.

– Şi care e atitudinea guvernului georgian?

– Guvernul cel nou, profund influenţat de celebrul miliardar cu nume rusesc, e total supus ordinelor venite de la Moscova, aşa că la ora asta noi stăm în banca noastră (traducerea e liberă, omul nu cunoaşte această expresie din limba română), şi ne vedem de ale noastre, deocamdată noi nu suntem ţinta, pe noi ne lasă în pace, cu condiţia să nu aducem vorba de NATO…

– Şi poporul, întreb eu cu naivitate?!

– Poporul… Poporul e încă adormit de promisiunile miliardarului, nimeni nu scoate nicio vorbă…Cunoşti expresia rusească: mai mic decât iarba, mai tăcut decât apa?! Aşa suntem noi acum…

Celebra vorbă mi se oferă în original, adică în limba lui Puşkin, iar eu mă simt în al noulea cer pentru că cunosc expresia şi pot continua discuţia în limba originală.

Limba rusă e folosită la tot pasul, deşi trebuie să remarc că georgianul o face numai la nevoie, spre deosebire de alţi foşti sovietici care nu se pot dezbăra de obiceiul de a se adresa unul altuia în ruseşte, deşi ei trăiesc într-o ţară independentă, de mult desprinsă de marea Uniune.

Ajuns seara târziu la hotel, şi îndoctrinat de conţinutul discuţiei de mai sus, deschid ziarele şi mă pregătesc să citesc osanele aduse marii ţări de la nord  (expresie care-mi vine greu pe buze, pentru că eu eram obişnuit cu “marea vecină de la răsărit”), să găsesc o pleiadă de articole care justifică agresiunea rusească în Crimeea şi provocările la graniţa estică a Ucrainei, dar în loc de toate acestea, surpiză!

Toate materialele, inclusiv interviul cu unul din miniştri, se referă la afacerea ucrainiană ca la o intervenţie brutală în afacerile interne ale Ucrainei, dar nu numai asta.

Mai toţi autorii articolelor din săptămâna respectivă folosesc, sub o formă sau alta, acea expresie urâtă de toţi cei care greşesc şi nu vor să mai audă de erorile săvârşite în trecut.

“V-am spus eu ??!!” Noi v-am atras atenţia în urmă cu numai şase ani că Georgia e doar primul fel de mâncare al ursului, şi că urmează şi altele, şi nu ne-aţi crezut, sau chiar n-aţi vrut să ne auziţi ! V-am spus atunci că  aţi greşit când aţi abandonat ideea ca Georgia şi Ucraina să devină membre ale NATO-ului şi în felul acesta să preveniţi agresiunea rusească?! Ei bine, acum vedeţi rezultatele, dar nici asta nu e ultima notă în vechiul  imn rusesc, cu cuvinte schimbate şi care sună aşa : “ce-i al meu al meu să fie, ce-i al tău tot  al meu să fie!!” Şi ştiţi prea bine cine urmează la rând: Transnistria!!!

Numele acesta are pentru mine conotaţii cumplite. Am fost acolo, nu, nu în timpul războiului ci mult, mult mai târziu, doar acum vreo câţiva ani, ca turist pentru 3 ore. Timp de trei ore m-am simţit ca într-un lagăr de concentrare, ameninţat de un colonel rus de la graniţă care nu i-a înapoiat soţiei mele paşaportul decât după ce a primit şpaga de rigoare. Uite cum vin lucrurile de se leagă, de ce paşaport când treci dintr-o parte în alta a Republicii Moldova?! Ei bine, pentru că Transnistria e stat în stat, are legile ei, moneda ei şi orice legătură cu malul de vest al Nistrului e o pură coincidenţă.

Cunosc îndeaproape povestea Transnistrei, cimitirul a sute de mii de evrei nevinovaţi, dar şi neoistoria acestei porţiuni de pământ între Nistru şi Bug,  oficial parte din Republica Moldova şi de facto încă un focar de instabilitate geopolitică, datorită prezenţei ruseşti, civile şi militare.

Ca şi Crimeea, ca şi Abhazia şi Osetia sudică de odinioară, şi Transnistria are o semnficativă populaţie rusească, ceeace produce o imensă augmentare a apetitului ursului siberian, în goana sa de retrocedare a pământurilor pe care le pretinde că sunt ale lui.

Cele două ziare georgiene amintesc istoria recentă, iar mie nu-mi iese din cap povestea anilor 30, pofta de mâncare a lui Hitler, promisiunile lui de a se opri “aici”, nonşalanţa marilor puteri şi zecile de milioane de oameni ucişi în cel de al doilea război mondial, printre ei şase milioane de evrei.

Deseori limba ebraică are nevoie de puţine cuvinte pentru a exprima o noţiune clară.

“Arei uzartem” înseamnă, “atenţie, aţi fost avertizaţi”.

Nu,  personal nu mi-e frică de Rusia lui Putin. Din câte înţeleg (oare şi asta face parte din providenţiala mea naivitate ?), Israelul nu se află pe lista de bucate ale ursului cu labe prea mari şi prea puternice.

Dar mi-e frică pentru cei mai aproape de el, cei care se află într-o lume ce  poate deveni în orice moment parte din sfera de influenţă a fostei Mari Uniuni.

E greu să amputezi labele uriaşului urs, dar măcar ar trebui să-i tai ghearele, poate în felul acesta îl poţi pune la locul lui.

– Şi ce-aveţi de gând să faceţi cu refugiaţii voştri, întreb eu ca să mă aflu în treabă?

Întrebare fără răspuns. Doar o ridicare din umeri, nimic mai mult.

Anul viitor voi fi din nou la Tbilisi, cu treburi, adică conferinţe.

Oare ce surpriză mă va aştepta pe elegantul aeroport de la periferia oraşului?