Recent au avut loc mai multe comemorări legate de Holocaustul evreimii române: 70 de ani de la  deportarea evreilor din Transilvania de Nord, 74 de ani de la pogromul de la Dorohoi, 73 de ani de la pogromul de la Iași, 73 de ani de la începutul deportărilor în Transnistria și de la începutul tragediei evreilor din Basarabia și Bucovina. Pentru subsemnatul a fost o ocazie de a reanaliza anumite aspecte ale Holocaustului evreimii române. Redau în continuare fragmente din conferința ținută de subsemnatul la Sinagoga ”Beit Yakov Yosef, HaRav Zwy Guttman”.

Recent au avut loc mai multe comemorări legate de Holocaustul evreimii române: 70 de ani de la  deportarea evreilor din Transilvania de Nord  (comemorat cu multe ceremonii speciale în România); 74 de ani de la pogromul de la Dorohoi (comemorat, ca în fiecare an, în pădurea de la Șoreș, de lângă Ierusalim, dedicată memoriei victimelor Holocaustului din fostul județ Dorohoi); 73 de ani de la pogromul de la Iași (comemorat atât la Iași, cât și la Sinagoga ”Beit Yakov, Yosef, HaRav Zwy Guttman” din Tel Aviv); 73 de ani de la începutul deportărilor în Transnistria și de la începutul tragediei evreilor din Basarabia și Bucovina (ocazie cu care a fost dezvelită o placă comemorativă în memoria evreilor din Basarabia victime ale Holocaustului, realizată de inginerul Beno Naori, la aceeași sinagogă). Pentru subsemnatul a fost o ocazie de a reanaliza anumite aspecte ale Holocaustului evreimii române, în special asupra pogromului de la Iași (la a cărui comemorare am avut onoarea de a fi invitat să conferențiez pe această temă, la Sinagoga ”Beit Yakov Yosef, HaRav Zwy Guttman”, de către domnul rabin Efraim Guttman și de fiul său, domnul rabin Elhanan Guttman, cărora le mulțumesc și pe această cale). Reiau în continuare fragmente din conferința ținută de subsemnatul în limba ebraică (bineînțeles, reconstituite și traduse în limba română).

Cum explicați însăși ideea de Holocaust, domnule profesor?

Am auzit cuvintele ”Holocaust” și ”Șoah” de multe ori. Uneori am căutat să le explic, alteori le-am primit ca pe o simplă axiomă. Odată am auzit un profesor de la o prestigioasă universitate israeliană care afirma ca studenții lui folosesc aceste cuvinte fără să le înțeleagă în profunzimea lor, fără a ști să compare respectivul fenomen istoric cu altele care includ elemente asemănătoare. Același profesor, vorbind în același context, era nemulțumit că studenții lui nu știu sî explice termenul… ”Genocid ”, neputând astfel să  îl compare cu termenii ”Holocaust” sau ”Șoah”. De aici dispute și conflicte. Faptul că era vorba despre studenți israelieni care își urmau studiile la Departamentul de Istorie a Poporului Evreu din cadrul universității respective trezea un mare semn de întrebare în legătură cu nivelul instrucțional și educațional din Israel: fiecare vorbește despre Holocaust, dar în mod popular: mulți oameni nu înțeleg acest termen și acest fenomen istoric, deși sunt convinși că l-ar înțelege și nimeni nu se gândește la prezentarea acestui fenomen istoric în mod academic și comparativ… Mi-am amintit o scenă petrecută în cadrul procesului criminalului nazist Adolf Eichmann, scenă despre care am citit și de care am auzit de la un prieten mult mai vârstnic, el însuși conferențiar universitar de filosofie. La una din ședințele procesului Eichmann, participa ca martor al acuzării profesorul Salo W. Baron de la Universitatea Columbia din New York, specialist de talie mondială în istoria poporului evreu. Procurorul acuzator, Ghideon Hausner, l-a întrebat pe istoricul-martor: ”Domnule profesor, cum explicați Holocaustul însuși, din ce cauză a avut loc această  tragedie?”. Întrebare mai mult educativă și teoretică decât juridică și cam imprudentă în condițiile de atunci, ale unui asemenea proces, desigur având în vedere și faptul că, anterior, procurorul Ghideon Hausner nu fusese avocat criminalist sau victimolog, ci avocat specializat în dreptul comercial.  Răspunsul profesorului Baron a fost prompt. ”Domnule procuror, Holocaustul este o problemă teologică, iar eu nu sunt decât istoric”. Respectiv, profesorul Baron (care, totuși, avea și pregătire rabinică, de la Seminarul Rabinic din Viena) a vrut să spună că el, în calitate de istoric, poate cerceta și reconstitui istoria Holocaustului, dar nu poate explica acest aspect istoric opus oricărei logici și gândiri umane, bazat pe antiumanism, opus însăși naturii umane, lăsând această explicație pe seama teologilor profesioniști. Deci, legat de o decizie a Divinității? Faptul în sine nu este clar. Interesant că ”un răspuns” așa-zis a venit de la Horia Sima, fostul lider al Gărzii de Fier după lichidarea lui Corneliu Codreanu, din exilul său spaniol, într-un articol publicat și ca broșură, ”Procesul Eichmann în conștiința universală”. Horia Sima afirma că da, are dreptate profesorul Baron: Holocaustul este o problemă teologică într-adevăr: evreii l-au ucis pe Iisus Hristos Mântuitorul și, în sfârșit, Dumnezeu i-a pedepsit, s-a răzbunat pe ei… Explicație simplistă, lipsită de orice bază reală, care demonstrează că cel care a făcut-o nu avea capacitatea de a analiza fenomenul istoric în profunzimea lui. Un bun creștin nu este și nici nu poate fi antisemit, pentru că pornește împotriva poporului lui Iisus, care a fost evreu el însuși, a aparținut poporului evreu cu care s-a identificat. Chiar dacă a avut unele idei diferite de cele ale liderilor evrei contemporani lui și ale profesorilor săi, Iisus (pe numele lui ebraic Yehoșua ben Yosef) a fost inițial unul dintre elevii lui Rabi Hillel și în nici un caz nu a pornit împotriva poporului său. Studii istorice contemporane demonstrează că el a fost crucificat din ordinul guvernatorului roman Pomtius Pilatus, care nu era evreu, ci reprezentantul stăpânirii romane asupra evreilor. Un desen al marelui pictor Marc Chagall prezintă un convoi de evrei deportați, păziți de soldați naziști. Ei treceau pe lângă o biserică, la intrarea căreia se afla o statuie: o cruce pe care era răstignit Iisus. Unul dintre soldați se îndreptase spre crucea respectivă, pentru a-l da jos pe Iisus și a-l alătura convoiului de deportați. A fi antisemit înseamnă a fi și împotriva lui Iisus, omul considerat de creștini ca Mântuitorul lor; deci înseamnă a porni împotriva Mântuitorului, a decide trimiterea lui la Auschwitz împreună cu frații lui de același neam. Pe lângă faptul că mila, mărinimia, reprezintă unul dintre aspectele centrale, fundamentale ale creștinismului, ale tuturor religiilor creștine, fiind promulgate de Noul Testament. Deci, dacă un om care se autoconsideră creștin este antisemit și mai ales dacă a fost printre cei care au comis crime împotriva poporului evreu și împotriva umanității în perioada Holocaustului, el a încetat de a fi creștin: el a pornit împotriva Mântuitorului său și împotriva perceptelor morale-teologice ale acestuia.

Amintiri din studenție

În România comunistă, tema Holocaustului devenise un tabu. Și totuși, unele cărți, de obicei traduse din alte limbi, se refereau și la Holocaust și circulau și în rândul tinerilor evrei. De asemenea, unele articole pe această temă apăreau în ”Revista Cultului Mozaic”. Evident, cuvântul ”Holocaust” nu era folosit. Nici cuvântul ”Șoah”. Bineînțeles, se vorbea despre crimele comise de naziști, de ”fasciștii germani și maghiari”. Aproape deloc despre Transnistria și despre crimele comise de legionari, de armata și poliția română, precum și de guvernul antonescian. Nici măcar la cursurile generale și specializate predate la Facultatea de Istorie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, la care eram student. Rar mai scăpau câteva cuvinte pe această temă, din partea unui profesor dornic să dezvăluie adevărul istoric studenților săi. Era la sfârșitul anilor 60. Îmi amintesc de cursul regretatei profesoare universitare Janeta Benditer (evreică): ea a mentionat numele mai multor lagăre naziste ale morții, cerându-ne să le știm, să le ținem minte. Eram singurul student evreu din grupă. Atunci când am discutat cu prieteni și colegi români creștini pe această temă, ei și-au exprimat compasiunea față de victime. Un prieten, mai mare ca vârstă, a spus că nu înțelege ce au avut naziștii cu evreii. Mi-am dat seama că o spunea cu durere, după ce ascultase corul poporului evreu din opera ”Nabuco”. O prietenă, cu un suflet bun, umanist, a spus cu durere: ”Pentru ce?”. Crima genocidală de care auzise o îngrozea, adăugând că tinerii evrei din generația de după cel de al doilea război mondial au păstrat anumite tare psihologice, pentru că ei înșiși și familiile lor au suferit prea mult. (Astăzi, acest fenomen este numit ”generația a doua a supraviețuitorilor). Fata respectivă spunea acest lucru cu multă tristețe. Un prieten se arăta solidar cu poporul care a suferit atât de mult. Nimeni un înțelegea cauza, motivul; toți considerau că fusese ceva irațional, inuman, bestial și totuși inexplicabil, un lucru de neconceput pentru mintea omului. Chiar și iubitorii bancurilor cu evrei  (cu Ițic și Ștrul) vorbeau despre suferințele evreilor în perioada rasială cu tristețe. Se observa că acești tineri, studenți abia ieșiți de pe băncile școlii, nu erau antisemiți și priveau tragedia poporului evreu cu tristețe, deși știau foarte puțin despre ea. Dar se interesau, voiau să știe, căutau cărți pe această temă. Îmi aduc aminte cum mulți studenți voiau să citească cartea ”Am fost medic la Auschwitz” de Miklos Nyiszli, precum și cartea ”Asasinii printre noi” de Simon Wiesenthal, proaspăt apărute și intrate în bibliotecă, deși încă nu intraseră în bibliografii, studenții încă nefiind obligați să le citească. Mulți și-au manifestat simpatia față de Israel în timpul războiului din anul 1967. Ca și față de evreii care plecau în Israel, deși ar fi preferat ca aceștia să rămână împreună cu ei. Ca și față de istoria și psihologia poporului evreu și față de personalități intelectuale evreiești. Desigur, sunt multe aspecte în acest sens, care nu pot fi prezentate în asemenea cadru. Ele ar putea reprezenta un aspect de cercetare sociologică și istorică. Dar totuși…

Când a început Holocaustul evreilor din România? Prima fază : legislația antisemită

Mi-am pus această întrebare în repetate rânduri. Am auzit și diferite păreri, ale altor istorici, sau ale unor publiciști, juriști ori oameni politici, sau ale unor simpli amatori interesați în cunoașterea problemei. Unii puneau începutul Holocaustului în România în legătură cu începutul deportărilor în Transnistria. Alții îl puneau în legătură cu pogromul de la Iași, cu pogromul de la București, sau cu pogromul de la Dorohoi. Cred însă că acestea sunt doar faze noi, agravante, în evoluția tragediei evreilor români și că începutul acestei tragedii a avut loc ceva mai înainte, odată cu promulgarea legislației antisemite la începutul anului 1938, în timpul guvernului Octavian Goga și Alexandru Constantin Cuza. Erau legi inspirate de Legile de la Nurnberg, din Germania nazistă, menite să-i excludă pe evrei din societatea românească. Legi promulgate împotriva evreilor fără o justificare reală, ci numai datorită unei idei iraționale : faptul că acești oameni  se născuseră evrei. Printre altele, era vorba de revizuirea cetățeniei evreilor (care îi împingea pe evreii din România în perioada de dinaintea Emancipării, contrar Constituției României din anul 1923), de excluderea avocaților evrei din barou, și altele. Bineînțeles, nu toate aceste legi și măsuri au putut fi puse în aplicare : guvernul Goga-Cuza și-a încetat existența în luna februarie 1938. Dar, deși nu le-a pus în aplicare, regele Carol al II-lea nu le-a abrogat : în teorie, deși neaplicate, aceste legi au continuat să existe în timpul dictaturii regale. În privința unuia dintre promulgatorii lor, poetul Octavian Goga, faptul a rămas problematic, de asemenea fără o explicație logică: marele poet, unul dintre intelectualii distinși ai Transilvaniei și ulterior ai României interbelice a alunecat pe panta antisemitismului pro-nazist. Cum și din ce cauză ? Se spunea că el însuși sr fi spus că în el sunt două trăsături : cea de mare poet, autor de poezii care pătrundeau la inimă pe de o parte – și cea de om politic pe de alta. Nu știu ce este adevărat. Dar consider că promulgarea acestor legi a fost începutul primei faze a ”perioadei rasiale”, a Holocaustului evreilor din România.

Legislația antisemită a fost continuat să fie promulgată ulterior, în noile condiții, în timpul guvernului Ion Gigurtu, cu scopul de a mulțumi Germania nazistă, căreia România îi devenise aliată, sperând în sprijinul ei. La 8 august 1940, regele Carol al II-lea a semnat ”Decretul lege privitor la situația juridică a locuitorilor evrei din România”, la cererea guvernului. Practic, însemna excluderea evreilor din societate. Măsuri legale antisemite au fost luate și ulterior, în timpul guvernului antonesciano-legionar (al ”statului național-legionar”) și menținute valide în timpul guvernului antonescian.

Faza a doua : începutul violenței fizice

Anul 1940 a adus suferințe României, sub forma unor amputări teritoriale. Era după izbucnirea celui de al doilea război mondial, dar România era încă neutră. Însă pactul Ribbentrop-Molotov, de la 23 august 1939 (ale cărui consecințe sunt resimțite până în prezent) fusese deja încheiat (bineînțeles, fără ca România să știe clauzele lui), iar Franța (care anterior dăduse garanții României asupra integrității ei teritoriale) fusese învinsă de Germania nazistă: guvernul de la Vichy era devotat Germaniei, iar nordul Franței era ocupat de Germania. Prin ultimatumul sovietic adresat României (26-28 iunie 1940), România a fost silită să ”cedeze” Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța către Uniunea Sovietică. Retragerea a fost făcută în grabă, datorită avansării rapide a armatei sovietice. A urmat ”cedarea” Cadrilaterului către Bulgaria (prin tratatul de la Craiova) și ”cedarea” Ardealului de nord către Ungaria ca urmare a ”arbitrajului” de la Viena. În România au început acuzații, după care evreii din aceste teritorii ar fi insultat și atacat armata română în timpul retragerii acesteia. Bineînțeles, au fost cazuri izolate de minoritari (nu este exclus ca printre ei să fi fost și evrei, în Basarabia unii dintre ei comuniști, alături de alți minoritari, probabil ruși și ucrainieni) care au avut o asemenea comportare necivilizată și regretabilă; din partea evreilor, faptul reprezentase o greșeală. Dar nu puteau să fie făcute generalizări. Este interesant că asemenea acuzații au fost aduse și evreilor din Bucovina de nord și din Herța, ceea ce nu pare a corespunde adevărului. Evreii din Bucovina de nord trăiseră anterior în fruntariile Austriei din cadrul monarhiei austro-ungare și nu aveau nici o afinitate cu limba și cultura rusă, nici cu comunismul sovietic. În perioada românească, întreaga Bucovină fusese o adevărată ”grădină a minorităților”, evreii fiind una dintre aceste minorități. Herța fusese totdeauna a României, iar evreii din acest orășel erau totalmente identificați cu România; mulți dintre ei aveau rude în alte orașe ale României și nici nu se așteptaseră ca orășelul lor să fie transferat Uniunii Sovietice, ei primind acest lucru cu nemulțumire și regret, deși unii dintre ei nici nu înțelegeau ce înseamnă, cu toate că știau că le este imposibil a se opune. Acuzația asupra lor este complet lipsită de sens. Dar reacțiile antisemite au apărut tocmai în Moldova și Bucovina. Violențe împotriva evreilor au apărut mai întâi în unele sate din Bucovina de sud, din partea unor soldați și ofițeri inferiori din armata română din regimente aflate în retragere. Au avut loc și cazuri de ”aruncări din trenuri” a unor pasageri evrei, uneori fiind chiar confuzii între etnici români și etnici evrei. Au fost și cazuri de evrei uciși și de jafuri ale unor proprietăți și magazine evreiești. Autoritățile au încercat să ia măsuri, unele eficiente, altele lipsite de eficiență. În aceste condiții au avut loc primele pogromuri din România din perioada Holocaustului : pogromul de la Dorohoi și pogromul de la Galați.

Raportul Comisiei Internaționale Wiesel pentru Studierea Holocaustului din România nu folosește denumirea de ”pogromuri”, ci denumirea de ”violențe împotriva evreilor: cazurile Dorohoi și Galați”.  Pentru explicarea acestei denumiri, raportul acestei comisii menționează că ”ordinele de agresare fizică, de omorâre a evreilor, nu au fost date de Marele Stat-Major sau de alte comandamente superioare, inițiativa pornind… de la unități, subunități, grupuri de militari izolate… expresie a nemulțumirii față de umilințele îndurate în timpul retragerii și… a psihozei antisemite… formată de presa populară cenzurată”. Cele petrecute la Dorohoi dovedesc acest lucru. Cu ocazia trasării noii frontiere româno-sovietice a avut loc un conflict între un ofițer sovietic și doi ofițeri români din Regimentul 16 artilerie, căpitanul Ioan Boroș și sublocotenentul Alexandru Dragomir. Ofițerul sovietic s-a comportat conform normelor dogmatice și dictatoriale sovietice : a scos revolverul și a tras, ucigându-i pe cei doi ofițeri români care îndrăzniseră să vorbească. Un soldat evreu din același regiment, Iancu Solomon, a sărit să-și apere comandantul, dar a fost împușcat și el de același ofițer sovietic. Cei trei uciși au fost declarați eroi naționali și s-a decis ca fiecare să fie înmormântat cu onoruri militare, după ritul său religios. La 1 iulie 1940, la cimitirul evreiesc din Dorohoi, a avut loc înmormântarea soldatului erou Iancu Solomon, în prezența unui ”minian” (quorum de rugăciune) format din 10 soldați evrei trimiși de armată în acest scop și a autorităților evreiești comunitare din oraș. Dar soldați din alte regimente (Regimentul 8 artilerie și Grupul 3 grăniceri pază) nu știau ce se petrece și nu auziseră de cazul soldatului Iancu Solomon. Ei au pătruns în cimitirul evreiesc și au început să tragă în mulțime, ucigând – printre alții – pe camarazii lor evrei trimiși să dea onorul soldatului erou. Civilii evrei prezenți la înmormântare s-au speriat, crezând că vin rușii. Evrei au fost siliți de soldații români să sape un șanț și au fost împușcați alături de șanț, iar corpurile neînsuflețite au fost aruncate în șanț. Unii au reușit să se ascundă în Casa Mortuară. Masacrul a continuat în oraș, fiind întrerupt de o ploaie torențială. Numărul victimelor nu este cunoscut cu exactitate : oficial au fost înregistrate 53 de victime ; neoficial (prin afirmațiile scriitorului și documentaristului Marius Mircu și ale istoricului Jean Ancel) ar fi fost vorba de mai mult de o sută. Ceea ce este interesant e faptul că generalul Constantin Sănătescu, comandantul Corpului 8 armată, a cerut o anchetă și pedepsirea vinovaților. Deși niciunul nu a fost deferit Curții Marțiale, totuși armata a dat anumite pedepse administrative ofițerilor și soldaților implicați.

La Galați au fost uciși la 30 iunie 1940 un număr de oameni, refugiați, mulți dintre ei evrei, motivele fiind refuzul cetățenilor de a se supune dispozițiilor. Informațiile lipsesc.

Raportul Comisiei Wiesel menționează că în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina și la începutul lunii iulie 1940,  numărul victimelor variază între 136 (dintre care 99 identificați) și câteva sute. Aceasta este faza a doua a Holocaustului evreimii române, cea a violențelor comise de ”cei de jos”, soldați și ofițeri inferiori, din inițiative locale. Conducerea superioară a armatei române nu numai că s-a opus, dar a cerut și pedepsirea vinovaților.    

Faza a treia: pogromul de la București, organizat de Garda de Fier și de instituțiile guvernamentale apropiate de ea

După măsurile antisemite și actele de dezordine și terorism politic din timpul ”statului național-legionar”, mareșalul Ion Antonescu a exclus Garda de Fier din guvern, cu aprobarea lui Hitler. Ca urmare, la 21 ianuarie 1941 a început rebeliunea legionară, în cadrul căreia a avut loc pogromul de la București. Acest pogrom ”a fost o parte a planului elaborat de Legiune și nu o izbucnire sau instrumentalizare strategică a unui moment de anarhie,… ci punctul culminant al evoluțiilor evenimentelor”, după cum notează Raportul Comisiei Wiesel. Este o fază nouă în evoluția Holocaustului evreimii române, în care violența este provocată și desfășurată de membrii Gărzii de Fier, ai organizațiilor teroriste controlate de ea, de angajați ai Ministerului de Interne, Siguranței și Prefecturii de Poliție din București, cărora li s-au alăturat cetățeni de rând.

Rebeliunea legionară din Bucureşti

Pogromul de la București a început la 22 ianuarie 1941 prin ordinul Ministerului de Interne de a se incendia două cartiere evreiești. El a durat până la 24 ianuarie, când armata a înfrânt și a lichidat rebeliunea legionară. Printre atrocitățile din cadrul pogromului de la București trebuie menționate: incendierea și distrugerea Templului Sefard Mare (”Cahal Grande”), uciderea a 125 evrei, distrugerea a 1274 clădiri comerciale și case, pagube de 383 milioane de lei.

Faza a patra: pogromul de la Iași, de proporții mari, organizat din ordinul Conducătorului Statului

După înnăbușirea rebeliunii legionare și a scoaterii Gărzii de Fier în afara legii se părea că situația evreilor din România începe să se îndrepte. Deși legislația antisemită rămăsese valabilă. Dar nu a fost așa.

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, România (până atunci țară neutră în mod oficial) s-a alăturat Germaniei naziste, intrând în război împotriva Uniunii Sovietice, cu speranța eliberării Basarabiei și Bucovinei de nord, pierdute cu un an mai înainte. Dar armata română a continuat să participe la lupte și dincolo de Nistru, alături de armata germană, ajungând până la Stalingrad.

Conducătorul Statului Român, mareșalul Ion Antonescu, a decis că a venit timpul să se debaraseze de evrei și nu trebuie să piardă ocazia pe care o avea pentru realizarea acestui deziderat. Orașul Iași, cunoscut ca centru al vieții evreiești din România, aflat relativ aproape de graniță, a fost ales pentru a fi curățat de evrei. În luna iunie 1941, la Iași erau circa 45.000 de evrei, printre altele ca urmare a mutării forțate a numeroși evrei din comune rurale în acest oraș. Numărul exact al victimelor pogromului și al ”trenurilor morții” nu este cunoscut: cifra medie pare a fi de circa 14.000 persoane. Pe baza unor documente originale, păstrate alături de cele modificate ulterior, istoricul Jean Ancel (în lucrarea ”Preludiu la asasinat: pogromul de la Iași, 29 iunie 1941”, apărută în limbile ebraică și română) a demonstrat că dispoziția de lichidare a evreilor din Iași venise de la Ion Antonescu personal. El dăduse această dispoziție comandantului garnizoanei și comandantului poliției din oraș. Pregătirile începuseră cu câteva zile mai înainte, printre altele săparea unui șanț în cimitirul evreiesc, destinat să fie groapă comună. Pentru justificarea faptului și pentru incitarea populației creștine de a participa la acțiunile pogromiste sau cel puțin pentru a nu interveni în favoarea evreilor, au fost răspândite zvonuri după care evreii din Iași ar ascunde arme și muniții în locuințe și magazii, că ar aprinde o lumină roșie pentru a ajuta armatei sovietice să găsească punctele care trebuiau bombardate din oraș, că ar ascunde spioni sovietici, că ar fi gata să pornească împotriva armatei române. Pogromul a fost organizat de armata, poliția și jandarmeria locale, la ordinul primit din București, în colaborare cu comenduirea locală a armatei germane. În dimineața zilei de 29 iunie 1941 (”duminica aceea”), au început arestările de evrei, siliți apoi să se prezinte la Chestura de poliție pentru a primi biletul ”Liber”. Un număr mic de evrei au primit acest bilet. Alții, crezând că ar fi o formalitate, s-au prezentat la Chestură, dar au fost reținuți acolo și uciși. Descrierile făcute de documentaristul Marius Mircu (care a ajuns la Iași după circa o săptămână și a intervievat locuitori evrei) depășesc cele mai crude imagini ale gândirii umane : este vorba de povestiri prezente în cartea ”Pogromul de la Iași”, apărută în anul 1945 și reeditată de autor în Israel în cadrul volumului al treilea al seriei ”Ce s-a întâmplat cu evreii în și din România”. Asemenea mărturii cutremurătoare apar și în cartea ziaristului italian Curzio Malaparte ”Kaput” (care de asemenea a vizitat Iașiul în acea perioadă). Au urmat ”trenurile morții” Iași-Călărași și Iași-Podu Iloaiei, astfel evacuându-se ”evreii comuniști” (”iudeo-comuniștii”), trenuri cu vagoane supraîncărcate, care mergeau lent, fără a se grăbi să ajungă la destinație. În aceste trenuri, evreii erau ticsiți în vagoane de marfă supraaglomerate, închise, în căldură, fără apă și hrană, suportând greu aceste condiții neomenești. Mulți au murit pe drum de sete și înnăbușiți. Mărturii ale unor supraviețuitori (în limba ebraică) au fost publicate de către Șlomo Waldman în anul 2013 în volumul ”Eiduyot mirekavot hamavet : Iasi – reșita șel Șoat Yehudey Romania” (=Mărturii din trenurile morții : Iași – începutul Holocaustului evreilor din România).

Trenurile morţii

Deci, este o fază nouă în istoria Holocaustului evreilor din România : cea a încercării de distrugere a evreilor și de evacuare a lor la ordinul șefului statului român, dictatorul Ion Antonescu. Din februarie 1941 până la 23 august 1944, viața și siguranța econmică a evreilor din România au depins de bunul plac și capriciile acestuia. Este o fază diferită de cele precedente, mult mai gravă. Destinația finală urma să fie deportarea, trimiterea în lagărele de la Belzec, din Polonia. Din fericire, acest fapt nu s-a petrecut, datorită înfrângerii armatelor germană și română la Stalingrad, guvernanții români înțelegând că este posibil ca Germania să piardă războiul, iar imaginea României va fi compromisă la viitoarele tratative de pace. Au contribuit și presiunile interne, ale unor oameni politici, lideri ai Bisericii, reginei-mamă Elena – precum și ambiția lui Ion Antonescu de  demonstra o oarecare independență față de Germania, ca și faptul că el este cel care decide în problemele României.

Faza a cincea : deportările în Transnistria

Pogromul de la Iași și ”trenurile morții” au fost urmate de o nouă fază în evoluția Holocaustului evreilor din România: deportările în Transnistria, teritoriu primit de România de la Germania ca răsplată pentru continuarea războiului dincolo de Nistru. Era continuarea ideii evacuării evreilor și a lichidării lor fizice, dar pe o scară mai largă. Deportările au avut loc din Basarabia, Bucovina (atât de nord, cât și de sud) și județul Dorohoi (adăugat Bucovinei din punct de vedere administrativ). Deportările au început precipitat, în luna iulie 1941, nemulțumind chiar și o parte a ofițerimii germane și a politicienilor germani. Ulterior ele s-au desfășurat în mod calculat, organizat. Guvernanților români le era clar că că majoritatea deportaților vor muri în Transnistria, dar acesta era scopul lor. În aceeași perioadă au avut loc evacuări ale evreilor din unele localități urbane din Vechiul Regat. Câteva mii de evrei din Vechiul Regat au fost deportați de asemenea în Transnistria, unii fiind acuzați de bolșevism.

Deportare în Transnistria

În Transnistria au fost create ghetouri (de exemplu la Moghilev), lagăre (de exemplu la Bogdanovca, Vapniarca, Peciora, Berezovca și altele) și închisori (Râbnița), iar condițiile de trai în acestea erau insuportabile, mulți deportați murind de foame, frig, boli datorate lipsei de igienă și lipsei de salubritate (cazul epidemiei de tifos), condițiilor grele de locuit. Puși la munci istovitoare, evreii care nu reușeau să le facă față erau împușcați de jandarmi. Au avut loc și acțiuni de distrugere a evreilor locali, culminând cu masacrul de la Odesa. Calcule aproximative (acceptate de Comisia Wiesel) indică cifre între 280.000 și 380.000 de evrei români și evrei ucrainieni care au pierit în teritoriul Transnistriei aflat sub administrație românească. În Transnistria au fost deportați și numeroși romi, care de asemenea și-au pierdut viața în aceleași condiții.

Totuși această fază, a deportării și experminării fizice a evreilor a început să își piardă din intensitate după victoria sovietică de la Stalingrad. La început, s-a permis trimiterea de ajutoare evreilor deportați în Transnistria din partea conducerii evreiești din București. Apoi a urmat permisiunea revenirii copiilor și a evreilor din județul Dorohoi. În cele din urmă, odată cu înaintarea armatei sovietice, s-a permis revenirea deportaților.

Oameni de omenie

Trebuie să menționăm că, în afara crimelor, au existat și lucruri frumoase, fapte de omenie ale unor oameni de omenie în vremuri de neomenie. Primarul orașului Cernăuți, avocatul Traian Popovici, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a opri deportările.

Traian Popovici, primarul din Cernăuţi

Lideri ai Bisericii Ortodoxe Române, precum patriarhul Nicodim, mitropolitul Tit Simedrea și mitropolitul Bălan au intervenit la Ion Antonescu pentru oprirea deportărilor. Regina-mamă Elena a intervenit de asemenea, amenințând cu părăsirea României. Este de remarcat gestul lui Viorica Agarici, șefa Crucii Roșii la Roman, care și-a riscat viața opunându-se santinelelor germane și soldaților români, reușind să deschidă vagoanele din ”trenul morții” Iași-Călărași, atunci când trenul a oprit la Roman, silind paznicii să scoată cadavrele din vagoane și dând apă și alimente evreilor din tren rămași în viață, salvând astfel viețile lor. În broșura ”Dor de oameni”, bibliotecarul documenarist ieșean Gheorghe Samoilă prezintă câteva cazuri de asemenea oameni din Iași, care au făcut tot ce era posibil pentru a salva evrei în timpul pogromului din acest oraș. În afară de Viorica Agarici, el îi menționează pe preoții Grigore Resmeriță și Paul Teodorescu, pe inginerul Petre Naum, pe avocata Veronica Zosin-Gorgos. ”Oameni de omenie în vremuri de neomenie” au fost menționați în cartea cu același titlu a regretatului Marius Mircu, incluzând atât persoane din Vechiul Regat, cât și din Basarabia, Bucovina, Transnistria și Transilvania (inclusiv din Transilvania de nord). Unii dintre acești oameni de omenie au primit titlul de ”Hasid Umot Haolam” (”Drept între popoare”) din partea Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Unii dintre ei au rămas anonimi.

În încheiere

După mai mult de 70 de ani de la tragedia evreimii române, este importantă păstrarea memoriei victimelor. Statul român și-a asumat răspunderea faptelor. Negaționismul este și trebuie să fie respins. Dar acum este altă generație, atât în rândul evreilor (mulți dintre ei deveniți cetățeni ai Israelului), cât și în rândul românilor. Paralel cu cinstirea memoriei victimelor și recunoașterea trecutului, se impune o apropiere între oameni, între cei din noua generație, din ambele părți. Fără a șterge trecutul, o apropiere de la inimă la inimă, așa cum s-a întâmplat și în alte țări. Aș vrea să folosesc termenul ebraic ”kiruv levavot”. Apropiere între inimi, pentru ca să nu se mai repete acte de neomenie.