Săptămâna trecută ne-am dus la New York,  special pentru a vedea opera “Pasagerul”,  a cărui premieră prezentată la festivalul Bergenz în 2010, a fost  pusă în scenă de regizorul David Pountney. Opera compusă şi terminată în 1968 de compozitorul sovietic de origine evreu-polonez, Mieczylav Weinberg, trebuia să aibă premiera la Moscova în 1968, dar cenzorii comunişti au decis s-o anuleze dij motive politice. Weinberg nu a mai apucat să-şi vadă capodopera pusă în scenă şi această lucrare importantă a fost dată uitării până în 2006, când o versiune de concert a fost prezentată la Moscova.

Săptămâna trecută ne-am dus la New York,  special pentru a vedea opera “Pasagerul”,  a cărui premieră prezentată la festivalul Bergenz în 2010, a fost  pusă în scenă de regizorul David Pountney. Opera compusă şi terminată în 1968 de compozitorul sovietic de origine evreu-polonez, Mieczylav Weinberg, trebuia să aibă premiera la Moscova în 1968, dar cenzorii comunişti au decis s-o anuleze din motive politice. Weinberg nu a mai apucat să-şi vadă capodopera pusă în scenă şi această lucrare importantă a fost dată uitării până în 2006, când o versiune de concert a fost prezentată la Moscova.

Weinberg s-a refugiat la Moscova în timpul războiului şi a devenit  prieten bun şi colaborator cu Şostakovici, ceea ce a dus la o benefică influenţare reciprocă. În 1953 Weinberg a fost arestat pentru “naţionalism burghez”, dar Şostakovici a intervenit la autorităţi şi a fost eliberat. Şostakovici, care a citit partitura operei Pasagerul, a declarat că e o capodoperă.

“Pasagerul” este bazat pe piesa semi-autobiografică “Pasagerul din cabina 54” scrisă de Zofia Posmysz, o supravieţuitoare poloneză a Holocaustului, în vârstă de 90 de ani, care s-a deplasat la New York pentru a participa la premieră. Spectacolul a avut loc la Park Avenue Armory, o hală uriaşă care a fost baza unui regiment militar în secolul XIX, iar acum este inchiriată pentru diferite spectacole. Din multe puncte de vedere această locaţie a dat amploare efectelor muzicale şi teatrale, punând spectatorii foarte aproape de scenă şi interpreţi. Orchestra era la margine iar noi, ca spectatori, practic făceam parte din scenă.

Acţiunea începe pe un vapor transatlantic în anii ’60. Liese, o pasageră germană cu soţul ei, un diplomat, sunt în voiaj înspre Brazilia unde el a fost numit intr-o funcţie diplomatică. Vocea unei alte pasagere îi aminteşte Liesei de o deţinută de la Auschwitz, Marta pe care o credea moartă. Speriată, Liese îşi aminteşte de anii petrecuţi la Auschwitz unde era gardian al trupelor SS.

Regia şi scenografia operei au fost excepţionale prin amplasarea punţii vaporului sus şi a lagărului de concentrare jos, unicul element comun fiind hornul vaporului care era şi hornul sumbru din Auschwitz. Contrastul dintre viaţa plăcută de pe  vapor şi mizeria şi suferinţa cruntă din lagarul de desubt au fost accentuate şi nuanţate, iar efectul a fost desăvârşit şi a complementat perfect muzica şi libretul.

Opera ca atare este sfâşietoare, dar nu cade deloc în capcana melodramei. Este o prezentare realistă a vieţii din lagăre atât din punctul de vedere al victimelor, cât şi al călăilor şi opresorilor. Tematica nu este numai despre soarta victimelor de la Auschwitz, ci şi despre efectele acestor împrejurări tragice asupra tuturor supravieţuitorilor, incluzând asupritorii. 

Scenele din lagăr m-au impresionat prin realismul crud, toate detaliile, inclusiv şinele şi vagoanele erau reale. Mama nu mi-a povestit prea multe despre viaţa din lagăr, dar trei ore cât a durat opera o tot vedeam pe mama mea în hainele dungate de prizonier, cu capul aproape ras, murdară, obosită, dezgustată, disperată. Cum a mai putut ea, după asemenea orori, să-şi refacă viaţa?

Opera fiind scrisă după piesa d-nei Pozmysz, de religie creştină, reprezintă impresiile ei despre viaţa în lagăr şi include şi câţiva evrei, dar nu este despre soarta evreilor, ci despre condiţia umană în situaţii extreme. O scenă descrie ziua de naştere a Martei, care a primit nişte flori sălbatice de la prietene şi le mulţumeşte. Nu m-am gândit niciodată că în lagăre oamenii îşi mai sărbătoreau ziua de naştere! Mama mea era în lagăr în August 1944. Implinea 25 de ani. O vârstă atât de importantă pentru o femeie tânără şi probabil cea mai nefericită zi de naştere pentru ea.

Opera m-a zguduit şi m-a pus pe gânduri. Oamenii în situaţii extreme sunt diferiţi de cei din viaţa “normală”. Liese de pe vapor era cu totul diferită de Liese din lagăr, îmbrăcată în uniforma SS şi protejată în acţiunile ei asupra prizonierilor prin devotament faţă de patrie şi legile care cereau ca ordinele să fie executate. Cred că nimeni nu e sigur cum ar acţiona în situaţii extreme până când nu este în situaţia respectivă. Mulţi din supravieţuitorii nevinovaţi ai Holocaustului au rămas cu adânci răni psihice din cauza situaţiilor extreme la care au fost supuşi.

La sfârşitul operei spectatorii erau epuizaţi, aplauzele pentru artişti au început la câteva secunde după terminarea spectacolului. Nu era cortină, s-a oprit doar muzica şi am rămas toţi în tăcere. Pe urmă am aplaudat, la început mai modest şi pe urmă cu mai multă forţă, dar îmi era greu să aplaud oameni în uniformă SS. Logica îmi spunea că sunt doar actori, cântăreţi de operă, dar sufletul mă durea.  Asta este arta adevărată, chiar dacă nu este agreabilă pentru toţi, dar îţi scoate la iveală emoţii ascunse. De asta merg la operă, să mai descopăr locuri ascunse în sufletul meu.