Am abuzat, împrumutând, cu ușoare adaptări, acest fragment de vers scris de Eminescu, într-o altă epocă și într-un alt context, eu gândindu-mă să scriu ceva despre Comunitatea Evreiască din Viena, pe care am avut șansa s-o vizitez de curând. Eminescu a avut oricum o relație specială cu Viena, acolo și-a petrecut doi ani frumoși ai studenției (1870-72). După ce și-a încheiat studenţia a scris controversatul poem ”Doina” cu câteva strofe vehement rasiste și antisemite. Ori dacă imigrația  evreilor a atins undeva cote importante în Europa, acel loc a fost fără indoială Viena, un fenomen încurajat şi de autoritățile imperiale…

Preambul

Am abuzat, împrumutând cu ușoare adaptări acest fragment de vers scris de Eminescu, într-o altă epocă și într-un alt context, eu gândindu-mă să scriu ceva despre Comunitatea Evreiască din Viena, pe care am avut șansa s-o ”vizitez” de curând. Sper că nimeni nu consideră că aș fi plagiat, (acuzația asta este pe drept cuvânt frecventă în România) sau mai rău, că aș fi comis un sacrilegiu, Eminescu a avut oricum o relație specială cu Viena, acolo și-a petrecut doi ani frumoși ai studenției (1870-72), clădirea în care a locuit, păstrează memoria lui.

Casa în care a locuit Eminescu la Viena

Şi tot la Viena a cunoscut-o pe Veronica Micle. Dar cea mai importantă legătură a fost limba și cultura germană cu care poetul era familiarizat din perioada cât a făcut liceul la Cernăuți, capitala Bucovinei, pe atunci o provincie înfloritoare a Imperiului Austro-Ungar. Asta nu l-a împiedicat să fie un aprig adversar al proiectatei alianțe a României cu Puterile Centrale. A avut o premoniție, căci în ciuda unor argumente politice și afinități familiare susținute de regele Carol I, până la urmă, sub domnia regelui Ferdinand s-a încheiat alianța politică a României cu Puterile Antantei, în 1916, și după coşmarul ocupării aproape în întregime a ţării de către trupele germane, a sosit ”happy end”-ul, visat de Eminescu: unirea Bucovinei, Banatului și Transilvaniei cu Principatele Române. Ceea ce mi-a stârnit nedumerirea a fost faptul că după ce și-a încheiat stagiul de student la Viena, poetul a scris controversatul poem ”Doina” al cărui text integral a fost mult timp ”ferit” de ochii marelui public, pentru câteva strofe vehement rasiste și antisemite. Ori dacă imigrația ”străinilor” printre care și a foarte mulțor evrei (jidovi, ca să folosim terminologia eminesciană), a atins undeva cote importante în Europa, acel loc a fost fără indoială Viena, unde acest fenomen în acea perioadă a fost încurajată de autoritățile imperiale. In anul 1867 toți locuitorii, printre care și evreii, au dobândit drepturi și datorii cetățenești egale. În România această egalitate s-a legiferat abia peste 56 de ani, dar a durat doar 15 ani, căci în 1938 s-a legiferat excluziunea rasială cu sprijinul unui guvern condus de un alt mare poet, Octavian Goga.

Ariel Muzicant

Vizită la Muzeu

Pe unul din pereții impunătorului hol de intrare al noului Muzeu Evreiesc din Viena sunt citate texte scrise sau spuse de lideri evrei de seamă. Mi-a provocat câteva reflecții afirmația semnată de Ariel Muzicant. ”Permiteți-mi să încep folosind cuvântul patrie. Eu trăiesc aici, și mă simt bine aici. A devenit cultura mea, ambientul meu. Îmi place să merg la teatru și duc o viață foarte bună aici. Ceea ce mi-a lipsit a fost infrastructura, ambientul evreiesc – pe care de fapt l-am construit. ” Ariel Muzicant, (pe care l-am întâlnit în cursul vizitei mele), s-a născut la Haifa, în 1952 și de la vârsta de patru ani trăiește la Viena unde s-au mutat părinții lui. Timp de 14 ani a condus Comunitatea Evreilor din Viena până, la împlinirea vârstei de 60 de ani. Este medic dar a făcut afaceri imobiliare, devenind unul din oamenii cei mai bogați din Austria. În prezent este președintele Bnai Brith Viena și vicepreședintele Congresului Mondial Evreiesc(WJC). A avut o prezență publică curajoasă, competentă și notorie în confruntările cu mișcarea de extremă dreapta, condusă de Joerg Haider. Comunitatea Evreiască din Viena (Israelitische Kultus Gemeinde) care cuprinde peste 90% din populația evreiască a țării, numără după date oficiale 8000 de membri, deși ” cunoscătorii” pretind că numărul evreilor este în jur de 15. 000.

 

Au venit unde au mai fost. . .

Comunitatea datează din secolul XII, fiind menționată existența unui evreu pe nume Schlom, un meseriaș care bătea monezile ducelui Frederich I. Dar in 1420, sorții s-au întors împotriva evreilor din Viena care reușiseră dealungul a două secole să trăiască în pace și în legea lor strămoșească, clădindu-și o sinagogă (în zona Seitenstettengasse) și mai târziu încă una în zona actualului Judenplatz, ale căror urme există și astăzi . Regele Albert al V-lea a poruncit nimicirea tuturor evreilor din oras, printr-o procedură clasică. Edictul (Gesera) din 1421 de la Viena ordona confiscarea tuturor bunurilor și averilor de la evrei și obligarea lor să se convertească. Ei, fii ai unui popor încăpățânat, ori fugeau mutându-se pe alte meleaguri, mai puțin dușmănoase, ori se lăsau uciși Multă lume zice și astăzi despre evrei că sunt un popor ”rătăcitor” care pleacă dintr-o țară în alta, unii reproșând ca celebrul poet ” Cine ne-a adus jidanii/, Nu mai vază zi cu anii. ”.

Ca să nu fie vină imputabilă cuiva, evreii s-au întors la Viena singuri, negăsind foarte multe alte locuri prietenoase față de ei. Astfel încât înmulțindu-se din nou, bietul rege Leopold I a fost nevoit să-i expulzeze iarăși în 1669. Împărații dinastiei habsburgice s-au instalat în fruntea Austriei (Ost-Mark) din timpuI ”Congresului” de la Viena, din 1515. Dar în afara războielilor cu evreii din care ieșeau mereu învingători, mai aveau și alte dispute războinice în care victoria nu era de loc asigurată.

 

Habsburgii și Turcii

Marele adversar, Imperiul Otoman, era la apogeul puterii. Turcii, după domnia remarcabilă a lui Soliman Magnificul (1520-1566), erau preocupați și dornici să-și incununeze victoriile cu cel mai important obiectiv de secole, cucerirea Europei de Vest. Principalul obstacol era Viena. Sultanul Mehmed al IV-lea, a cărui lungă și neputincioasă domnie (1648-1687) ar fi trecut neobservată în istorie, nu era conducătorul capabil să asume o asemenea misiune, el fiind preocupat mai mult de vânătoare decât de extinderea imperiului.

 

Kara Mustafa Paşa

În schimb energicul Kara Mustafa Pașa, marele vizir, s-a încumetat să atace Viena în l 1683. cu o imensă armată de 200. 000 de luptători. După două luni de asediu cumplit Viena a rezistat, turcii au fost nevoiți să abandoneze definitiv visul lor măreț de a ”cuceri Vestul”, iar Kara Mustafa Pașa a fost executat pentru nereușita lui .

 

Evreii și Habsburgii

Puțină lume știe că unul din principalii artizani ai rezistenței vieneze a fost un evreu « de curte », Samuel Oppenheimer care a asigurat aprovizionarea armatei lui Leopold I cât și cea a regelui polonez Jan Sobiesky, venit cu 30.000 de luptători în ajutorul vienezilor. În acele vremuri asta nu era o sarcină atât de simplă și bănoasă cum ar fi un contract cu armata astăzi (pentru care se dau comisioane:)

Samuel Oppenheimer

El a obținut praf de pușcă din Olanda și Rusia, salpetru din Boemia, Silezia și Ungaria, arme din Steyr și Carintia, cizme de la Kremsier, cai din Bavaria, cereale și făină din Wūrzburg și Trier, vite din Transilvania, ovăz din Franconia, mirodenii din Hamburg, vin din Mosela, și încă altele, bineînțeles (?!) pe credit, căci se bucura de încrederea furnizorilor, iar regele nu avea bani  Culmea nerușinării regale – cei  cinci milioane de guldeni datorați lui Oppenheimmer nu au fost achitați niciodată, ba din contră, după moartea lui, pur și simplu l-au declarat falit și au confiscat averea moștenitorilor. Și pentru ca lucrurile sa fie încheiate definitiv, familia lui a fost expulzată din Viena. (Adică și. . . bătut, și cu banii luați:).

Dar evreii își merită soarta, ei nu vor să învețe nimic din experiența altora, vor cu orice preț să dea ei înșiși cu capul de pereți, fiind optimiști incurabili, speră că lor nu li se va întâmpla la fel ca altora. Un alt evreu, de data asta ”spaniol”, Diego d’Aguilar, invitat la Viena în 1722 de Împăratul Carol al VI-lea, a întemeiat Comunitatea Sefardă în 1766, cu doar 19 evrei și s-a apucat să finanțeze lărgirea Palatului Imperial de la Schőnbrunn. Acest Diego d’Aguilar, descendent al unei familii de marani (conversos), s-a născut la Lisabona, unde tatăl lui deținea un monopol al tutunului. Evident era vlăstarul unei familii bogate, creștinată forțat de Inchiziție cu 200 de ani în urmă, făcea parte din ”high-life”-ul Regatului Spaniol, ca atare nu e de mirare că a fost innobilat (baron:), ceea ce nu l-a împiedicat să-și schimbe numele creștin-spaniol, cu numele de Moses!. Noua locatară a palatului Schőnbrunn, Maria Tereza,  fiica cea mai mare a împăratului Carol al VI-lea, prima (dar și ultima) femeie – împărat din dinastia habsburgică, a înțeles să răsplătească evreii, vrând cu orice preț sa-i convertească la catolicism. La fel a vrut să facă și cu protestanții, pe care i-a exilat în Transilvania. Până la urmă această femeie, nu foarte deșteaptă, a cărei imensă statuie străjuiește piața care-i poartă numele, a domnit 40 de ani, a făcut 16 copii, cinci băieți și 11 fete dintre care doar una avea să dobândească de la istorie nemurirea, în schimbul vieții. A fost Maria Antoaneta, nefericita și flușturateca regină a Franței, a cărei decapitare Maria Tereza n-a apucat s-o vadă. În ultimii 15 ani a domnit eficient împreună (într-un fel de ”co-președinție”) cu fiul ei cel mai mare, Împăratul Josef al II-lea, unul din cei trei monarhi ”luminați” ai sfârșitului de secol (XVIII), a căror prestație, influențată de gândirea iluministă, a contribuit, alături de Revoluția Franceză, la modelarea secolului al XIX-lea ca un secol al dezvoltării și păcii europene. Poate cel mai important ”produs” al domniei scurte a lui Josef II de Habsburg-Lorena care a murit foarte de tânăr, la doar 48 de ani, a fost ”Edictul de Toleranță”, care acorda libertăți țărilor Coroanei, și ”tolera” prezența unor evrei în aceste țări, pe baza unor liste reînnoite anual în raport de ”utilitatea lor socială” și pendinte de taxele pe care erau în stare să le plătească. Așa că nu e de mirare că la Viena evreii erau bogați, deoarece… numai evreii bogați erau lăsați să trăiască la Viena.

Viena Gara de Nord

Secolul al XIX-lea este marcat prin prezența, eficiența, generozitatea și ”utilitatea lor socială”: Iată-l de pildă pe Solomon Mayer Rotschild, venit de la Frankfurt în 1821 care, în 1865, a finanțat și construit Gara de Nord a Vienei Statuia lui amplasată în holul central al uriașei clădiri, a fost înlăturată de acolo în 1938. Evident, nu dădea bine ca un evreu să salute sosirea hitleriștilor la Viena.

Solomon Mayer Rotschild

 

Comunitatea, o naștere ”grea” dar . . .

Evrei bogați erau deci la Viena, puțini dar bogați, însă nu era o comunitate evreiască, recunoscută de autoritățile statului. Conform Edictului de Toleranță, religiile non-catolice, printre care și cea a evreilor, aveau dreptul să organizeze activități de cult, dar nu să-și construiască lăcașuri de cult, și în niciun caz nu la vedere, cu acces din stradă. Așa s-a făcut în anul 1825 Sinagoga Municipală, (Stadttempel) care pe dinafară arată ca un elegant bloc de locuințe

iar pe dinăuntru o splendidă Casă a Adunării în stil biedermayer operă a arhitectului vienez Kronhauser.

În Noaptea de Cristal, când naziștii au distrus toate cele 93 de sinagogi și case de rugăciune din Viena, restricția impusă de împăratul Josef al II-lea s-a dovedit salutară, căci sinagoga de pe Seitenstrasse, ascunsă într-un bloc, a scăpat nevătămată.

Sinagoga mare din Viena, interior

Primul rabin al sinagogii care servea atunci o comunitate de câteva sute de suflete, a fost Itzhak Mannheimer, venit de la Copenhaga, asistat de cantorul Salomon Sulzer un muzician talentat, prieten cu marele compozitor Franz Schubert.

Rabinul Solomon Sulzer

Sulzer, pe lângă faptul că a fost o voce catifelată de bariton- tenor care atrăgea o mulțime de lume la Templul Municipal, neevrei, iubitori de muzică, printre ei numărându-se și Franz Liszt – a fost și un prolific autor de muzică și cântece sinagogale. Bine cunoscutul Psalm 133, ”Hine ma tov u ma naim” (Ce este mai frumos, decât să stea frații laolaltă?) a fost compus la Viena de Salomon Sulzer în 1845, și este astăzi cântat pe toate meridianele.

Cantorul care încântă azi publicul vienez și în special enoriașii sinagogii ”Stadtempel” este Șmuel Barzilai, născut la Ierusalim în urmă cu aproape 60 de ani, un tenor liric, cu o voce bogată și un repertoriu pe măsură. A cântat și cântă în foarte multe capitale ale lumii. Cu România are o relație specială, iubește România are aici mulți prieteni. L-am cunoscut în 1988 când, la invitația Rabinului Rosen (z. l. ), împreună cu un grup de vreo 20 de familii de ”hazanim”(cantori) tineri din Israel, a venit în Romania. Au oficiat în comunități cu prilejul sărbătorilor de toamnă. Apoi, după ce devenit prim-cantor la Viena, a cunoscut o largă notorietate, a continuat și continuă să vină în România, la Arad, la București, la Brașov, unde pe lângă concertele de mare succes din sinagogă, a cântat și pe podiumul festivalului Cerbul de Aur. Remarcabil printre interpretările lui este ”Avinu șe bașamaim” (Tatăl nostru care ești în ceruri),  rugăciunea pentru binecuvântarea Statuluil Israel. A cântat-o în fața unui public însuflețit, cu câteva zile în urmă, la Arad cu ocazia unei impresionante festivități de aniversare a 180 de ani de la inaugurarea Sinagogii Neologe.

Cantorul Barzilai, la jubileul sinagogii din Arad

Istoria dezvoltării Comunității Evreiești din Viena seamănă leit cu o poveste americană de succes dintr-un film hollywoodian, în care toti reușesc și înving răul împreună. Construiesc cu fervoare. Lumea se distrează, petrece și dansează. Dragoste, tinerii se iubesc, se căsătoresc, întemeiază familii, le merge bine. Se inmulțesc, copiii cresc. Vin și alți imigranți din locuri exotice, sunt ajutați să-și facă și ei o viață! Cam așa s-a petrecut la Viena după revoluția ratată din 1848 de când a început domnia lungă și binevoitoare a împăratului Franz Josef. In 1825, când s-a ”dedicat” Sinagoga, erau 7000 de enoriași, in 1870 s-a ajuns la 40. 000 și în 1910 – la 175000 de evrei, reprezentând aproape 10% din populația capitalei imperiale. Viena era o atracție pentru evreii din Imperiu, ei erau vorbitori de limba germană (limba idiș este foarte apropiată), și găseau ușor oportunități de existență sau carieră, dar adesea s-a dovedit și un loc de refugiu, mai cu seamă pentru evreii din Galiția, Bucovina și alte provincii din est unde situațiile erau foarte schimbătoare. Două tendințe, și-au găsit ”leagănul” printre evreii vienezi, ambele paradoxale deoarece majoritatea evreilor făcea parte din ”clasa mijlocie”, muțumită cu starea ei, nedorind schimbări dramatice. Aceste două ”curente” au fost sionismul și social-democrația. , aş spune că ambele s-au dovedit convingătoare și perene.

Sionismul și antisemitismul (dilema cu oul și găina:)

Ar fi neadevărat să afirmăm că ideea sionistă s-a născut în Viena secolului XIX-XX. Ideea sionistă s-a născut odată cu monoteismul avrahamitic, căci una din Contribuțiile Divine a fost ”țara făgăduită” care cu mult mai târziu a căpătat numele simbolic de Sion. Nenumărate generații de evrei din diferite țări ale Răspândirii s-au rugat, s-au zbătut și s-au jertfit pentru a regăsi ”țara pierdută” de atâtea ori, în împrejurări atât de dramatice. Dar cel care a dat acestei străvechi idei un conținut politic modern translocând-o din sfera tânguirilor celeste în lumea realităților pământene, a fost extraordinarul evreu vienez născut în Ungaria, Theodor Herzl. Există un mit despre șocul determinant pe care l-a resimțit Herzl, tânăr jurnalist corespondent la Paris al reputatului cotidian vienez ”Neue Freie Presse, fiind martor la condamnarea și degradarea publică a lui Alfred Dreyfuss. Atunci și acolo, spune mitul, l-a străfulgerat convingerea că antisemitismul este etern și invincibil, singura rezolvare a ”prolemei evreiești” fiind Statul Evreu (Der Judenstaat) despre care a scris apoi celebra sa ”utopie”, devenită peste jumătate de secol realitate. Avea nevoie Herzl de o lecție de antisemitism obținută la Paris? Greu de crezut, privind astăzi înapoi. În Viena sfârsitului de secol era suficient antisemitism ca să-l motiveze pe Herzl să creioneze proiectul unui Stat Evreu care nu doar să asigure o patrie poporului care a fost jefuit de patrie, ci să și construiască în această patrie o societate ”model”. Cum ar fi arătat această societate model ne-ar fi spus poate mai exact Herzl, dacă nu ar fi murit atât de tânăr (la 44 de ani) după ce și-a risipit sănătatea, familia și averea în slujba idealului său. Așa că putem doar presupune. Acest vizionar cu înfățișare maiestuoasă, căruia mulțimile vrăjite  îi șușoteau titlul de ”rege”, umbla prin Viena cu bicicleta

 

Într-o însemnare făcută la Londra în iulie 1896 mărturisea ”eu sunt omul săracilor. ” Pedalând pe bicicletă era la curent cu ce se petrecea pe străzile orașului, cât și în palatele unde era bine primit pentru prestația lui intelectuală și notorietatea pe care a dobândit-o.  

În 1893. Carl Lueger, a întemeiat primul partid antisemit din Austria, sub denumirea înșelătoare de Partid Social-Creștin și pe valul crescând al antisemitismului popular, a fost ales primar al Vienei in 1897 și a îndeplinit această funcție până în 1910. Culmea e că în perioada guvernării celui mai antisemit primar al Vienei (cu excepția perioadei ”Anschluss”-ului, adică 1934-1945), populația evreiască a capitalei a crescut continuu apropiindu-se de 200. 000, în special pe seama celor care se refugiau în Austria încă primitoare, din Imperiul Rus unde aveau loc persecuții și pogromuri (Chișinău, Dniepropetrovsk) și unde a apărut în 1903 celebra și grosolana falsificare antisemită ”Protocolul Înțelepților Sionului” care a rămas până în zilele noastre un ”bestseller” al ignoranților și proștilor.

Primul război mondial, care s-a incheiat cu destrămarea celui mai democratic imperiu al Europei, a creat și în Viena un haos de nedescris, armate dezarmate, refugiați din toate colțurile fostului imperiu, în special din Galiția ocupată de ruși și apoi scena schimbătoare a luptelor dintre armatele bolșevice și antibolșevice. Inclusiv numărul evreilor a crescut ”amenințător”, ajungând pentru foarte surt timp și la 300000. Apoi, valul s-a domolit, cei mai mulți refugiați au plecat spre America de Nord și de Sud, dar Viena a rămas înfrântă, decapitată, transformată deodată din centrul unei lumi prospere într-o capitală pierdută la marginea unei țărișoare mult prea mici să poată suporta pretențiile unei metropole atât de sofisticate. În aceste condiții s-a născut fenomenul poreclit « Rotes Wien », care nu înseamnă vin roșu ci Viena Roșie.

 

Roșu și Negru

După proclamarea republicii în noiembrie 1918, câteva schimbări fundamentale au făcut ca Viena să poată fi considerată, pe drept cuvânt, precursor al democrației sociale din Europa. Ziua de muncă de opt ore, introducerea ajutorului de șomaj, înființarea Camerei de Muncă o instituție de lobby și monitorizare a drepturilor și interseselor angajaților, votul universal, asigurând tuturor cetățenilor, fără NICIO discriminare, dreptul egal la vot sunt numai câteva din măsurile promovate de noua putere politică aleasă la Viena în martie 1919. La conducerea municipalității vieneze a fost instalată o coaliție formată din Partidul Social-Democrat și Partidul Social-Creștin care, în scurt timp, a devenit partea ”neagră” a coaliției destrămate de altfel, după o scurtă agonie în 1920. Austria provincială a devenit ”neagră” dominată de partide clericale-conservatoare care, cu timpul, s-au fascizat după model italian (austro-fascismul), dar Viena a rămas ”roșie”.

După primarul Jakob Reumann care a murit în 1923 cu notorietatea primului social-democrat (evreu) la cârma Vienei, a urmat Karl Seitz, un mare politician austriac, președinte al Partidului Social Democrat. Ambii s-au dedicat cu mare succes promovării proiectelor sociale în sănătatea publică, educație de toate gradele și, mai ales, construcției de locuințe pentru populația cu resurse financiare limitate. Încă de la începutul războiului, Viena a fost asaltată de populațiile afectate de lupte și ocupații inamice, mai ales în Est, așa că, pentru a preveni un dezastru demografic în condițiile inflației galopante, guvernul imperial a decis limitarea chiriilor, interzicând majorarea lor. Sigur această măsură, bine primită de populația săracă, a ruinat piața imobiliară, nici un investitor nemaifiind dispus să construiască locuințe. După mulți ani de stagnare, după război situația a devenit de-adreptul insuportabilă. Cei doi primari social -democrați au inițiat (pe atunci în premieră mondială), construcția de apartamente din bani publici. Ecuația era practic fără soluție căci problema era să se limiteze chiriile la maxim 4% din veniturile unei gospodării, in condițiile în care sectorul ”privat” (adică eficient) presupunea minim 30% !! Totuși cei doi primari social-democrați au reușit într-o perioadă scurtă să rezolve” problema fără soluție”. Omul ”din umbră” care a reușit să le pună la dispoziție banii necesari pentru realizarea celor 64. 000 de apartamente ieftine, pentru 220. 000 de vienezi,  s-a numit Hugo Breitner  al cărui bust se află la Muzeul Evreiesc.

Hugo Breitner

El a fost șeful departamentului financiar al Primăriei, și a propus finanțarea locuințelor fără a apela la credite, instituind o taxă locală care-i poartă numele. Unul din cartierele construite din colectarea ”taxei Breitner” se numește Karl Marx Hof (încă și acum:), și conține un ”bloc” de suprafață 156. 000 mp, lung de un kilometru în care sunt cca 1400 de apartamente.

(Metoda creerii resurselor din aplicarea de noi taxe sau majorarea celor vechi este utilă până are cine să le plătească:). În Viena acelor ani cel mai mare plătitor de taxe a fost Ludwig von Rothschild, dar marea criză din 1930 a dus la prăbușirea băncii familiare Creditanstalt. Odată cu criza a început și sfârșitul perioadei de înflorire a Vienei Roșii. De aci concluzia că minuni există, dar. . . nu țin mult!

 

Nazismul ”născut” în Austria ajunge și la Viena

Criza a dus la reînvierea extremismelor. Nazismul de dreapta, comunismul de stânga. Un guvern autoritar avându-l în frunte pe cancelarul Engelbert Dolfuss a încercat să mențină ordinea, chiar renunțând la democrația devenită tradițională în Austria și în special la Viena.  Intelectualitatea vieneză, strălucind cu personalități de valoare și notorietate care depășea cu mult granițele micii Austrii, a încercat să se opună deteriorării evidente a condițiilor și calității vieții, cu mijloacele clasice ale intelectualilor, scrisul, cuvântul, gândul, arta. Total nepotrivite luptei cu ignoranța, infatuarea, brutalitatea, intoleranța proprii propovăduitorilor extremismului. Unde mai pui că foarte mulți dintre intelectualii vienezi de frunte erau evrei sau (ca să uzităm un ”barbarism” folosit în România:), cu ascendență evreiască. Puțină lume știe de exemplu, că bunicul celui mai îndrăgit vienez, Johann Strauss era evreu! Dar menținându-ne în perioada anilor 30, e suficient să amintim doar câteva nume arhicunoscute ale faimoșilor evrei vienezi – Sigmund Freud, Stefan Zweig, Wolfgang Pauli, Fritz Kreisler, Arnold Schoenberg, Arthur Schnitzler, Martin Buber, Imre Kalman și mulți foarte mulți alții. In anul 1922, Hugo Bettauer, un talentat autor vienez, a scris un ”bestseller” intitulat ”Orașul fără evrei” o satiră tăioasă, care în 1924 a devenit un film de mare succes. Un nazist înfocat, Otto Rohstock, de profesiune tehnician dentar, l-a ucis în 1925 pe Bettauer cu un foc de revolver. În 1942 fiul său, Helmut, a fost ucis la Auschwitz,  nu se știe cum. În martie 1938,  la solicitarea expresă și entuziastă a austriecilor de. . . cultură germană care, amintindu-și cu nostalgie de măreția și strălucirea Sfântului Imperiu Romano-German simbolicul urmaș al Romei cu un mileniu în urmă, cel de al 3-lea Reich, condus de austriacul Adolf Hitler, a acceptat să anexeze Austria. (sună cunoscut?) Operația a rămas în memoria istoriei cu numele de Anschluss. Comunitatea evreiască a intrat în alertă, ştiind câte ceva din isprăvile hitleriste din Germania și despre legile purității rasiale de la Nürnberg deși nu le venea să creadă că în Viena lor iubită, la a cărei existență și ctitorire au contribuit hotărâtor, s-ar putea întâmpla astfel de grozăvii.

La Viena trăiau încă 185. 000 de evrei, din care cea mai mare parte asimilați, în plus foarte multe căsătorii mixte și convertiri la diferite denominațiuni creștine, dar și câteva importante congregații evreiești ortodoxe. Toți erau susceptibili de a fi victimele demenței naziste. A început o cursă contra cronometru pentru scăparea din iadul care se prefigura. 130000 de persoane au părăsit Viena în schimbul unei ”taxe de eliberare din Reich” (și asta este o piesă cunoscută:). Cam 30. 000 au reușit să ajungă în Statele Unite care le-a oferit adăpost, dar evreii recunoscători au oferit o importantă contribuție la faima, dezvoltarea și puterea lor. În noiembrie 1938 și în Viena, de acum germană și nazistă, s-a organizat Noaptea de Cristal, au fost distruse toate sinagogile și lăcașurile de rugăciune evreiești. A scăpat doar bijuteria comunității vieneze, ”Stadttempel. ”, Statisticile spun că 65. 000 de evrei au fost deportați din Viena. Au supraviețuit 2000.

 

Un nou început

După înfrângerea Germaniei hitleriste, Austria și-a recăpătat independența și odată cu ea interdicția de a se mai uni vreodată cu Germania. Viena a devenit o capitală care, timp de un deceniu, până in 1955, a fost sub controlul (foștilor) aliați. Apoi a fost lăsată de capul ei, de țară cu un oarecare statut de neutralitate. Având o îndelungată și puternică tradiție democratică, Austria, și mai ales Viena, și-a revenit din marasmul războiului și din coșmarurile imperiale, devenind un oraș liniștit și pașnic. Bucurându-se de nimbul neutralității, dar fiind și la granița dintre noile blocuri politice adverse a devenit un loc preferat pentru numeroase organisme ale ONU și nu numai.

Evreii vienezi nu au mai revenit la Viena. Dar Viena a jucat un rol important în marea ALIA a evreilor din Europa centrală și de est, a celor care au supraviețuit Holocaustului sau care au scăpat de Holocaust și care migrau masiv spre Ereț-Israel, apoi după 1948 spre noul Stat Israel. Viena a fost principalul lor punct de sprijin și orientarel Din cei peste 500. 000 de evrei în drumul lor dificil spre noua și adevărata lor patrie, câțiva au rămas la Viena și s-au încetățenit acolo. Nu foarte mulți. Dar destui ca să refacă pe urmele vechi, o nouă și importantă comunitate evreiască. Nu o federație, ci o comunitate care are în jur de 8000 de membri.

Bruno Kreisky, în mijloc

 

Printre puținii evrei vienezi care s-au reîntors la Viena după război a fost și Bruno Kreisky. Refugiat în perioada nazistă la Stockholm, Kreisky, un politician socialist austriac, a abandonat comunitatea, socotindu-se un laic nereligios și nesionist (nu anti). Din 1956 până în 1983 a jucat un rol definitoriu în politica austriacă de după război, fiind liderul social-democraților și mult timp ministru de externe, iar apoi cancelar (prim-ministru) în trei mandate consecutive. Singurul evreu care a ajuns cancelar al Austriei s-a născut și a murit la Viena. A ținut să fie un om al păcii. A încurajat pacea socială, practicând principiul, din păcate nepracticabil, al concordiei ”generalizate”. A cultivat relații de prietenie cu Anwar Sadat, dar și cu Gaddafi sau Yasser Arafat.

Un alt evreu vienez, membru de vază și militant al comunității evreiești, Simon Wiesenthal, cunoscutul ”vânător” de naziști, l-a acuzat de tolerare în guvernul pe care-l conducea a patru miniștri cu un trecut nazist. Simon Wiesenthal a mai avut prilejul să-l înfrunte pe Kreisky în furtunoasa dezbatere referitoare la trecutul nazist al fostului secretar general al ONU, Kurt Waldheim, fost ales președinte al Austriei în 1981.

Simon Wiesenthal

Cei doi evrei vienezi care și-au disputat dreptatea în numele slujirii aceluiași interes suprem și sublim, pacea și binele omenirii, sunt amândoi, probabil împăcați în lumea umbrelor. Amintirea lor este însă de neuitat și de neșters în istoria Austriei. Un alt mare om, evreu, prieten cu fiecare din cei doi, a vizitat recent Viena. S-a întâlnit cu preşedintele Heinz Fischer, dar a ținut să se întâlnească și cu membrii Comunității Evreilor din Viena, cu copiii comunității. Cu viitorul pe care această comunitate cu un mare trecut, o are. Așa crede acest om care se numește Shimon Peres.

Simon Perez. în mijlocul copiilor, la Viena

și spunea la Viena ”optimiștii și pesimiștii sfârșesc la fel, cu deosebirea că optimiștii trăiesc . . . fără grija aceasta”

Tiberiu Roth (un optimist)