Mă preocupă uitarea ce se așterne peste populația evreiască din Ardealul de Nord exterminată la Auschwitz în fatidicul an 1944. Îmi vin în minte nume, familii de care nimeni nu are cum să-și aducă aminte, pentru că au pierit aproape toți care i-au mai cunoscut. Și eu fac în curând 91 de ani…Aseară auzeam vorbindu-se despre cineva că are vârsta biblică de 90 de ani… Iată categoria din care fac parte!!!

Interiorul sinagogii din Gheorgheni, cu plăcile memoriale ale celor pieriţi în HolocaustDe la Gheorgheni au fost deportați pentru a fi exterminați în jur de 800 de evrei. Printre aceștia se afla o familie Deutsch: tată, mamă și două fetițe de vârstă școlară. Cea mare, Erika, era deosebit de drăguță, deșteaptă, cuminte. Un copil reușit, dar cu care s-a întâmplat un lucru îngrozitor – mi-a povestit foarte pe scurt mama. Venise o trupă de teatru în oraș, fetița a fost luată pentru un rol de copil și era cât p-aci s-o pățească în culise – un actor lipsit de scrupule, încercând s-o siluiască… Sora ei, Bogi, handicapată din naștere, era în continuu neliniștită, nu vorbea, fața îi era strâmbă… o nenorocire pe care familia o purta.

Clasa Erikăi Deutsch – ea este fetiţa brunetă, primul rând, a doua din stânga.

Tatăl era avocat, un bărbat extrem de vioi, totdeauna grăbit. Era un pasionat de literatură, își făcea rost de toate cărțile de literatură (în limba maghiară) apărute până când, neavând unde să le mai pună, a închiriat o cameră în centrul orașului și a mutat acolo toate cărțile, umplând cei patru pereți cu rafturi pe care își așezase cărțile. A făcut un fel de bibliotecă publică. O doamnă servea cititorii, nota titlurile împrumutate – totul pe gratis!!! Era o binefacere în orășelul nostru să ai la dispoziție cărți de literatură bune! Ne bucuram mult și eram recunoscători pentru gestul domnului Deutsch.

Indiferent cine erau, că el era avocat, că avea o fetiță extrem de reușită, o alta bolnavă, împreună cu mama și bunica lor, toți au fost gazați și mistuiți de flăcările de la Auschwitz-Birkenau. Cam o sută patruzeci de mii de suflete de evrei din Ardealul de Nord. S-a întâmplat în mai – iunie 1944.

Peste două luni, la 23 August, armata română a întors armele, grăbind cu șase luni sfârșitul războiului, nepermițând lui Hitler să arunce în luptă niște arme extrem de distrugătoare, menite să schimbe soarta războiului în favoarea Germaniei. Multă lume își datorează României, acelui minunat 23 August, supraviețuirea. Să-i fim recunoscători, toți cărora ne-a fost dat să mai trăim. Dar pierderea atâtor și atâtor rude, prieteni, oameni simpli sau valoroși, arde ca o lumânare în sufletul nostru…

Evi Szmuk