DESPRE STATUL NAȚIONAL POLIGLOT

Profesorul Michael Metzeltin, de la Academia Austriacă de Ştiinţe din Viena, este un om subţire, atît fizic, prin aspectul distins şi rafinat, cît şi spiritual, prin aerul ştiinţific dezinvolt şi echilibrat. Membru de onoare al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al cîtorva universităţi din România, el a venit la Chişinău să ne prezinte o prelegere despre “Discursul naţional-statal european”. Încă de la început vorbitorul a subliniat specializarea sa în domeniul filologiei romanice, prin care stăpîneşte şi studiază mai toate limbile continentului european; a amintit originea sa elveţiană, motiv pentru care ţine la mare cinste diversitatea şi poliglotismul.

Conferinţa academicianului Metzeltin a fost deliberat construită pe cîteva axiome explozive, ce au atras imediat atenţia publicului. Trebuie stabilită o distincţie limpede între limbă şi naţionalitate, o confuzie răspîndită abia cu începere din secolul al XIX-lea. Să vorbeşti o anumită limbă nu presupune să aparţii unei anumite naţionalităţi. Lingvistica se studiază comparativ; naţionalitatea are o sumă de trăsături specifice, care o fac să fie diversificată. Uniunea Europeană, aşa cum s-a format pînă azi, este un conglomerat de state naţionale. Astfel se explică numeroasele conflicte care se manifestă între centralismul impus de la Bruxelles şi reacţiile locale de separaţie (vezi Catalonia). Dar viitorul – ne asigură Michael Metzeltin – va fi al statelor naţionale; prin urmare sîntem datori să studiem istoria formării lor.

Alex Laszlo metzeltin

Profesorul Michael Metzeltin

 

Statul naţional este o invenţie europeană, în contextul în care – potrivit definiţiei lui Aristotel – statul reprezintă legătura comunitară care deserveşte binele comunităţii. Există state ce s-au format pe intervale lungi, cum este Elveţia, a cărei constituire a durat 700 de ani, şi altele, ca Italia sau România, care s-au înfiinţat rapid, printr-un efort conştient şi deliberat. În linii generale, statele naţionale sînt constructe mentale ale liberalismului din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ele s-au alcătuit pentru a asigura administrarea în mod centralist, dar democratic.

Elita statului este datoare să-i formeze pe cetăţeni, să-i educe, pentru a-i ridica la nivelul unei misiuni istorice. Pe baza studierii experienţelor fenomenale, poate fi stabilit un model inductiv în formarea statelor naţionale. Procesul include următoarele componente: 1) conştientizarea; 2) teritorializarea; 3) istoricizarea; 4) standardizarea unei limbi naţionale; 5) canonizarea unor texte; 6) instituţionalizarea; 7) medializarea; 8) globalizarea. Academicianul Metzeltin a luat apoi fiecare element pe rînd, descriindu-l succint şi exemplificîndu-l prin fapte din istoria românească a secolului al XIX-lea.

Cel mai adesea avem de-a face cu un grup intelectual care construiește identitatea națională. Din această perspectivă pînă și textele aparent literare pot dobîndi valențe subsidiare. De pildă les Chansons de geste sînt oare literatură sau politică? Ele contribuie la crearea peste secole a identității franceze, chiar dacă în Evul Mediu încă nu se putea vorbi de așa ceva. Reprezentările cartografice, care delimitează și vizualizează un anumit teritoriu, sînt foarte importante pentru definirea națională. Sînt impuse anumite locuri emblematice, purtătoare de conotații naționale (ca mănăstirea Putna la noi). Perceperea unui grup vine, de obicei, din exterior. Nu ne va surprinde că numele de Romania este invenția unui străin. Abia în 1861, Alexandru Ioan Cuza este primul care vorbește despre români în discursul public. Ion Heliade Rădulescu stabilește prima gramatică normativă a limbii române. Petru Maior este primul istoric care abordează problema națională.

Academicianul Metzeltin a subliniat cu insistență că un stat național modern poate avea mai multe limbi naționale. El, lingvistul, se pronunță net împotriva distrugerii limbilor, în scopul unificării statale. Mai mult chiar: un stat cu o singură limbă națională poate fi considerat totalitar!

O limbă nu există în absența textelor scrise. Literatura și politica lucrează împreună, în selectarea textelor relevante și impunerea acestora în conștiința publică. Un rol conjugat îl au estetica (aparența externă) și finalitatea politică (tendința conținutului). Odată cu secolul al XIX-lea a apărut nevoia de istorie literară, în vederea canonizării operelor reprezentative dintr-o cultură națională. Atunci și-au desfășurat activitatea prestigioasă Francesco De Sanctis, Gustave Lanson etc.

Existența națiunii încă nu oferă garanția existenței statale. Abia conștiința națională conduce la crearea statului. Ea se consolidează prin anumite elemente identitare: drapel, imn, monedă, clădiri oficiale etc. În România au jucat un rol important Regulamentele Organice, în ciuda conținutului lor nesatisfăcător. Alexandru Ioan Cuza a fost însă o figură emblematică, a impus imaginea statului român și a realizat unificarea principatelor, cînd s-a stabilit și capitala la București. Regele Carol I a dat o constituție foarte bine făcută (inspirată din cea belgiană și cea franceză). Medializarea statului se realizează prin serviciul militar, prin activitatea presei. În România presa apare în secolul al XIX-lea cu Mihail Kogălniceanu, cu George Bariț. Globalizarea națiunii-stat se face prin universități (sub Cuza se înființează cele din Iași și București), prin redactarea de enciclopedii (la Sibiu), de mari traduceri. Se afirmă prin colaborarea internațională: în 1867 România participă la expoziția universală de la Paris.

Odată cu stabilirea sărbătorilor naționale și a simbolurilor, se consolidează statul național, care conferă sentimentul de apartenență colectivă și de siguranță. Populația e transformată în cetățeni responsabili, cu o nouă identitate colectivă. Avem de-a face, și în această situație, cu un proces implementat de intelectuali. O atestă cuvintele lui Massimo D’Azeglio: Abbiamo fatto lItalia, adesso dobbiamo fare gli italiani. Odată cu realizarea statului național trebuie însă demarată dezbaterea onestă în legătură cu istoria oficială, care se cuvine pusă mereu în discuție, pentru evitarea mitologizării.

Complexitatea prezentării la care am asistat a încurajat dezbaterile pe o gamă la fel de extinsă, prin intervenţii din partea publicului. Colegii de la Academia Română din Bucureşti s-au întrebat cum se mai poate forma, în ziua de azi, o elită propriu-zisă, cînd asistăm la invazia subproducţiilor televizate, la hegemonia de false personalităţi în spaţiul public, la degringolada valorilor. Academicianul Metzeltin a punctat: pentru a face parte dintr-o elită, e nevoie de cultură, de specializare universitară, de o percepţie mai curînd generalizată asupra fenomenelor cu esenţă transnaţională; e necesar accesul la putere (inclusiv la puterea politică), pentru a fi impuse opţiunile. Crearea de elite este rezultatul unei activităţi îndelungate de lobby. Trebuie să fim conştienţi de faptul că vrem să devenim elite.

Colega de la Universitatea Humboldt din Berlin s-a întrebat în ce măsură modelul statului naţional poate fi aplicat în cazul Germaniei, care beneficiază de o structură amplu descentralizată, cu puteri sporite de autonomie acordate Land-urilor. Academicianul Metzeltin a subliniat că nu există o contradicţie între “federal” şi “naţional”. Conceptul de “federal” se referă la tipul de organizare a administraţiei, nu la ideologia intrinsecă a unui stat. Federalizarea poate da o bună oportunitate de dezvoltare, prin descentralizarea administrativă şi lingvistică, fără a se contraveni proiectului unitar al statului naţional. În confirmarea ideilor sale, vorbitorul a reamintit că în Constituţia Germaniei nu este prevăzut conceptul de limbă oficială, care să fie impusă dominator peste celelalte limbi folosite pe teritoriul ţării. Colegii de la Chişinău au replicat sotto voce că federalizarea e o strategie politică amplu folosită acum de Rusia expansionistă, tocmai în scopul destabilizării statelor naţionale din această zonă geografică.

M-am înscris la cuvînt pentru a elogia finele disocieri propuse de distinsul conferenţiar. Mi-am împărtăşit pe scurt propria situaţie biografică, la care am reflectat în scris de-a lungul ultimilor ani: sînt un etnic maghiar, educat în limba română, pasionat de limbile străine, dintre care pe una o predau zilnic. Astfel am ajuns să resimt concret că ceea ce s-ar chema “limba maternă” poate aluneca pe locul trei sau patru în ordinea abilităţilor de comunicare, iar limbile “străine” să fie stăpînite cu o dezinvoltură sporită, pînă la a face parte din propria conştiinţă reflexă. Într-un dialog ştiinţific pe care l-am purtat odinioară cu profesorul Katerin Katerinov (un lingvist de naţionalitate bulgară, stabilit în Italia şi devenit cel mai prestigios autor de manuale pentru predarea limbii italiene la Perugia), mi-a fost întărită, cu explicaţii detaliate, o mai veche intuiţie. Limba pe care o folosim este doar un instrument care, la fel ca atîtea altele, se dezvoltă atunci cînd e intens utilizat, se atrofiază atunci cînd e neglijat. Pot confirma aşadar, din experienţa mea directă, că nu există o legătură necesară între naţionalitate şi limbă. Michael Metzeltin m-a asigurat zîmbind că sînt un adevărat spirit european şi a completat că, la rîndul său, este născut în Elveţia, dar nu şi-ar putea preciza o limbă maternă, întrucît provine dintr-o familie cu cele mai diferite încrengături lingvistice. În ce priveşte experienţele sale biografice, şi-a construit cariera în mediul academic de limbă germană, dar călătoreşte şi comunică profesional adesea în estul european sau în afara graniţelor continentului. Dacă l-ar obliga cineva să revină la limitele administrative din Lugano, s-ar simţi îngrădit ca personalitate şi nedreptăţit ca intelectual.

Am continuat remarcînd ceea ce consideram a fi o uşoară incongruenţă în ansamblul ideatic ce ne-a fost prezentat. Pe de o parte ni se recomandă să desprindem limba de naţionalitate (şi tocmai am confirmat cît de îndreptăţită este această observaţie). Pe de altă parte sîntem asiguraţi de viitorul pregnant al statelor naţionale, în cadrul construcţiei europene. În ce priveşte acest al doilea aspect, nu putem avea garanţii conceptuale, întrucît alte mari construcţii economice – de pildă cea de pe continentul nord-american – şi-au demonstrat valabilitatea, deşi fac abstracţie de componenta naţională. De ce-ar trebui să prevaleze statele naţionale în viitoarea Uniune Europeană, din moment ce ele sînt inexistente în Statele Unite ale Americii? Acel model funcţionează eficient, cu timpul va putea fi implementat şi dincoace. Profesorul Metzeltin mi-a reamintit tradiţia istorică de cîteva secole a continentului nostru, peste care nu se va putea trece. Am notat că, în teoria sa, la nivel individual, limba e independentă de naţionalitate (şi avem o elaborare de tip raţional), pe cînd la nivel social construcţia europeană e bazată pe state naţionale, în virtutea trecutului istoric (şi avem o elaborare de tip paseist, sentimental). Colocutorul mi-a confirmat că este vorba despre diferenţa dintre statutul nostru ca indivizi şi acţiunea noastră socială, în cadrul căreia trebuie să ne adaptăm la realităţile cu care ne confruntăm.

Lucrările conferinţei “În oglinzile democraţiei: literatura europeană şi etica societară”, organizate de Universitatea de Stat din Moldova, au continuat sub aceleaşi auspicii ale prieteniei şi ale incitantului schimb de idei. Pentru mine a fost o încîntare să-l aud pe academicianul Michael Metzeltin vorbind o limbă română impecabilă, fin nuanţată şi uşor ironică pe-alocuri; să conversez cu el, în pauzele de cafea, în italiană; să-l ascult povestind în germană. Timp de două zile, la Chişinău, m-am simţit în Europa Centrală.

Laszlo Alexandru

(preluare de pe blogul autorului https://laszloal.wordpress.com/)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *